2015-06-13
sus în Deal, corabie spre cer!
Autobuzul ne hurducă, tremură şi pufăie, lasă în spate nori groşi. Nu ştim niciodată dacă o să pornească. Uneori, iarna, cînd sînt minus 20 de grade, zăpada pocneşte uscată sub picioare, şoferii cu lămpi dezgheaţă motorina.
Noi ne dezgheţăm înăuntru şi picotim cu capul în piept. Pe la Tilişca se dezleagă limbile. Sînt şi bucureşteni cu bidoane de plastic, urcă la Jina şi Poiana după telemea. La troiţe şi în dreptul bisericilor, oamenii îşi fac cruci mari peste tot pieptul, femeile murmură „Doamne ajută“ şi-şi netezesc cute nevăzute pe cojoc.
În Poiana, sus în Deal, stă ancorat trupul de lemn al bisericii, ca o corabie, prinsă bine sub acoperişul jos de şindrilă, pregătită să treacă valurile verzi ale colinelor.
Amintirile mele sînt puţin şterse sau poate timpul le-a învăluit aşa într-un nor de ceaţă… Să intri în biserica asta pe timp de ploaie, cînd cerul se dezlănţuie peste sat şi peste lume. Atunci urcă în nară mirosul de lemn afumat, icoanele bătrîne capătă strălucire, panourile de lemn zugrăvit trosnesc. Cu palma de vei merge pe conturul Sfinţilor decojiti, a norilor cu îngeri şi acolo unde pictura s-a pierdut prin secole, aşa cu buricul degetelor să citeşti, cu ochii deschişi înăuntru, pilda Cărţii. A zugrăvit-o Simion Zugravu din Craiova, Constantin Zugravu şi Vasile Muntean din Sălişte în sec XVIII. Pe vremuri, meşterii aceştia artişti, erau doar „zugravi“ de chipuri pe pereţi! Se spune că blestem s-a lăsat din clopotniţa goală, cînd armata austro-ungară a topit clopotele pentru muniţie în Primul Război Mondial. Şi blestemul s-a prins, armata a pierdut ultimele bătălii. Aşa se spune.
Icoanele vechi pe lemn ori pe sticlă, în ocru şi roşu coral, înnegrit de timp şi de lumînări, nu şi-au pierdut nimic din curăţenia şi frumuseţea zugrăvelii. Poarta altarului, în lemn aurit, mîngîiată de lumină, pare însăşi poartă intrării în Raiul făgăduit.
Biserica din Deal priveşte spre pămînt cu ochi trişti.
Adriana Moscicki
