2016-02-29
Amulete în Primăvară
Să fi fost grădina Edenului un teritoriu fermecat, în care domnea armonia iar omul trăia fără teamă şi în toată frumuseţea trupului. Să fi fost tare plictisitoare şi înceată viaţa lipsită de emoţii, dureri, pericole şi încercări, că omul neascultător se răzvrăteşte. Aşa se face că primul Om numit Adam (ehad dam=primul sînge), de mînă cu soaţa lui Eva (hava=viaţă), lipsiţi de apărarea divină, iau pieptiş drumul cunoaşterii.
Pericolele umblă prin cer şi pe pămînt, în întunericul nopţii şi în miezul zilei. Omul se teme şi doreşte să fie apărat, omul vrea să trăiască! Aşa, în drumul cunoaşterii, mă gîndesc, omul îşi face duşmani şi prieteni zei şi, imitîndu-i, plămădeşte din pămînt, din lemn şi din aţă amulete şi talismane de noroc, de apărare, de iubire, de boală şi de bunăstare. Se spune că la început erau înşirate pe aţă albă şi neagră figurine de lut şi purtate la mînă ori în jurul gîtului. Nici nu-i de mirare, doar Yin şi Yang răsuciţi, învîrtiţi sînt cerc, punct de început şi punct de sfîşit neîntrerupt, viaţă la infinit. Aşa, aţa asta împreună stătea în două fire: una simbol pentru bărbat, cealaltă simbol pentru femeie.
Omul iubeşte soarele de pe cer ce-l încălzeşte şi-i coace roadele, omul cinsteşte luna ce-i luminează nopţile şi-i încîntă inima. După imaginea lor atîrnă pe aţă talismane de soare şi talismane de lună.
Nu ştiu cînd firul asta s-a făcut roşu şi alb. Poate chiar sîngele să-l fi vopsit, poate o fi fost mai vesel în culoarea macului strivit, dar noi ne-am trezit cu firul de Mărţişor aşa, în roşu şi alb. Să ne fie cu noroc, să ne fie cu rod.
Fetele legau firele de lînă împletite la gît cu un bănuţ rotund drept chip de soare la începutul anului, pe atunci început de primăvară, şi îl ţineau pînă pomii dădeau floare. Atunci firul de la gît se lega pe ram să aducă pomilor roade, iar omului bunăstare. Fir de viaţă şi fir de primăvară cu ciucuri de mătase ce se încîlceau, aşa am mers şi noi cu pieptul roşu de Mărţişoare şi eram mîndri. Din tablă vopsită, din lînă, de lemn ori de os, minuscule animale şi flori, Mărţişoarele din trecut zac într-o cutie de carton.
Ani de zile, în fiecare an, tata îmi timitea prin poştă Mărţişor, deşi ştia că nu am nici unde, nici cum să-l port. Am ridicat din umeri şi am zîmbit. De mulţi ani nu-l mai primesc şi doar acum îmi lipseşte.
Să aveţi o primăvară în iubire şi armonie.
Adriana Moscicki
