2015-09-10
„Un tramvai numit dorinţă!“
Prin orice oraş, care se respectă, trece un tramvai. Un tramvai trece exact prin inima lui, îl străbate în lung şi în lat, prin vene şi artere şi pulsează de viaţă. Pentru noi, odată copii, tramvaiul era aventura, excursia, emoţia, încîntarea, mîndria! Acum este doar amintirea!
Tramvaiul a fost galben şi pătrăţos, a fost roşu şi dolofan, a fost lunecos şi silenţios, a fost zgomotos şi ruginit, dar ne-a plimbat în sus şi în jos prin Cetate. Scaunele de lemn erau tari şi dureroase. Cui îi păsa? Cine simţea vreo durere cînd tramvaiul pornea icnit şi se îniepta la deal sau cobora opintit dealul la vale spre Gară?!
Staţia din Piaţa Mare era punct de control pentru prezenţa tonetei de îngheţată! Ah, cu cîtă fericire anunţam: e aici! Toneta cu îngheţată e aici! Desigur, nu coboram din tramvai, doar prezenţa îngheţatei era esenţială! Săream de cîteva ori pe fund în sus spre enervarea oricui stătea pe lîngă mine. Şi porumbeii zburau împrăştiat, deranjaţi de prezenţa dihaniei de fier. Pentru că era o staţie mare şi importantă (doar Piaţa este inima oraşului!), dura mai mult urcarea şi coborîrea călătorilor. Iar adunarea era pestriţă: ţărani din Mărginime cu traistă legată după mînă, cu cojocel şi pălărie pe ceafă, olteni în galoşi şi saci mari de sfoară şi coşuri împletite de nuiele, muncitori obosiţi cu mâini negre şi murdare, femei cu ciorapi cu dungă şi pantofi cu toc cui, căldărari cu barbă încâlcită şi pipă, elevi. Mergeam cu tramvaiul spre Gară şi aşteptam mereu cu nerăbdare coborîrea de la Ursuline. V-am mai povestit cum călare pe scaunul meu eram stăpînă pe tramvai şi pe oraş! Atunci nu auzeam nimic în concentrare, doar scrîşnetul roţilor pe linia încinsă, doar zdrăngănitul vagonului şi desigur, în capul meu se punea o frînă mare care-l împiedica să alunece la vale! Straşnic mai era tramvaiul meu! Uneori coboram pe jos pe Avram Iancu şi Magheru, dar totdeauna mă opream să supraveghez coborîrea dintr-o parte, 
de pe trotuar şi, să ştiţi că ieşeau scîntei de sub roţi, aşa de puternic era tramvaiul meu!
Nu-i ştiam istoria atunci, nu eram mîndră decît de existenţa lui. Cît am iubit tramvaiul şi cît am plîns cînd au smuls şinele din pămînt. Cu macarale grele au scos şinele de parcă trăgeau venele din corpul oraşului. Un oraş maltratat, îndurerat, mutilat. Tramvaiul era parte din viaţa lui şi a noastră.
A fost odată un tramvai galben şi suplu, un tramvai roşu şi dolofan, el purta oameni cu poveşti, vise şi dorinţe încolo şi-ncoace prin trupul Cetăţii!
Adriana Moscicki
„Gara // Bahnhof // Pályaudvar“ – Sibiu
