2015-01-08
amintire cu lac
Cu cît te depărtezi în spaţiu şi în timp, cu atît mai bine vezi ceea ce se află mereu la îndemînă şi n-ai băgat în seama!
Furtuna de afară şi mirosul zăpezii mi-a adus în memorie liniştea de după sărbători, tristeţea cu care ne întorceam la muncă sau la şcoală, lumina felinarelor pe înserat,fumul drept din coşurile caselor şi apele îngheţate bocnă pe care am învăţat să patinez.
Mai erau încă, în copilăria mea lacurile ce se înşirau din SubArini pînă în Valea Aurie şi Pădurea Dumbrava. Un Moş Crăciun darnic (deşi pe vremea aceea se numea Moş Gerilă!) a lăsat sub pomul meu o pereche de şecsăne din piele albă, exact aşa cum aveau fetele de la Campionatele Mondiale de patinaj artistic (pe care le vedeam cu sfinţenie!) şi spre marea mea uşurare şi bucurie căci vărul primise patine „von oben‘, direct din München, patine de hochei cu lama ascuţită şi strălucitoare! Am chiuit de bucurie şi am făcut exerciţii de mers prin casă, pe covoarele de iută, desigur, făceam deja piruete în cap şi sărituri cel puţin ca soţii Popov (dacă memoria nu-mi joacă feste cu numele!) ce ani de zile erau campioni neîntrecuţi! Secsănele se duceau pe umăr,aşa cu mare fală, să se bălăngăne într-o parte şi în cealaltă! Aşa plecam şi eu la lacul îngheţat, fudulă nevoie mare deşi habar nu aveam să fac doi paşi!
În iarna aceea am mers mai mult pe patine şi luciul lacului era primitor. Am învăţat să mă dau binişor şi înainte şi cu spatele. Pe vremea aceea învăţam singuri, imitînd pe cei mari,cu multe trînte şi nici măcar cu buricul degetelor nu puteam atinge carnea de pe mine, aşa eram plină de vînătăi! de închid ochii, văd şi acum în cap patinoarul natural al copilăriei mele dar şi locul în care era să mă înec spre primăvară cînd gheaţa s-a spart şi m-am trezit în apă. Nu ştiu nici acum cum am reuşit să ies atunci, dar a fost ultima amintire de la lac!Î n primăvara ce a urmat, lacurile au fost secate şi urma lor a rămas o vreme ca o cicatrice adîncă în carnea pămîntului, năpădite de verdeaţă şi pipirig. Şi cîtă frumuseţe în primăvară, tufişuri înfloreau sălbatec în galben şi pocneau primii mitisori şi pe potecă mergeam aşa pînă la Valea Aurie pînă la Moara lui Schreyer.
Doar odată m-am bălăcit în bazinul acela îngheţat, dar îmi amintesc gardul şi cabinele albe de lemn şi hărmălaia din jur. Apoi acolo, puţin mai sus „în ţigănie“, aşa îi spuneam, locuia o colegă de clasa. O fată tăcută şi liniştită cu care schimbam şerveţele şi stanioale de la ciocolată pentru colecţie. Mama ei era săsoaică, tatăl ei ungur şi ea nu vorbea nici una din limbile astea, doar româneşte. Din casă ei curată-bec cu preşuri colorate se auzea bucuria din ştrand.
Nimic din toate acestea n-a rămas decît aşa, cuibărite în memoria mea şi înviate de frigul furtunii de afară.
De fapt, voiam să povestesc despre un blazon!
Adriana Moscicki
Lacul cu bărci din Pădurea Dumbrava
