2016-02-04
La Alimentara II – „Mezeluri“
Între început şi sfîrşit sîntem carne, vînători vînaţi de foame. Luptăm pentru ea, alergăm şi o căutăm, ne chinuie şi o dorim: Carnea – plăcere a trupului şi desfătare digestivă.
Odată cu descoperirea focului, omul descoperă şi plăcerea mîncării. Pregătită în crustă de lut, învelită în iarbă ori în maţul animalului, carnea se transformă în delicatesă şi omul în bucătar. Din Antichitate carnea se gătea şi se condimenta cu rafinament, în Odiseea lui Homer şi la Aristofan sînt deja amintiţi cîrnaţii. Romanii preparau carnea şi o păstrau „conservată“ mărunţită şi amestecată cu sare şi condimente. În Evul Mediu se diversifică felurile de cîrnaţi şi se scriu cărţi de reţete culinare. Dar, culmea îndemînării şi cunoaşterii o găsim peste Rin, la Germani, ocupaţi nu numai cu pregătirea ci şi cu igiena şi calitatea! Germanii sînt recunoscuţi ca meşteri măcelari iar saşii (şvabii) stabiliţi în Transilvania au adus cu ei priceperea şi obiceiurile. Am mai apucat şi noi să ne bucurăm de ele o vreme. Eram copii, şi de la micul dejun şi pînă la cină, carnea ne trecea prin stomac feliată în salam, fiartă în cremvursti, friptă, coaptă, înăbuşită, prepelită ori prăjită în toate chipurile.
La Alimentara, de departe simţeai în nară aroma mezelurilor, uşor piperată, uşor afumată, uşor dulceagă. Vă vorbesc de un timp cînd abia ajungeam la tejghea dar cîrligele erau pline cu bunătăţi, vitrinele ticsite. La mezeluri era ca la o lecţie de geografie: şuncă de Parma, salam Italian, Polonez, Parizer, Debreţin, salam de Sibiu, Poiana, Victoria, muşchi Montana… Îmi amintesc că Polonezul era un cremvurst mai gros şi mai ieftin dar preferat Debreţinului mai puţin nobil. Salamul de Sibiu era culmea gustului, rafinamentului şi preţului. Salamul Italian era media accesibilă şi populară, Salamul de Vară era alegerea inteligentă la raportul gust-preţ-calitate. Parizerul, deşi ieftin, era dietetic şi se preta la transformări: făcut pane devenea un fals şniţel, tăiat în cuburi fine se făcea salată „de boeuf“! Costa, cred 2,80 lei suta de grame şi trebuia să te cerţi bine cu vînzătoarea care-l felia cu neuitatul cuţit mare! Unele deveniseră experte şi (în ciuda degetelor bandajate) erau în stare să taie felii omogene şi suficient de subţiri. Pe vremea aceea şunca era chiar de Praga şi muşchiul Ţigănesc nu ofensa pe nimeni! Toba era învelită în maţ adevărat şi abia mai tîrziu, cînd plasticul a intrat triumfător în industrie, şi-a schimbat forma din rotundă în lungă şi o priveam circumspect.
Au fost vremuri în care nimeni nu suferea de foame şi sandviciul fiecăruia se construia după ştiinţă, gust şi buzunar, în care nimeni nu vorbea despre E-uri, aditivi şi înlocuitori… Apoi a bătut vîntul unei schimbări…
Adriana Moscicki
Alimentara din Piaţă Mare nr.7, colţ cu str. N. Bălcescu – fotografie din anii ’60
