2015-04-28
Spinarea Câinelui
Str. Centumvirilor mi s-a părut totdeauna o ciudăţenie! Vederea ei îmi evoca posibilitatea unui derdeluş grozav în iarnă şi a unei oaze de umbră şi linişte în vară! Acum însă, mă aplec pe la porţi să-mi bucur ochii în detalii ce nu le vedeam în trecut! Şi spinarea ei pietruită o urcam gîfîind sau lunecînd după ploaie, după îngheţ. Ba chiar am fost acolo într-o casă, pe vremuri, şi am vazut un film la video, la colega Gabi, invățătoare, jumătate româncă – jumătate săsoaică. Eheee, pe vremuri (anii ’80) un film la video era mare lucru!
Str. Centumvirilor, situată intre str. Tribunei și str. A.Odobescu, „urcă si coboară“ de-a lungul zidului de apărare al incintei a III-a de fortificaţii, între Bastionul Soldisch si Turnul de Poartă Altemberger. La intersecția cu Str. Poștei se află scările Poschen.
De veţi căuta istoria străzii, vă veţi stîlci limba încercînd să-i spuneţi numele: Off dem Hwesruck / Auf dem Hannersrucken – sec. XVII / Oberes Johannes Reg – sec. XVIII / Ober dem Johannisreg – sec. XIX / Hundsrücken (Spinarea cainelui)… si veţi află că era, cândva, defapt și un loc între două ziduri, transformat apoi într-o uliţă îngustă, împărţit în „curţi“, un fel de depozite pentru negustorii ce veneau la tîrg în oraş.
Fotograful o surprinde aici intr-un moment ieşit din comun: venirea ursarilor! Trebuie să va mărturisesc: sînt fericită că acest obicei a dispărut de pe faţa pămîntului! Cel puţin la noi! În secolul trecut, distracţiile erau rare pentru omul de rînd ce nu frecventa baluri, teatre şi opera. Distracţiile se suprapuneau cu sărbătorile şi aveau loc, fie în familie/comunitate, fie la tîrguri/bîlciuri.
Una dintre atracţii era dansul ursului. Oamenii rîdeau, copii erau fascinaţi, ursul părea că dansează şi nimeni nu-şi bătea capul cu suferinţa bietului animal. Ursarii erau în general rromi, pe vremuri le ziceam ţigani. Rromii ursari obişnuiau să trăiască pe lîngă vetrele localităţilor, pe lîngă curţile boiereşti, pe lîngă mănăstiri sau la curţile domneşti (rromi vătraşi ). Rromii, talentaţi muzicieni, erau solicitaţi de dresori (circari) pentru a realiza dresajul urşilor. Puiul de urs era adus din sălbăticie, era pus cu picioarele pe jăratec în timp ce muzicantul îngîna o melodie la un instrument. După un timp jăratecul era îndepărtat, rămânând doar muzicantul cu melodia, care declanşa mişcarea ursului. Pe măsură ce urşii creşteau, dresorii nu-i mai puteau face să se supună fără a le provoca durere, aşa că li se introduceau belciuge prin botul sensibil şi prin fălci. Apoi prin belciuge erau trecute lanţuri astfel încât dresorii să poată controla animalele, doar cu o smucitură din lanţ.
Aşa veneau pe vremuri Ursarii, spre bucuria oamenilor ce vedeau în fiara îmblînzită un clown desăvîrşit. Aşa au jucat urşii pe Spinarea Câinelui şi clipa această imortalizată pe hîrtie, ne vorbeşte azi de un loc şi de un obicei pierdut în negura vremilor.
Adriana Moscicki
