Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

2015-05-13

Poveste neterminată

Îmi plac fotografiile vechi. Îmi place mirosul lor, culoarea lor, misterul lor. Cînd din ele îţi zîmbesc oameni cunoscuţi, trupul întreg e cuprins de nostalgie şi povestea se deapănă singură în gînd. Uneori te trezeşti rîzînd, alteori lăcrimînd. Cît de mult trăim în trecut ? Cît de mult ţinem în noi amintiri, regrete, doruri, dureri, bucurii, vise?
Uneori găsesc în pieţe albume întregi aruncate în maldăre de obiecte, la vînzare cu grămada. Albumele vin din case „desfăcute“, golite şi vîndute de urmaşi. Mă întristez. O viaţă întreagă într-un album. Omul dus, hîrtia încă aici. Cine sînt ei, cei care au zîmbit, iubit, născut, dansat, s-au căţărat pe munţi, s-au lungit pe plaje, au făcut cu mîna din vapor? Nişte străini. Chipuri. Hîrtie.
Îmi plac fotografiile vechi. Îmi spun poveşti şi caut să ghicesc cît de multă spontaneitate e în ele sau cît de aranjată este scena surpinsă pentru nemurire.
Uite, coborînd strada Pempflinger, dau cu ochii de femeia asta cu broboadă, privind în gol, trupul ei uscat sub rochia prea largă şi înflorată. Bărbatul o priveşte distant şi oarecum superior, de departe, cu mîinile împletite pe baston. Oricum nu ar ştii a face nimic cu ele. Poate i-ar tremura de emoţie şi teamă şi un bărbat nu trebuie să se lase pradă slăbiciunii. Oricum nu ar îndrăzni să o atingă căci nu se cade. E doar o sărmana zilieră! Copila stă ţintită locului. Curiozitate şi teamă se aleargă pe chipul umbrit de pălărie. Da, îi repugnă oarecum. „Noi nu ne amestecăm cu slujnicele“ îi sună în ureche cuvintele mamei. Dar ea ştie că Bona miroase a piele curată şi a săpun, bucătăreasă are pieptul mare şi şorţul pătat cu grăsime. Mîinile ei arse se odihnesc uneori în poală cînd stă pe scăunel şi ronţăie un cornuleţ tot parfumat în vanilie. Atunci îi face cu ochiul, îi întinde şi ei unul cald şi ea îl ronţăie fericită pe ascuns. Mai sînt femeile ce curăţă casa, mai ţîfnoase şi plictisite şi ţărăncile ce vin cu laptele şi tîrgoveţele cu zarzavaturi şi spălătoresele cu gură mare şi braţe puternice. Fiecare are un miros. Şi mîinile lor sînt diferite. Dar femeia aceasta, ce priveşte în gol, nu seamănă cu nici una. Mîinile ei dorm în moleşeală amiezii ca nişte păsări în agonie. Şi privirea ei e pierdută în depărtări.
Şi, pentru veşnicie, povestea asta va rămîne neterminată pe hîrtia îngălbenită. Cineva s-a semnat cu un creion muiat pe limba: „Herzlichen Gruss, Schuller!“… Şi soarele nu o să apună niciodată pe Pempflingergasse!

Adriana Moscicki

Pasajul Scărilor // Pempflingergasse // Pempflinger-utcza

Eine Antwort schreiben

Deine E-Mail-Adresse wird nicht veröffentlicht. Erforderliche Felder sind mit * markiert