2015-02-07
Cu ochii deschişi – oameni in burg
Festivalul a umplut Burgul de oameni. Toată strada fierbe. Trec fanfare şi circari căţăraţi în spinări de păsări colorate, pe picioroange, aleargă încolo şi încoace.
Cald. Hoardele de turişti stau la bere şi hăhăie în toate limbile. Oraşul e viu şi vesel. Străinii se aventurează în labirint de străduţe. Şi eu la fel.
Am bătut cu piciorul oraşe medievale prin bătrîna Europa, am fotografiat în delir pietre şi porţi şi geamuri şi iată, tocmai aici, acasă, mă întorc abia după zeci de ani cu aparatul în mînă, cu ochii deschişi. Poate trebuie să te depărtezi ca să poţi vedea… trebuie să te apropii ca să înţelegi.
Ajung pe strada Azilului. Poarta e larg deschisă. Un grup de unguri ies entuziasmaţi şi-mi fac semne să întru neapărat. Zîmbesc, doar e oraşul meu! Ziua e toată soare. Intru pe poartă. Trandafiri se caţără spre boltă şi se lăfăie în lumina. Atîta linişte.
Deodată apare un bătrîn hîrşiindu-şi picioarele, zîmbind, îmi face semne să mă aproprii: Fă-mi o poză! – șopteste. Îi arăt banca, aici e foarte bine, se văd trandafirii! Omul se aşează cuminte şi mă salută mereu cu mîna la şapcă! Două infirmiere spală maşina şefului cu furtunul sub bolta de trandafiri şi iau în rîs seriozitatea mea. În ochii lor „Bătrînul“ este doar un pacient în rîndul de aşteptare spre moarte, spre uitare, un pat care se va elibera. Le aud chicotind împreună în timp ce săpunesc Dacia Logan, ba chiar le aud îndemnîndu-se „hai dragă să zîmbim, poate ne fotografiază şi pe noi!“. Tresar şi zîmbesc ascuns în mine, de fapt le sînt recunoscătoare că nu m-au dat afară din curte, că n-au venit să mă iscodească cu întrebări şi să mă privească cu neîncredere… (da, mi s-a întîmplat adesea prin curţi şi prin biserici!).
Mă furişez prin cotloane, ţăcăn una într-una şi aici şi acolo, străbat culoare întortocheate şi ele miros a stătut şi a boală şi a tristeţe. Şi uneori a moarte.
În labirintul de treceri şi deschizături boltite e răcoare şi linişte. O pisică doarme în poala femeii, vreau să le surpind în eternitate, dar mă răzgândesc, femeia are ochii înfricoşaţi… spune doar shhhh, shhhh… pisica ridică ochi leneşi şi indiferenţi. Femeia are mîna crispată, căciulă de lînă roz şi un laibăr negru. Ştiu că a plîns, am auzit-o de după gardul de nuiele. Mă întristez. Doar timpul aleargă prin noi şi macină. Zidurile stau demne în soare şi tăcute. A pălit măreţia de altă dată: cîrpeli albe pe faţa lor bătrînă, ţevi de cupru le străpung carnea şi le urîţesc, covoare de iarbă sintetică acoperă piatra, ornamente grele zac uitate în grădină, portiţele stau ferecate şi nu mai duc nicăieri, fire de plastic traversează tavanul coridoarelor şi-l şerpuiesc pînă la primul bec dătător de lumină.
Mă întorc în plin soare, acolo în curte stă nemişcat pe bancă şi mă aşteaptă noul meu prieten. Nu mă întreabă nimic, dar citesc pe faţa lui nerăbdarea să-mi povestească… şi spune: Stănese! Stă-ne-se! aşa mă cheamă! Are 78 de ani (dar eu îl suspectez de mai mulţi, mîna e infirmă în urma unui atac, bănuiesc )… ohh, fac ochii mari şi surprinşi, îi urez sănătate pînă la 120!… între noi se ţese subit o complicitate şi-mi răspunde: păi da! Nu mă las! şi pune degetul la buze să păstrez secretul! Promit să-i trimit fotografia, i-o arăt pe iphone şi recunoaşte că e prea mult soare, nu vede bine. Infirmierele chicotesc sub bolta de trandafiri. Eu ies pe poartă, bătrânul mă salută milităreşte şi eu ştiu că m-a crezut, o să -i trimit fotografia… poate ultima, dacă apuc…
Stanese,78 de ani, str Azilului nr 4 Sibiu! Un om în Burg. Necunoscut!
Adriana Moscicki
