2015-01-12
„Dumbrava amintirilor“ (II)
Cum treceai liniile de tramvai, se deschidea o mică espalanadă asfaltată toată, în care oameni pestriţi treceau valuri valuri şi se unduiau în mişcarea hainelor lor colorate. Erau acolo tarabe cu ochelari de plastic coloraţi, fluierici şi sfîrleze de tot felul, măgăruşi de lemn prinşi cu elastic de apăsai pe ei, păreau că îngenunchează, broaşte verzi de metal care se trăgeau cu cheia şi săreau în zgomot sec pe pămînt, lanţuri de tinichea cu medalioane de plastic, insigne de tablă, mingi umplute cu tărîţe, invelite in hirtie creponată, le balansam intre palmă si lansam spre pămînt si elasticul subtire se rupea ciupindu-ne dureros şi tot felul de nimicuri pe care mintea mea nu le mai păstrează. Şi pentru că aproape toti micii negustori întreprinzători de la tarabe erau ţigani, tot ce cumpărai de acolo se numea „de la ţigani“! Porneam apoi pe o alee străjuită de castani, între lac şi Grădina zoologică. În stînga, lacul sclipea cu bărcile lui de lemn şi vîsle greoaie, în dreapta, se întindea umbrită dar plină de sunete şi viaţă Grădina zoologică. Era acolo pe alee un podeţ de lemn, căci apa din lacul mare se scurgea într-un lăcuşor pitoresc chiar în mijlocul grădinii şi acolo, de pe podeţ, era loc strategic de aruncat o privire spre insula cu păsări de apă.
Cînd eram mici, Grădina Zoologică ne părea o bucată de paradis in care locuiau animale nevăzute şi neauzite decît în poveşti: lynxi timizi ce stăteau mai mult pitiţi în casa de pe ramuri sau tolăniţi pe vreo creangă groasă şi vedeam doar smocurile de pe urechi, porci spinoşi înfoiaţi ce-şi pierdeau uneori cîte un ac, lupi mereu năpîrliti, câinele Dingo ce părea atît de comun că se confunda cu un orice maidanez roşcat. Pe cuştile de fier erau tăbliţe cu harta şi explicaţii. Mama citea informaţiile cu seriozitate şi parcă aud şi acum enumerarea: prezentare, continet, ţară, hrană… toate se scurgeau aşa ca un murmur pe lîngă ureche în timp ce priveam hipnotizată animalele.
Majoritatea se opreau la prima cuşcă din dreapta, cred că acolo se găseau maimuţele şi oamenii se scălămbăiau la ele şi aruncau pâine şi seminţe, apoi rîdeau de imaginea lor serioasă. Dar ele nu erau decît oglinda perfectă a omului însuşi! „Maimuţele se hranesc cu fructe… banane“ cred că scria acolo pe tăbliţe, dar sigur va spun, maimuţele noastre mincau mere, căci rare erau bananele pe timpul copilăriei mele!
Pe alee în jos, se înşirau cuşti cu păsări. Erau acolo ulii şi vulturi cocoţaţi pe un pom, fazani şi bibilici, mici papagali şi alte minuscule cîntăreţe. Pe latura din faţă, ursul se bălăcea int-un bazin de ciment ce-mi părea prea mic şi cuşca lui era întunecată şi mirositoare. Dar cînd urşii aveau puiuţi, tinerele animale erau transferate mai în faţă; acolo, într-o cuşcă rotundă se legănau pe cauciucuri şi făceau tumbe. Cuştile care ne fascinau cel mai mult erau ale leilor şi tigrilor. Întotdeauna le lăsam la sfîrşit şi aşteptam cîte un răcnet furios sau o labă nervoasă în zăbrelele de fier să putem spune cu toţii: wooooooaaaaau, ai auzit?… să putem povesti aventura mai departe. Dar marile feline moţăiau de obicei, sau se mişcau dus – întors în spaţiul mic ce le îngrădea. Leii dormitau mişcîndu-şi blana sub atacul muştelor, tigrul se lăfăia pe burtă cu capul pe labe şi de-l săcăiai, se ridca uşor, în mişcări line şi tiptil, tiptil, mişcînd nervos din coadă, dispărea în culoarul îngust ce ducea probabil la culcuş. Totdeauna am crezut că sînt trişti şi în suferinţă leii şi tigrii. Ce animale măreţe şi puternice îngrădite de zăbrele de fier!
Nici nu-mi mai amintesc ce animale mai erau acolo, dar ştiu că pe aleea din stînga se găsea cuşca vulpilor! În dreptul ei toată lumea strîmba din nas şi spunea „vai ce pute!“. Şi în memoria mea au rămas broaşte ţestoase mititele ce se scurgeau prin gard şi o luau la vale pe şuvoiul de apă ce traversa cuşca în primăvară.
Şi-mi amintesc mai ales o Duminică de Primăvară cînd, cu ţipăt mare, unul din păunii ce se plimbau pe rondul central, a zburat şi aterizat exact pe capul meu şi acolo a stat aşa, o clipă, prinzîndu-mi pielea cu ghearele! Lumea în jur se uita încremenită şi chiar eu stăteam nemişcată cu greutatea aceea pe cap şi nu am uitat niciodată întămplarea!
Mult mai tîrziu, s-a construit un pavilon nou, cald şi protector, pavilionul reptilelor şi acolo a fost un crocodil, probabil împăiat de la început, căci nimeni nu-şi aminteşte să-l fi văzut mişcînd.
Adriana Moscicki
„În 1929 s-a deschis în pădurea Dumbrava prima Grădină Zoologică din România de către Uzina Electrică Sibiu…“
(Sursa: http://zoo.sibiu.ro/images/uploads/old_gz.jpg)
