2015-01-20
Uneori Bunica priveşte din muzeu spre nemurire!
Un om face focul în mijlocul grădinii.
Foile se adună în ele însele, chipuri din poze, luminate stau o clipă apoi flacăra le consumă vioaie, filmele se topesc sfîrîind cărţile înnegresc cotoarele…
„Ce faci vecine?“… Dar vecinul tace, dus pe gînduri, amintirile sînt scrum. Au smuls din casă mobilele. Pereţii poartă cicatricea lor în carnea tencuită. Poţi citi ca într-o carte deschisă: aici a stat o masă, aici capătul patului, aici etajera pe perete. Lămpile s-au dus şi ele cu lumina lor prin vecini. Oameni cu bani au venit tocmai din Capitală. Umblă prin sate din casă în casă şi cumpără de toate: mobilele pictate, maşinile de cusut, fierul de călcat, ceasuri vechi, blide şi oale şi căni. Pe nimic. Cu guri negre şi amare au rămas casele, ochii lor plînşi. Pereţii lor au stat cetate de apărare prin ani pentru stră-stră-bunici -taţi -fii -nepoţi. Acum oameni străini îi vor atinge cu palma precum cuceritorul prada. Pereţii tac şi stau în picioare.
Omu a pus în ladă covoare şi porţelanuri, pahare de cristal, vaze, sfeşnic, oale, tablouri, dar mai ales costumul lui naţional: cămaşă şi cravată înflorată, fustă şi podoabele, brîul bătut în pietre, bortenu şi panglicile. Unii au vîndut cu sufletul deşirat. Alţii, cei mai mulţi, le-au împăturit în braţe şi, aşezate, în fundul scrinului au dormit în drum spre alte case. Doar amintiri.
Omu nu-şi uită portu şi neamul! Omu nu-şi uită limba! Omu nu-şi uită casa! Le poartă în sine ca pe o sămînţa şi el, omul, pămînt! Le poartă în sine ca pe o speranţa şi omul cer! Şi eu sînt oraşul adăpostit în mine! Şi eu, fără nume, fără blazon. Şi noi toţi cei rămaşi sau plecaţi, împrăştiaţi. Şi mîna noastră a rupt un colţ de pâine, am mîncat, am băut şi spus cuvîntul „casă“! şi limbile noastre nu s-au încurcat niciodată, doar s-au împrumutat frumos ca între vecini şi în armonie! Noi nu avem nume în cărţi şi nici în dicţionare, dar sîntem copiii pămîntului şi laptele supt încă dulce pe limba noastră! Cine pomeneşte numele celor ce dorm adînc în cimitire? Crucile lor sînt verzi de iederă, pietrele şterse! Cine să mai ştie oamenii ăştia care au umblat, iubit, muncit, visat, sperat…
Uneori, prin muzee îţi zîmbesc chipuri străine. Uite aici, o tînără fată, toată bujori, infioarată. Poţi citi o poveste întreagă, dar tabloul zice sec: „tînără săsoaică ce se găteşte“. Şi ea are un nume, o istorie, o viaţă trăită cu pasiune, poate cu durere, poate cu dorinţe. Străină ochilor noştri şi totuşi, a fost iubită, a fost mamă pentru un prunc, a fost soaţă, a fost bunică. Chipul ei tînăr pentru veşnicie rămîne dar eu ştiu, pentru cineva, Bunica stă mîndră acolo în tablou!
„Istoria bunicilor a fost zbuciumată, poate şi din cauza temperamentului lor, mai ales bunicul a fost o persoană ursuză, unul din cei 12 copii ai familiei Kobori, ţărani agricultori, ca să ajungă să studieze la Wiena, germana şi la Budapesta teologia şi maghiara, culegător de folclor maghiar… este ceva posibil numai la o persoană cu o personalitate puternică. Poate cumva şi cândva mă ajută D-zeu să ajung la Vasileni/Harghita satul natal al bunicului şi să aflu acolo mai multe. Bunica era şi nepoata lui Samuel Mockesch, preot scriitor, lingvist“…
Omul spune povestea în gînd. O duce în inimă de zeci de ani. Nu se bate cu pumnii în piept, nu scrie la gazetă, îşi trăieşte doar amintirile cu mîndrie.
Mulţimi întregi de oameni au luat cu ei povestea casei, a neamului de sute de ani şi au îngropat-o în inima! Şi o tac.
Pentru unii Bunica mai zîmbeşte în Muzeu, învelită în lumina blîndă a tabloului. Pentru alţii, oale şi ulcele, pămînt şi surcele, doar amintirea caldă purtată prin lume. Cu blazon sau fără nimic, cu nume sau neştiuţi, nescrişi, nepomeniţi, cu toţii sîntem Oraşul, Casă şi el veşnic în noi pînă cînd…
Uneori Bunica priveşte din muzeu spre nemurire!
Adriana Moscicki
Pictură de Robert Wellmann (1866 – 1949) „Gătirea unei tinere săsoaice“, (ulei/pânză, 172 x 126 cm) Muzeul Brukenthal, Sibiu
