„Großer Ring // Piața Mare // Nagy tér” ~ ante 1862
Fotografie realizată de fotograful Theodor Glatz la mijlocul sec al XIX-lea, sigur ante 1862, an în care au fost montate grilajul de fier și cele 5 lămpi în jurul statuii sfântului Nepomuk. La marginea dreaptă a fotografiei se vede în colțul de jos un fragment de roată de la unul din cele două tunuri amplasate în fața clădirii din Piața Mare nr.7, unde se afla între 1784-1887 Garda Principală // Hauptwache și sediul Comandantului general al trupelor austriece din Transilvania. În anul 1869 au fost înlaturate cele două tunuri din fața clădirii. Vezi cronica lui Emil Sigerus:
„1862 – 8.8. Die fünf Lampen und das eiserne Gitter um die Nepomukstatue werden aufgestellt.”
„1869 – Die bei der Hauptwache auf dem Großen Ring stehenden zwei Kanonen werden entfernt.”
Clădirile aflate între Biserica Catolică, str. Samuel von Brukenthal, Piața Albert Huet și Piața Mică (în fotografie complexul de clădiri din fața Bisericii Evanghelice) au fost demolate în perioada 1898-1904.
Ansamblul de clădiri de la vechea adresă Piața Mare nr. 3+4+5 a fost demolat 1905. Din acest complex de clăriri cea mai marcantă și cunoscută era Casa Rosenfeld de la nr. 3+4. În corpul lângă turnul Bisericii Catolice se afla farmacia La Vulturul Negru // Zum Schwarzen Adler – a cărei reclamă, reprezentarea plastică a unui vultur, se vede deasupra intrării boltite. Banca de Credit Funciar // Hermannstädter Bodenkredit-Anstalt (Institutul Sibian de Credit Funciar) a construit în anii 1905-1906 pe locul respectiv impozanta clădire din Piața Mare nr. 4, care găzduiește în prezent sediul Primăriei Sibiu.
Casa spre Piața Huet (vechea adresa Piata Mare nr. 6 din planul Böbel), a fost demolată în anul 1898. Banca Sparkasse // Sparkassa-Pensionsfond a ridicat pe parcela respectivă în anii 1899-1900 clădirea de la nr. 6 str. Samuel von Brukenthal.
(Fotografie dintr-un set de reproduceri fotografice primite 1984 de la Josef Fischer.)
Informații despre statuia Sf. Nepomuk din articolul profesorului universitar doctor Paul Brusanowski „Etapele Contrareformei în Transilvania până la Mijlocul sec. al XVIII-lea“. (extras)
„Ca semn al puterii confesiunii catolice în Sibiu, generalul comandant Wallis a instalat, în anul 1734, în Piața Mare, statuia Sf. Johann Nepomuk, obligând Magistratul să asigure materialul pentru înălțarea soclului. Autoritățile catolice au considerat o blasfemie faptul că execuțiile se desfășurau în continuare în Piața Mare, chiar în imediată apropiere a statuii sfântului. De aceea au cerut conducerii orașului să mute în Piața Mică atât stâlpul infamiei, cât și căsuță nebunilor. Magistratul a decis însă ca stâlpul infamiei să rămână pe vechiul amplasament, înlăturând, la 30 noiembrie 1734, doar căsuţa nebunilor, „care şi aşa este folosită foarte rar, iar în caz de necesitate se poate amenaja din nou”.
Așezarea acestei statui în Piața centrală a unui oraș majoritar luteran a deranjat opinia publică, cronicarii vremii consemnând faptul că populația nu îi acordă deloc cinstirea cuvenită. Poate tocmai de aceea au fost organizate de garnizoana militară numeroase procesiuni catolice, pe care credincioșii evanghelici erau obligați să le respecte prin păstrarea tăcerii. Mai mult, generalul comandant Wallis a ordonat ca atunci când era dusă Sfântă Împărtășanie celor bolnavi, sașii luterani să-și aplece capul sau să se retragă în casele lor.
În același timp, preoții catolici rosteau predici în piețele publice prin care îi îndemnau pe sibieni să treacă la catolicism. În Piața Mică a fost înălțat un amvon, din care paterul Sandschuster adresă injurii la adresă protestanților, numind „bisericile acestora capele ale diavolului și case ale prostituatelor, pe păstori drept predicatori prosti” și considerându-i pe protestanți ca „pierduti și blestemați pentru veșnicie, urmându-i pe predicatorii lor în iad”.
Este explicabil faptul că în acești ani de ofensivă a catolicismului, exista în oraș o stare de încordare, autoritățile militare nefiind deloc preocupate să liniștească spiritele. Mai mult, foloseau orice incident pentru a spori această dușmănie. Astfel, în anul 1727, în timpul unei procesiuni catolice cu ocazia Înălțării la Cer a Domnului, o servitoare a predicatorului orășenesc Schun (viitor superintendent al Bisericii Evanghelice) a aruncat din neatenție apa murdară de vase pe stradă, murdărind rochia scumpă (valora 70 florini) a unei soții de locotenent austriac. Autoritățile militare, considerând faptă drept un atentat la libertatea religioasă și o ofensă adusă religiei catolice, au poruncit arestarea predicatorului (care însă lipsea de acasă) și a servitoarei. Aceasta din urmă a fost biciuită de soldați în Piață Mare. Este explicabil faptul că abia a putut fi oprită o revoltă a populației cu ocazia cedării vechii mânăstiri dominicane.
Însă şicanele la adresa protestanţilor au continuat. Un rescript imperial din anul 1751 impunea cinstirea generală şi obligatorie a tuturor sărbătorilor catolice. Ca urmare, la Sibiu au fost trimise patrule din casă în casă, pentru a se verifica dacă meşteşugarii evanghelici respectau noua lege. Odată cu trecerea anilor, respectarea acestei măsuri a lăsat tot mai mult de dorit, astfel că în anul
1764 controalele poliţieneşti au fost reluate. Zeci de meşteşugari şi negustori saşi au fost atunci arestaţi şi închişi. În cele din urmă, legea a fost totuşi modificată şi „îmbunătăţită”, obligându-i pe acatolici să oprească orice lucru doar până după încheierea serviciilor divine din bisericile catolice (deci până în jurul orei 11 dimineaţa).
Toate aceste măsuri nu şi-au atins scopul urmărit de iezuiţi şi de autorităţile militare habsburgice. Populaţia săsească s-a strâns şi mai mult în jurul Bisericii Evanghelice. Autorităţile şi-au dat seama că vigoarea protestantismului săsesc se datora în principal susţinerii sale din partea organelor administrative de pe Pământul crăiesc, precum şi sprijinului cultural sosit din afara graniţelor Imperiului Habsburgilor. Prin urmare, Curtea de la Viena a socotit necesar să restrângă dreptul de autonomie al naţiunii săseşti. În anul 1732, un rescript imperial a cerut ca în oficiile publice ale Pământului crăiesc să fie admişi şi un număr proporţional de catolici. La începutul anului 1734, superiorul ordinului iezuit din Sibiu a cerut Magistratului ca în Centumvirat să fie aleşi şi patru catolici. Din cele patru persoane propuse, doar negustorul catolic Öttinger a reuşit să fie admis în Consiliul lărgit al oraşului de pe Cibin, celelalte trei fiind respinse, pe motivul neapartenenţei lor la nici una din breslele din localitate. Zece ani mai târziu, contrar legilor în vigoare, Curtea l-a depus pe comitele de atunci (care era de confesiune evanghelică), numind un sas convertit la catolicism, anume pe Stefan Waldhütter von Adlershausen (rămas în funcţie până la moartea sa, în anul 1761). Iar în anul 1751 a decis ca obligatorie alegerea în organele administrative orăşeneşti (Magistrate şi Centumvirate), precum şi în bresle a unui număr egal de catolici, ceea ce a dus la pătrunderea în aceste organisme a unor persoane fără pregătirea politică necesară.
Însă şi mai greu i-a lovit pe saşi un alt rescript, din anul 1764, care interzicea frecventarea universităţilor protestante din Apusul Europei. În deceniul următor s-a oprit chiar şi importul cărţilor neverificate de cenzură, lista lucrărilor interzise fiind în teritoriile habsburgice mult mai lungă decât la Roma. Aceste măsuri contrareformatoare au încetat abia în epoca iozefinistă, după emiterea Patentei de toleranţă din 1781.”
(Articolul intreg se poate citi la linkul accesat / format PDF: LINK)
P.S. Căsuța nebunilor a fost înlăturată 1757 iar Stâlpul infamiei a fost demolat 1783.
Făcând abstracție de motivele religioase care au dus la instalarea monumentului controversat în Piața Mare, statuia Sf. Nepomuk și-a găsit, totuși, locul în amintirea oamenilor și a rezistat în spațiul și timpul obijnuinței 214 de ani… cu toate că, după părerea mea, statuia realizată în stil baroc s-a potrivit în Piața Mare „ca nuca în inima protestantă a orașului medieval Sibiu”.
