• Suntem cuvânt,  Tunel de iubire

    „Tunel de iubire” (VIII)

    … 139 …

    Trepte ~ din ciclul „Tunel de iubire”

    într-o noapte au crescut trepte în tunel
    lespezi de piatră au ieșit
    ca dinții noului născut din gingia dureroasă
    uite așa s-au învârtit în carne!
    toată noaptea am țopăit pe ele,
    urcau vesel până la buza ta și acolo,
    amețită de lumină,
    o clipă privind spre soare în grabă simt
    cum treptele prăvălite,
    se agită înspre hăul tunelului!
    de-ar fi tobogan, ai auzi văăjjjjjjjjj
    trecerea tmpului meu în viteză,
    dar sunt scăii de piatră serioase
    nu se aude decât tropotitul pașilor mei
    între buza caldă de lumină
    și adâncul de necuprins al gândului.
    uite așa,
    la infinit mergând între tine și mine,
    între luniină și întuneric,
    timpul se cuibarește în curbura scării
    și ațipește un pic
    indrăgostit…

    Adriana Moscicki

  • Suntem cuvânt,  Tunel de iubire

    „Tunel de iubire” (VII)

    … 115 …

    Septembrie ~ din ciclul „Tunel de iubire”

    uneori tunelul meu stă suspendat
    fără rădăcină
    şi fără cap,
    merg între două ieşiri
    şi nu ştiu.
    Întind mâinile în două părţi
    două lumi să mă tragă de degete
    una sus şi una în jos.
    doar paşii mei mici şterg linie în nisip.
    uite o pană îmi spui,
    ce înger a pierdut-o în noapte?
    pană albă
    muiată în şoapte…

    tu nu ştii tăcerea din mine.
    tu nu ştii urletul din mine.
    tu ştii doar cuvintele ce se îmbulzesc pe buză
    să se spună,
    tu ştii doar lava ce se ridică
    din mine şi bolboroseşte
    în aburi leagă lumea şi se pierde pe creste.
    tu nu ştii nopţile fără somn,
    nu ştii goliciunea mâinilor ce caută
    şi se strâng în braţe
    tu nu ştii…

    între două ieşiri merg şi privesc în oglindă
    trupul trecut,
    obraz fanat,
    zâmbet de mort îmbălsămat,
    plete de vânt,
    tăcere.
    oglinda şi-a pierdut cuvintele şi încrederea în ele?
    încotro?
    palmele mele şterg pe trup, din sânge,
    linii paralele în durere.
    dacă las capul jos pe pământ aş putea să mor,
    sau să visez o lume nouă
    şi poate aş alerga din nou în pas săltat
    prin pădurea castelului,
    poate prin nămeţi aş fi stea…

    şi dacă strig din toţi rărunchii îmi răspunde ecou,
    tunelul se clatină şi eu îl ţin în cap
    văd mâinile tale ce ridică talere şi stau tremurat,
    vin şi eu,
    te cuprind cu braţul şi am gheare
    sarabanda se joacă pe coastele tale,
    nu scoţi cuvînt
    şi faţa ta toată oţel bătut.
    unde ai plecat? unde mi-ai dispărut?
    la mijlocul tunelului mă aşez în mine,
    făcută colac,
    în departare bat clopote,
    si oglinzile tac.

    Adriana Moscicki

  • Suntem cuvânt,  Tunel de iubire

    „Tunel de iubire” (VI)

    … 89 …

    Dintr-o dată se face toamnă ~ din ciclul „Tunel de iubire”

    Dintr-o dată se face toamnă printre bostani
    şi-n tunel cum merg
    din toate cotloanele foşnesc cu şoareci de câmp
    şi veveriţe flămânde

    ce poartă obraz plin de ghindă şi nuci.
    Din nori uneori castane pocnesc

    precum ghiulele de fier
    cu ecou
    păsări târzii tresar peste ramuri cu aripi întinse
    e întuneric jos şi cald
    aş dormi o iarnă făcută colac ca un urs
    doar cuvintele se plimbă prin mine şi mă strigă:
    hei, ieşi afară copilă!
    Prin bălţi cerul întins şi aromă de mere
    strugurii curg deja prin ulcele.
    Îmi place toamna să stau la buza tunelului
    ştiu cum schimbi pentru mine toate culorile cerului
    şi ale pădurii
    şi în coarne de cerb îmi trimiţi poame
    ape prin brumă
    năframe de păianjeni otrăviţi
    roşu din ciuperci perfide
    pentru gură
    pomadă de întins peste un sărut îndepărtat
    aşa stau la buza tunelului dichisită
    şi dintr-o dată se face toamnă!

    Adriana Moscicki

  • Suntem cuvânt,  Tunel de iubire

    „Tunel de iubire” (V)

    … 82 …

    Noapte de Sânziene ~ din ciclul „Tunel de iubire”

    Şi iată Sânzaienele toate fac roată
    la gura tunelului
    lumina gălbuie filtrată prin plete se lasă
    miros de iarbă şi flori despletite se-ndeasă în trupul lui.

    Ridic privire spre tine îndepărtat în tăcere:
    Tu ai gură ceruită şi ochii trişti!
    ştiu că nu eşti aici,
    în tine aleargă alte poveşti şi mâinile tale spintecă aerul,
    te agăţi şi cazi
    mergi în genunchi şi mintea se caţără pe amintiri,
    între noi stă perete de sticlă aburită.

    Nu te aud
    nu mă vezi
    şterg repede cu palma, fereastră fac şi sar pe loc
    priveşte-mă – îţi spun,
    citeşte-mi buzele!
    noaptea asta e scăldătoare de minuni!
    trupul tău e lungit în chin.

    Pe dată cresc aripi mici de libelulă
    şi mă ridic
    prin herghelii de nori plutesc în derivă
    ţin ochii închişi
    doar în minte văd drum de lumină.
    şi te găsesc.

    Nici un cuvânt nu sparge coaja surzeniei tale
    nici o mângâiere nu-ţi deschide buza,
    te car în spate spre apa izvorului,
    acolo plămădită viaţă
    acolo iubirea
    te port pe braţe precum mama pruncul
    te leagăn în valuri precum marea dorul
    te primenesc precum cămaşă asudată!

    Scăldătoare de Sânziene
    e toată iubire,
    toate porţile lumilor se deschid,
    aşa ochii tăi
    mari cupole de albastru
    şi atunci vezi
    şi atunci înveţi să plângi.

    Adriana Moscicki

  • Suntem cuvânt,  Tunel de iubire

    „Tunel de iubire” (IV)

    … 63 …

    Foc ~ din ciclul „Tunel de iubire”

    și dacă vine un ger,
    mi-e teamă de el ca de moarte!
    acolo sus la gura tunelului suflă vînt năpraznic şi el te cuprinde
    şi te învîrte precum un vrej de fasole uscat
    doar trupul meu aici înăutru e apărat.
    îmi frec palmele şi suflu în pumni –
    doar aşa primeam puteri cînd săltam cu sania,
    îmi amintesc dealul plin de hîrtoape,
    dar numele lui îmi scapă
    şi erau nămeţi înalţi…
    se strecoară pînă la urechile mele vijelia,
    le acopăr cu mâinile şi închid ochii.
    ce vezi, mă întrebi?
    îţi povestesc despre mari spărgătoare de gheaţă în ocean,
    de scârtâitul sloiurilor ce se ating,
    de strigătul adînc al balenei,
    despre lumină,
    cum oarbă merg cu mâinile înainte
    şi liniştea mi se îndeasă în corp
    ca într-o sticlă goală.
    de ce taci???
    vorbeşte! îţi strig,
    dar eu ştiu că te-ai îndepărtat,
    sau poate trupul tău învelit în frig hibernează
    şi tunelul întreg e doar un gheţar.
    captivă în el cu privirea spre cer stau,
    poate zîmbesc,
    gura mea nu se mai luptă cu zîmbetul
    nici cu lacrimile,
    ochii mei deschişi caută la nesfârşit în tine
    mişcarea aceea scurtă a capului!
    şi eu simt apropiindu-se răbufnirea de lavă
    doar în mine fierbe necontenit foc,
    şuvoi,
    cum mă mistuie
    şi mor mereu.

    Adriana Moscicki

  • Suntem cuvânt,  Tunel de iubire

    „Tunel de iubire” (III)

    … 51 …

    Turnir ~ din ciclul „Tunel de iubire”

    sînt zile şi nopţi cînd singură mă găsesc
    în bezna tunelului şi stau precum Murakami
    în fântână.
    deasupra trec lumini şi nori
    închisă în mine ca în celulă şi îngrămadită mă fac mică,
    nimic nu mă doare,
    am doar vânătăi pe picioare,
    nu mi-e foame.
    schimb pielea de pe mine precum un şarpe orb
    cu degetele bâjbâind în întunecime
    netezesc solzii noi.
    uneori am buzunare adînci pline de amintiri
    ca nişte pungi umflate de vînt se ridică
    şi goale apoi se întind pe pămînt,
    uneori plâng toate durerile lumii şi doar a mea una mică
    pitită adînc în mine
    ca o pisică stă încolăcită
    cu ochii închişi.
    simt cum îmi creşte armura direct pe piele
    şi inima strînsă în chingi
    şi în degetele mele gheare
    sclipeşte dur oţel.
    privesc spre cer, buza tunelului e în verde şi moale
    muşchi se întinde pînă la picioare
    aşa mă caţăr spre braţele tale,
    cavaler în turnir.
    ochii plânşi stau ascunşi sub vizor
    iau steagul de luptă şi calul în spume
    în tribună nimeni nu mă strigă pe nume
    cu suliţa înainte mă avînt în atac
    voi trăi?
    voi muri?
    chemarea tunelului îmi sună în cap
    am frunze pe scut
    şi din iarbă
    un pat.

    Adriana Moscicki

  • Suntem cuvânt,  Tunel de iubire

    „Tunel de iubire” (II)

    … 41 …

    Alb! ~ din ciclul „Tunel de iubire”

    sînt zile şi nopţi cînd tunelul se umple de ceaţă lăptoasă.
    nimic nu străbate de sus în jos.
    pun mâinile la gură şi strig din toţi rărunchii
    apoi plîng.
    trupul meu uitat se adună în el
    şi învelit doar de amintire stă aşa
    în aţipire…
    la capătul tău, uneori, se deschid găuri în timp ca într-un măr
    şi el însuşi ronţăind se pierde în sine
    timpul…
    şi tu încremenit îl petreci cu ochii goi
    sub pleoape!
    dar eu visez cum merg
    cu picioarele desculţe drumul de lut spre orezărie,
    vîntul adună şoaptele lanului şi sforăitul bivolului ostenit,
    nara lui străpunsă freamătă
    copita lui bate apa cu plescăit,
    am suflecat poalele rochiei şi merg aşa în tăcere pînă cînd
    înotînd prin aerul umed apare soarele,
    mă trezesc,
    mâinile tale se deschid cu frunze de lotusi şi spui
    am venit!
    uite, vezi?
    mă scutur şi sar în picioare
    atunci trupul meu prăfuit de aşteptare se naşte mereu
    mereu
    mereu
    alb!
    aşa sînt zile şi nopţi de ceaţă lăptoasă,
    nimic nu străbate de sus în jos
    doar eu bob alb în aşteptare
    visez.

    Adriana Moscicki

  • Suntem cuvânt,  Tunel de iubire

    „Tunel de iubire” (I)

    … 26 …

    fragmente ~ din ciclul „Tunel de iubire”

    1 „răsuciţi“

    cucu – îţi strig
    cum stau la capătul tunelului şi toată faţă înăuntru
    şi râd
    vorbele mele se lovesc în trunchi cu ecou
    tu zâmbeşti la capătul celălalt
    văd doar sclipirea de o clipă a luminii în irisul tău
    dar ştiu privirea aceea din colţul ochiului
    pe furiş
    uneori vorbele tale ajung târziu la mine
    tunelul se face întuneric şi frică
    dar stau cu faţa lipită acolo la capăt, în aşteptare
    nici nu clipesc, doar ochii mei sunt faruri
    aşa senvârt de jur împrejur în căutare.
    apoi se face lumină
    păsări mici aţipesc în umbra lui uneori
    capul ascuns sub aripa şi picioarele moi.
    ce visează păsările în adormire?
    hei femeie!
    aud deodată glasul tău şi tresar
    întind mâinile în aer şi simt îmbrăţişarea ta
    tunelul o poartă caldă spre mine
    are aromă de iarbă şi cărbune,
    și puţin miroase a fum de ţigară
    atunci văd cum apleci uşor capul într o parte
    și buza ta atinge ţigara
    uneori aş fi vrut să fiu mucul acela de ţigară
    atât de intim lipit de gura ta
    dar îl striveşti şi-l arunci şi mă întristez…
    vezi mierlele vin dimineaţă devreme să cânte
    şi scutură capul dintro parte în alta,
    atunci inima mea răspunde bum bum
    pînă la tine răsună
    tu întinzi o palmă mare şi mi-o pui pe piept
    eu stau nemişcată şi în mine cald
    seminţele plesnesc şi încolţesc
    lujeri tineri mă invadează şi din mine

    răsuciţi umplu tot drumul între noi
    cu verde prospăt de frunze
    cu ochi de flori.
    aşa stăm noi
    la capetele tunelului.

    2 „uneori

    şi cum stau uneori în picioare
    şuvoi de apă deasupra capului mă cuprinde
    şi mă îmbracă
    atunci ştiu că eu sunt pământ
    şi tu la capătul de sus mişti mâini printre nori
    şi ploi
    dar în mine înfipt cui de arome aşa cum făceau în vechime
    scrisori pentru zei
    mă umplu de miros
    doar aşa mă înalţ până la nara ta
    aer balsam
    să mă înghiţi
    să te locuiesc.

    3 „cu ochii închişi“

    cât de multe linişti senvârt în tunel uneori
    fuioare ca ceaţă s-agaţă de pereţi şi-n mişcare
    atârnate gânduri se târăsc aşa
    tubulare…
    atunci lipesc urechea
    stau şi ascult liniştea dinăuntru se face în mine vânt
    furtună şi cer negru
    cu picioarele-n aer plutesc şi capătul schimb
    tu stânca – eu cuvânt!
    adun de pe buze sărutul nedat
    în mine închid urlet şi plâng!
    de aş deschide capacul trupului ştiu bine
    zgomot mare ar ieşi din mine şi tunelul tot ar fi cutremur de dor
    rădăcini în fierbere de lavă
    fulger albastru şi lemn ars în nări
    valuri pe mare şi catarg întors!
    agale clipeşti cu ochi din depărtare
    mâna ta doarme şi-n pumn ţii strânsă chemare…
    uite cum soare răsare ca fir de mătase însăilat
    tubul scoate aburi şi un oftat…
    uneori eu sunt sus furtună şi nor
    tu stai neclintită stâncă înfiptă în pământ,
    de la capătul tău nu rosteşti cuvânt!
    în ogivă ferecată privirea ta ciob colorat
    la capătul aerului eu
    fac piruete şi plutesc spre tine cu ochii închişi
    mâinile inaite în scufundare,
    deschide braţe să mă prinzi
    sunt doar femeie cu inima-n flăcări
    şi floare
    prin cer coadă de meteor.

    4 „şi dacă“

    şi dacă mă ridic în picioare şi merg aşa pe pereţi
    de jos în sus?
    sau poate tu în plutire cobori jumătate?
    este un balansoar la mijloc
    acolo am stat şi am râs
    şi ne am jucat – degeaba am sărit cât sunt de mare să te ridic,
    corpul meu stătea în aer şi era soare.
    şi dacă mă caţăr aşa pe pereţi pînă la tine
    cu mâinile goale
    uite cum mirosul meu ajunge primul în nara ta şi zimbesti!
    apoi mă târăsc şi pun piciorul pe margine
    mă salt şi-ţi strig de departe:
    iuuuu – huuuuuu!
    tu alergi spre mine cu braţele largi ca un cocor
    şi eu roşesc
    mă uit în pământ şi spun – am venit!
    dar tunelul rămîne cald şi ţine în el amintirea corpului meu
    poate vreo veveriţa stă acolo aciuită în culcuş
    poate cuvintele toate scrise şi tăcute ning flori
    şi plin ochi de iubire se revarsă peste noi,
    aşa în căpiţe flori ne rostogolim
    cerul înalt coboară poală de stele
    cu degetul desenezi în aer constelaţii şi ele lucesc
    îmi spui poveşti
    pun capul pe pieptul tău larg şi aţipesc
    tunelul răsună de cântec şoptit
    în braţe de noapte mă legeni pînă am adormit.

    5 „dimineața!“

    iata cum pleoape-mi mângâi
    pui deget de lumină și-mi spui – dimineața!
    tunelul se umple cu abur de cafea în nară ațițare
    eu sar arc, mă întind și mă scutur de somn
    aripi libelule simt cum îmi cresc
    cu mic zumzet ridic corp spre cer în căutare
    așa spre soare
    te caut prin aer și țopăi pe nori
    cu tumbe mă rostogolesc printre flori
    și apoi obosită în umbra de copac
    adorm peste zi să visez
    Tic Tic – aud în ureche inima ta
    și zâmbesc.

    6 „uite așa“

    uite așa uneori mă ascund
    și îmbrăcată toată scoarță
    nici nu mă văd de sus
    din cer
    dor de vii pe pământ
    tirâs și adulmeci
    ghearele mele muschi
    râd adînc
    în pământ!

    7 „lanț“

    câtă sudoare
    pe fruntea tăietorului
    când securea în aer șuieră

    și din carne smulsă bucată de fibră
    zace în iarbă.
    lemnul tace
    din durere născută legătură
    dint-o bucată zămislită iubirea
    stă lanț.

    8 „precum perla“

    când buza ta cuprinsă toată de tăcere
    sărutul trist se chircește în el
    și se-nvelește
    straturi straturi precum perla
    în pântecul mamei sidef.
    și în toată tăcerea tu vorbești apoi cu măinile
    așa-mi clădești casa
    grădina
    banca
    pentru îmbrățișare
    pentru visare
    așa mă săruți pe hârtie
    și mâna ta toată
    iubire.

    9 „şi a fost zi“

    se făcea că tunelul meu se umple de aripi în noapte
    stoluri întregi în plutire
    catarge colorate şi zgomot de mare!

    m-am trezit,
    de jos din culcuş am privit spre tine,
    tu erai în lumină,
    deschiseşi ramuri puternice şi calme în mijlocul cerului
    cu capul în nori stăteai aşa nemişcat
    apoi am văzut şuvoiul din mijlocul pămîntului
    trecea inel lichid dintr-o parte în alta.

    ah, mi-am spus
    doar tunelul iubirii e trecere prin pămînt
    de sus în jos şi de jos în sus.
    am început să vâslesc în curent spre tine,
    porumbei veneau cu ramuri verzi şi strigau – uite insula!

    culcaţi în barcă mea stăteau licornă şi tigru
    tiară cameleon aveam în păr
    şi el strălucea în culoarea inimii,
    aşa vâsleam în sus căţărîndu-mă,
    perdea de muşchi se lungise pînă la mine
    peşti strălucitori în verde galerie pe margine strigau:
    uraaaa!!! suntem cu tine!

    în mine crescuse un cântec ca o chemare
    şi atunci la capătul de lumină am poposit,
    păsări călătoare s-au aşezat gângurind în braţele tale
    şi curcubeu juca în stropi de apă,
    părul meu ud se făcuse năvod pentru visele tale.

    am ajuns, ţi-am spus!
    şi a fost zi.

    10 „curcubeu“

    degeaba te ascunzi în tine și taci
    te văd cum stai adunat
    cu genunchii la gura să nu țipi
    cu unghiile-n carne să te doară
    cu dinți încleștați să nu scape sunet
    din malul buzei tale obosite!
    așa cum stai
    cu tot trupul înțepenit și-n tăcere
    aud în tine clopoțele lovind în coaste
    și vijelia măruntaielor în adânc!
    dar eu galopez în jurul trupului tău
    cu tălpile goale alerg pe pămînt
    și ochii mei întind curcubeu pe pieptul tău lat.

    11 „sunt?“

    uneori saci plini de tăcere se coboară în tunel
    cad pe umerii mei de pământ
    şi bătătorită mă scufund
    mai adânc.
    unde eşti?…
    te caut în cap.
    deasupra golul deschide fălci largi
    nu văd soarele
    doar măruntaiele universului învârtite
    doar gaură neagră mă aspiră şi mă înghite,
    prin pâlnia de întuneric strecurată
    mă fac gând
    respir in tine
    tu cuvânt
    sunt?
    nu sunt?

    12 „vitraliu”

    şi uneori,
    cum stai în lumină,
    vitraliu
    timpul clădeşte în tine.
    din seva tunelului urcă verde
    şi rădăcina întreagă tremură şi fierbe.
    în clocotire ciob de sînge ridicat,
    cerul e jos,
    soarele gălbenuş uscat
    şi ochiul meu întins prin tub caleidoscop
    aduce în minte metropolă pierdută
    cupole ce închid iubiri şi mute
    mor în picioare cu grandoare
    păduri de gânduri tropicale

    Adriana Moscicki
    24 iunie 2014