2016-01-28
brînza noastră din toate zilele!
În hotarul de sus, la stînă,oile purtau nume de flori. Hai Viorica, hai Lăcrimioara! – le îndemnau ciobanii aşezaţi pe scăunel la muls. Altele aveau nume de fete sau după vreo trăsătură ce le părea evidentă ciobanilor: Ţîfnoasa, Frumoasa, Bunuţa. Din căldările de email turnat, laptele umplea bidoanele de aluminiu, spuma albă tremura la gura lor şi, pe spatele măgarilor legănat, ajungea cele cîteva sute de metri de la stînă la cabană.
Am văzut demult, în copilărie, o astfel de cabană. Înainte să apară în România comunistă butoaiele de plastic – adevărată mană cerească pentru ciobani! – totul se întîmpla în ustensile de lemn: doniţe, butoiaşe, copăi. Muştele se strîngeau ciorchine zumzăind şi le mînau oamenii cu mîna suduind printre dinţi. Laptele adunat se punea în trăişti de pînză albă şi curată, la scurs. Zerul era bucuria cîinilor şi a porcilor. Dar cu zer se spălau şi feţele şi mîinile şi ciobăniţele rîdeau spunînd că face tenul frumos şi strălucitor. Din traistă, brînza era scoborîtă şi tăiată cuburi, dată cu sare şi aranjată frumos în putini, în saramură. Înainte să ne bucurăm papilele cu brînzeturile galbene nobile sau mucegăite cu arome puternice din lumea mare, telemeaua, urda, caşul şi brînza de burduf erau brînza noastră cea de toate zilele! Brînza de Sibiu era renumită în toată ţara. Străini veneau în Mărginime, cu lăzi de plastic şi bidoane, să cumpere brînză pentru iarnă. Autobuzele de navetă se umpleau dimineţile cu Bucureşteni zgomotoşi şi importanţi ce urcau pe sate la ciobani acasă. Dacă în Capitală telemeaua – cu o maslinuţă lîngă – era fudulie, pentru noi, provincialii, era mîncarea de toată ziua: brînză cu ceapă şi roşie şi pită bună bătută, tăiată mare cît îi rotocolu! La noi se mînca brînză de burduf cu mămăligă la cuptor, un fel de bulz făcut în casă şi mămăligă cu smîntînă grasă şi galbenă adusă în borcane de sticlă cu capac de metal. Şi încă azi, în dimineaţa de Paşte toată lumea pune pe masă brînză nouă cu ceapă verde, ridichi de lună şi ouă fierte.
S-au dus vremurile de transhumanţă şi oieritul, azi, e o meserie pe cale de dispariţie. O spun cu oarecare tristeţe căci un asemenea obicei unic în lume, parte din patrimoniul umanităţii, ar fi trebuit modernizat dar păstrat. Dar noi, oameni mai vechi, mai avem amintiri, mai avem nostalgii în drum spre Super magazinul din care cumpărăm azi de ale gurii, căci nici telemeaua noastră cea din toate zilele nu mai este ca în trecut!
Adriana Moscicki
Stînă în munții Făgăraș
