Călătorie ~ 2015,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

2015-04-22

la Astra

Tata m-a dus de mînă, prima oară, la bibliotecă. Era toamnă tîrzie şi-mi amintesc paltonul şi căciuliţa cu urechi, împletită, din lînă. La intrare te izbea deja o tăcere îngheţată şi, cînd urcai scările masive cu balustrade de marmură, nu-ţi auzeai decît proprii paşi. Marmura balustradei era maro/rozalie şi, sub luciul pietrei, petele de culoare se întindeau ca nişte bălţi negre. Ce pereţi înalţi! mi-am spus atunci, sînt într-un Palat! Da, şi eram într-un adevărat Palat al cărţii şi al cuvîntului.
Sălile erau acoperite cu covoare groase persane şi aşa, paşii puţini ce îndrăzneam să-i fac de una singură, se cufundau în tăcerea lînii dese. Mirosea a hîrtie, mirosea a coperţi de carton şi de piele.
Un şir lung de dulapuri de lemn cu sertare şerpuia în prima cameră. Pe fiecare sertăraş era o placă de fier strălucitor pe care erau înscrise litere. Mult mai tîrziu, cînd aveam să fac practică de liceu, aveam să învăţ despre fişe şi aranjarea lor în ordine alfabetică. Toate sertarele erau ticsite cartonaşe pătrate scrise frumos cu toc, în cerneală. Caligrafia se schimba de la un an la altul, cînd alambicată cu înflorituri, cînd colţoasă şi fermă, cînd elegantă. Uneori, privind fişele astea, îmi părea că aud scrijelitul peniţei pe hîrtie.
Pe vremuri, lectura era obligatorie şi făcea obiect de studiu de la şcoală generală pînă la liceu. Aşa veneam cuminţi şi speriaţi la Astra să împrumutăm cărţi. Acolo aveam fişa personală cu nume şi adresă. Nu aveam voie să luăm mai mult de trei cărţi odată şi ne obligam să le înapoiem la timp în stare bună. Peste toată această împărăţie trona Biblotecara şefă, o femeie fascinant de urîtă, cu nasul strîmb şi ten măsliniu. Nu-mi aminesc numele ei, dar ştiu că locuia în una din casele (numite villa) de pe Calea Dumbrăvii şi o vedeam adesea întorcîndu-se mîndră, cu spatele drept şi coafură impecabilă, salutată respectuos de toată lumea pe stradă. Am revăzut-o după ani şi ani (şi ăsta este un fel a spune!), mai degrabă am recunoscut-o în actriţa fetişă a lui Almodovar: Rossy de Palma!
Îmi amintesc şi sala cu masa lungă de lectură. Acolo puteai sta şi răsfoi ziare din arhivă, sau cărţi misterioase despre faraoni şi hieroglife, despre locuri şi lumi nebănuite, despre limbi nedescifrate şi simboluri, atlase şi enciclopedii cu foi îngălbenite, cataloage şi alte cărţi preţioase ce nu aveau voie să părăsească incinta bibliotecii. Ca prin vis întrezăresc sala de spectacole şi festivităţi cu balconul aurit, statui ce străjuiesc pe pereţii înalţi şi cortina grea din catifea sîngerie.
Şi, prin aburii amintirii, trece silueta greoaie a lui Ecsi, legătorul de cărţi de la subsol, venea şi pleca mereu însoţit de căţeaua lui boxer, nedespărţiţi. Nu-i mai ştiu numele dar era docilă şi prietenoasă. Mai plimba şi un alt cîine alb, impresionant, liniştit şi tăcut, singurul Bărzoi din Sibiu.
La subsolul bibliotecii era atelierul de legătorie, căci era mereu nevoie de reparat cotoare şi cusut foi. Mirosea a aracet şi clei şi, între atelierul acesta modest şi dulapurile cu fişe, aveam să ne perindăm mulţi ani după aceea în practica liceană. Ecsi a fost cel care ne-a legat apoi lucrările de diplomă şi tot el ne-a scris numele în litere presate cu aur.

Adriana Moscicki

Palatul Asociatiunii / Biblioteca Astra / Muzeu al Astrei / „Casa Naţională din Sibiu“

Eine Antwort schreiben

Deine E-Mail-Adresse wird nicht veröffentlicht. Erforderliche Felder sind mit * markiert