2016-06-13
poştaşul suna de două ori…din goarnă!
Olacul era curier special, călare, care ducea corespondenţă, depeşe şi veşti în ţară şi peste hotare. Dar meseria aceasta este mult mai veche, îşi are originea în acei „ponti equites“ din Imperiul roman, mesageri care trasnmiteau mesajele la început verbal, apoi scrise şi straşnic pecetluite, pe un parcurs bine organizat numit „cursus publicus“. Pe traseu exista o cameră rezervată pentru adăpost, un grajd cu nutreţ pentru animal, la distanţă de o zi de mers (14 km), adică de „o poştă“!
Prima atestare documentară a unei forme de organizare a poştei datează din 1093 cînd, Ladislau cel Sfînt obligă nobilii şi biserica să pună cai la dispoziţia curierilor, pînă la a treia localitate. În 1360 O cronică a Vienei consemnează existenţa camerei de poştă la primărie. În 1491 Împăratul Maximilian I cere oraşelor înfiinţarea traseelor de curieri pe cheltuială proprie. Prima menţionare a Sibiului ca staţie de poştă este în relatarea unui student francez aflat in trecere, Pierre Lescalopier, pe la 1500. După această dată se inaugurează linia permanentă de poştă ce leagă Sibiul de Viena dar şi de Ţara Românească. Olacul, poşta călare, era la început un instrument al autorităţii politice locale, folosit pentru executarea de sarcini oficiale, încasare de taxe, impozit, dar şi de a transmite veşti şi pachete mici. Prin deplasările lui în diferite oraşe şi sate, olacul ajungea în posesia unor informaţii politice, sociale şi economice ce puteau fi folosite în cont propriu pentru afaceri şi achiziţionare de bunuri. Cunoscînd preţul mărfurilor dintr-un loc sau altul, putea profita sau specula.
În sec. 18, poşta călare trece prin Timişoara din şi spre Viena, ajungînd zilnic în Sibiu. Călăreţul preia scrisori şi pachete pentru care se plăteşte un tarif bine stabilit: 4 creiţari în interiorul ţării şi 8 creiţari pentru străinătate. Pachetele mai grele sînt plătite după un tarif al poştei. Pe fiecare scrisoare este obligatorie menţionarea adresei, locului şi numelui, în caz contrar, scrisorile nu sînt preluate… deşi, mult mai tîrziu, cunoaştem cazuri de depeşe ajunse la destinaţie fără precizarea adresei! Olacul din trecut, este strămoşul poştaşului de azi, personaj important în viaţa satului, a oraşului. Ni-l amintim cu toţii, cu geanta de piele burduşită, cu casca pe ceafă. Ne cunoştea pe toţi din vedere şi după nume. În ziua cupoanelor de pensii era vesel nevoie mare, căci toate uşile se deschideau cu bucurie şi cu cîte un pahar de ţuică. Cîţiva lei rămîneau totdeauna bacşiş, ori din lipsa de rest, ori doar aşa, de bucuria serviciului adus.
Nu mai vine călare decît pe bicicletă poştaşul zilelor noastre şi drumurile lui se fac din ce în ce mai rare. Nu mai scriem scrisori, nici felicitări. În România, oarecum mai „arhaică“ se mai plimbă cupoanele de pensii, încă…dar zilele lor numărate.
Adriana Moscicki
sursa grafică: „Alt-Hermannstadt“
