Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

2015-06-14

Nişte ciobani mergeau pe vremuri cu cojocul în spate, pălăria pe frunte şi inima veselă. Cîinii li se lipeau de picior, credincioşi.

De la Sfîntu Gheorghe pînă la Sfîntu Dumitru traversau cu oiţele munţi şi dealuri pînă-n lunca Dunării, pînă-n Banat, în lung şi-n lat şi înapoi. Noi am învăţat că se numeşte „transhumanţă“, pentru ei era doar viaţă de zi cu zi. Cît de romantic şi frumos pare, privit din depărtare… ciobanul însoţit de mioare, cîntatul din fluier, cojocul greu şi înnegrit, traista cu fluier şi mămăliga, ceapa şi brînza învelite în ziar. Sus în stînă nu se arunca nimic. Cu zerul se primenea faţa şi cămeşile asudate. Greu era traiul ciobanilor, dar munca răsplătită pe vremuri şi bucuriile vechi şi simple: lîna se vindea, telemeaua şi caşul la mare cinste pe masă, brînza de burduf transpira lîngă mămăliga aurită tăiată cu aţa, în ceaun fierbea tocana de oaie grasă. Apoi, cînd se întoarceau acasă în sat la muiere, sau la mîndra care aşteaptă, cu răchie se cinsteau ciobanii si prindeau a juca o Jiană, o învîrtită cu mîndra, doar oile dorm, câinii moţăie, pălăria sus pe creştet şi inima încinsă foc!

Multă vreme m-am gîndit: de unde o fi venit moda pălăriilor ăstora prea mici pe creştet, ca nişte turnuri sumeţite în vîrful capului şi cum de nu se rostogolesc de sus de pe căpăţînă în tina drumului?
Am citit povestea familiei Dădîrlat din Sălişte, negustori şi pălărieri din tată în fiu. Moşu furase cu ochii meseria de la pălărierul satului (pe la 1890), sasul Bros, singurul care mai rămăsese în Sălişte (din 3 cîţi erau). Băiatul lui Bros, întors din lagărul de muncă rusesc, după război, îşi reia munca în atelierul de pălării din Miercurea, dar greşeşte cloşul (calapodul), şi uite aşa se naşte o pălărie ţuguiată şi orgolioasă în creştetul capului, prin anii 60, şi toţi tinerii o îndrăgesc imediat. Acum înţeleg de ce oierii tineri din sat păreau mai înalţi şi mai mîndrii, de ce bunicii lor păreau sfioşi şi aşezaţi, aşa cum văzusem ciobanii în pozele vechi.
Mai sînt ciobanii de altă dată, ce umpleau tîrgurile de cai şi oi şi cutreierau ţara în lung şi în lat în Aro spre invidia tuturor? Mai sînt turmele albe ce săltau în cîntecul fluierului prin spaţiul mioritic? Şi în sufletul lor, al nostru, spaţiul acesta cum creşte, cum ne trăieşte? cum ne încîntă?

Va spun doar din depărtare: nostalgia şi dorul doare. Au fost ciobani şi cîntece şi mioare şi mîncare ce-mi lasă apă în gură… mai sînt ei oare? (sursă foto: „In Siebenbürgen“)

Adriana Moscicki

Eine Antwort schreiben

Deine E-Mail-Adresse wird nicht veröffentlicht. Erforderliche Felder sind mit * markiert