2015-01-16a
Universal – Bucuria Copiilor!
Nu m-am jucat cu păpuşi. Nici nu erau prea multe pe vremuri. Pe ici, pe colo, mai găseai păpuşi din plastic tare, cu faţă pictată, dar de-ţi scăpau pe jos se boţeau şi rămîneau aşa pentru veşnicie.
Pe vremea copilăriei mele alergam pe-afară pînă seara tîrziu, jucam shenkel şi „ferkenball“, aşa poceam noi, copiii, numele jocului ăstuia învăţat de la saşi – „Völkerball“, săream coarda, ne ascundeam, ne căţăram în copaci, adunam cărăbuşi, jucam fotbal şi plecam la furat corcoduşe, mere verzi sau liliac din curţile oamenilor. Seara ne aduceau cu forţa în casă, murdari, cu genunchii zdreliţi, obosiţi dar fericiţi.
Şi totuşi, cînd am zărit-o pentru prima oară, m-am îndrăgostit de ea! Avea părul alb şi ochii albaştri, care se închideau şi deschideau, avea gene, mâinile şi picioarele flexibile şi, mai ales, de-o mişcai dintr-o parte în alta, spunea „maaa-maaa“ cu o voce de robot; apoi se auzea zgomotul arcului ce se trăgea singur.
Arădeanca Romania – aşa scria pe o bucăţită de plastic albastru pe care o avea legată la mînă. A fost prima şi ultima păpuşă pe care am avut-o vreodată.
Din nefericire, viaţa i-a fost scurtă… dar ne-am întîlnit acolo, în Magazinul Universal „Bucuria Copiilor“. Tare îmi plăcea magazinul ăsta. Aveam treabă, n-aveam treabă, mama trebuia să intre cu mine aici! După ce urcai cele doua scări de la intrare (cred că erau două… de-mi amintesc bine… ori poate una?) te trezeai într-un hol imens, (sau, cel puţin, aşa îl vedeam pe vremea aceea) şi în faţă apăreau uşi mari de sticlă.
Iarna puneau o cîrpă la intrare să ne ştergem încălţările ude, dar tot mai lăsam urme late pe podeaua de lemn. Din ambele părti se desfăceau, ca două braţe lungi şi elegante, balustradele de lemn ale scărilor ce duceau la etaj. Podeaua scîrţîia, (îmi amintesc) şi lemnul se mişca pe ici-colo, dar era atît de frumos înăuntru că tîndăleam cu gura căscată la toate raioanele. Nici nu ştiu dacă amintirile se încurcă, sau e adevărat, dar erau standuri mari cu baloţi de materiale, dulapuri de lemn închise cu sticlă, aşa ca la muzeu, unde erau expuse hainele şi te uitai la ele de sus în jos, iar la raionul de pantofi te aşezai pe un taburet învelit în catifea şi aşa încercai pantofii noi de Paşti!… Se vindeau acolo haine, uniforme, materiale, încălţări, ciorapi, aşternuturi, jucării şi alte nimicuri… şi totul părea minunat, doar lumina era cam chioară şi mirosul de parafină uneori înţepător! Dar ce conta? Magazinul nostru era mai ceva decît casele boiereşti din filmele americane! Şi apoi, de te rezemai cu fruntea pe marile ferestre ce dădeau spre stradă, spectacolul lumii se oferea în toată splendoarea lui, la picioarele tale!
De acolo ieşise şi păpuşa mea, din magazinul universal! Am dus-o în braţe pînă acasă şi copiii mă invidiau şi eu ştiam cum stă păpuşa din Germania acolo, la mătuşa pe mobilă, şi nu-i voie să o atingi!
Dar acum aveam păpuşa mea, cu părul alb. Şi am avut-o, adevărat, preţ de cîteva zile, pînă i-am rupt gîtul şi elasticul a plesnit! Apoi am primit jucării mai „practice“ din magazin: un set de oale şi farfurii de tablă ca să gătesc şi să hrănesc capul păpuşii.
Am petrecut ore multe în Bucuria Copiilor! Pînă şi tramvaiul amintirilor trecea prin faţa lui!
Adriana Moscicki
foto: Wikimapia: Heltauergasse / Nicolae Balcescu nr.11
