2017-01-08
ce rămâne…
Ninge viscolit. O boare albă a înfăşurat oraşul. Pitite prin gard, vrăbii şi mierle s-au umflat în pene şi stau cuminţi ca într-un palton.
Aseară vuiau casele de muzică. În depărtare suna vesel un saxofon şi paşi bătuţi în covor abia străbăteau pînă la mine. Şi acum linişte. Pomul despuiat de podoabe e mut şi trist în goliciune.
O amintire răzleaţă a urcat în mine: în pomul copilăriei rămânea staniolul bomboanelor mâncate pe furiş şi trupul negru al artificiilor. Câtă bucurie aducea sfârâitul lor inegal! Stingeam lumina şi un, doi, trei cu chibritul, pârlindu-mi buricele degetelor, aprindeam beţigaşele atârnate pe ramuri. Întunericul secerat de scântei prefăcea totul, pentru o clipă, într-o feerie. Aşa visam cu ochii deschişi şi zâmbet larg pe faţă, cu nara plină de fum! Ce dezamăgire când unele se stingeau cu un pârăit scurt!
Nu ştiu să mai fie artificiile copilăriei, dar port încă în mine mirosul şi amintirea lor. Şi aşa au trecut sărbătorile toate, în combustia inegală şi luminoasă a unui beţigaş…
Adriana Moscicki
