2015-02-06
Strada Azilului
Desigur, la ieşirea din „Bizonul“ nu o luam la dreapta pe drumul Azilului – pe vremuri, pînă şi cuvîntul „azil“ îţi dădea fiori, căci echivala cu neputinţă, sărăcie lucie, lipsa de familie, singurătate!
Este greu să schimbi mentalitatea omului. Ar trebui început cu istoria. Străduţa asta, înfiptă în inima cetăţii medievale, e toată istorie.
Strada Azilului şi Azilul de Bătrîni: loc de ocrotire, protecţie şi îngrijire, spital. Aşa s-a născut azilul, cît se poate de firesc, într-o biserică! În vremuri apuse, biserica era loc de refugiu pentru trup şi suflet. De suflet se ocupă Dumnezeu. De trup, călugării citiţi şi pricepuţi. Aşa s-a înfiinţat, departe, în negura vremilor, în sec al XIII-lea (1292), cel mai vechi spital-azil în Sibiu şi din ţară, biserica ordinului cruciaţilor Sf. Spirit (Bruderschaft vom Heiligen Geist).
Pentru Biserică, medicina era una dintre cele mai potrivite exprimări ale iubirii creştine. Aşa se explică întemeierea spitalelor în cadrul mănăstirilor/bisericilor. Şi, deşi majoritatea spitalelor funcţionau în cadrul lor, îngrijirea bolnavilor nu a fost lăsată niciodată exclusiv în mîna monahilor sau a monahiilor fără ca aceştia să aibă o minimă pricepere medicală. Biserica a mers mai departe şi a ales să doteze spitalele nu doar cu fonduri băneşti, ci şi cu personal medical instruit.
Cunosc Biserica Azilului aşa cum am văzut-o pe dinafară, în video sau în pictură/desene. Nu am fost preocupată multă vreme de existenţa ei. Dar timpul lucrează în piatră şi lucrează în om.
Ştiu, nu e nevoie de cupolă pentru rugăciune, dar e nevoie de acoperiş pentru ploaie şi frig.
Locul acesta, atît de gotic în structură, nu poate rezona cu înverşunarea ortodoxă decît în esenţa spirituală! Aşa cum Mesquita şi Hagia Sophia au fost la rîndul lor biserici şi moschei, după identitatea „stăpînilor”, aşa Biserica Azilului, deşi mereu creştină, a fost catolică, protestantă apoi ortodoxă, ca şi cum, prin însăşi existenţa sa, ar consemna cursul istoriei locale.
Adriana Moscicki
Biserica Azilului – acuarelă Juliana Fabritius-Dancu
P.S. Deunăzi am aflat cu profundă tristeţe despre moartea unei clădiri. Nu de multă vreme am trecut pe lîngă ea, am atins-o, m-am bucurat de culoarea ei în soarele dimineţii, de cicatricile timpului scrijelite în carnea ei, de literele care povesteau trecutul şi care n-au putut fi şterse! Acum am aflat că a murit de moarte năpraznică, de mînă de om sfîrtecată, năruită. Clădirile stau cu fruntea sus în moarte, nemişcate, nobile. Cu ele moare trecutul nostru…doar amintirea e veşnică! Nimeni nu ne-o poate smulge! Doar amintirea trăieşte în noi pînă la moartea trupului nostru de carne. Aşa simţind va împărtăşesc acest gând despre Biserica Azilului aşa cum era în 2007 înainte de re-facere/ transformare. Am cutreierat un pic lumea, am văzut biserici şi locuri în viaţa mea
şi mi-o imaginez în epoca ei de glorie: o frumuseţe elegantă. Mi-ar fi plăcut să rămînă aşa albă şi curată, spaţiu deschis pentru înălţarea gîndului. Dar mă bucur că ea stă încă în picioare şi este vie.
