• Poezii sub alarmă,  Suntem cuvânt

    „Poezii sub alarmă” (III)

    … 53 …

    Uneori moartea vine din cer… ~ din ciclul „Poezii sub alarmă”

    Stoluri de păsări decupau cerul în nori negri şi mişcau cu zgomot spre parc, în mare fugă apare un coiot, cu coada între picioare. Bieţii de ei!, gîndesc, caută în tomberoanele de gunoi, coji şi orice le-ar putea umple stomacul. Noi, oamenii, le-am cucerit şi ultimul teritoriu şi s-au înghesuit în petice de pădure între cartiere, sîntem cu toţii vecini şi ne suportăm, câinii dezlegaţi îi aleargă seara prin spatele blocurilor, nostalgicii pun corturi în parc şi întind picnic cu focuri, alături coiotii îşi dau capetele pe spate şi încep o jeluire spre cerul nemişcat.

    Noaptea trece umedă peste trupul meu, ventilatorul doar taie aerul greu vâj vâj stînga dreapta. Gemma doarme cu labele în sus, nemişcată, de parcă ar fi un grotesc animal împăiat. Ştiu, cea mai fină mişcare o va face să deschidă ochii, să se învârtă şi apoi, încolacindu-se lîngă mine, să mă lingă conştiincios pe picior, de parcă aş fi pruncul ei… dormi cu mama, îmi zice şi cade ea însăşi în somn.

    Nu pot să dorm. Mă scol să beau apă şi mă loveşte în nas mirosul de cherosen. Deschid televizorul la programele locale, reflex ce l-am căpătat în timp, mergem cu infuzia de ştiri în venă, din oră în oră sau din jumătate în jumătate, stăm cu urechile ciulite, cu teamă sau furie în noi, apoi disecăm mărunt, în urlete şi înjurături uneori, situaţia politică regională şi mondială! O vreme au explodat autobuzele.

    Devenisem paranoică, mi-era teamă să stau pînă şi în maşină lîngă un autobuz, am mers kilometrii pe jos doar din teama de a urca în autobuz. Şi de se întîmpla, verificam bine bine fizionomia celor ce mă înconjoară, rucsacurile sau genţile ce le ţineau în braţe încercînd să ghicesc de sînt terorişti cu bombe ascunse şi atunci mă cuprindea teamă… îmi imaginam cum zboară bucăţi de carne şi se învîrt în aer, miros de carne arsă şi catran în aer, mâini şi picioare împrăştiate de jur împrejur… nu, nu sînt păpuşile de plastic din copilărie, ele erau legate cu elastic şi le puteam asambla, dar aici, sîntem oameni din carne şi sînge… apoi liniştea aceea după explozie, linişte de pe alt tărîm, urechiile piuie îndesate cu vată, zbaterea aripilor unui porumbel şi moarte tăcută…

    Mă plimb pe canale, cad rachete, alarmă în sudul ţării, ştiu cum îşi iau mamele copiii din pat şi se reped în camera întărită, sigură… dar uite, alarmă sună acum la noi, iau pe Gemma în braţe, îndes cheile în buzunar, cobor scările desculţă, vecinii se adună de prin apartamente, nici nu ne vorbim, stăm lipiţi de perete în aşteptare. Un tînăr din vecini deschide capacul de pe bloc şi-l auzim de acolo: woooooaaa!!!! sînt trei! le văd! wooaaaa!, gata, le-am bubuit! auzim întra devăr bum, bum, pereţii se zguduie, am mai trecut o alarmă, ne întoarcem fiecare în casele noastre, telefoanele zornăie, lumea vorbeşte cu gesturi mari, nenorociţii, ticăloşii, sufletul lor negru să ardă în iad! mă gîndesc cu tristeţe, nu, nu vreau să mor, dar sînt şi dincolo copii, casele tremură sub bombe, viaţă lor se încheie anost şi brusc în băltoace de sînge şi haine arse. Moartea coboară din cer uneori, dar te poate aştepta şi la colţul străzii. Nu, nu mi-e frică, doar genunchii îmi tremură cînd sună alarma. Zgomotul răsună în oasele mele toate şi ele vibrează, aşa mă fac orchestra… şi vie!…

    În parc, mierlele alearga nepăsătoare după musculiţe.

    Adriana Moscicki

  • Poezii sub alarmă,  Suntem cuvânt

    „Poezii sub alarmă” (II)

    … 43 …

    Pauză de Cafea ~ din ciclul „Poezii sub alarmă”

    Doar huruit de avioane mai spulberă tăcerea
    şi eu ştiu că va fi noapte de foc undeva,
    copiii vor sta lipiţi la sânul mamelor
    taţii vor amenința cerul cu pumnul,
    pămîntul ve deschide răni de sînge…

    Pe masă joasă
    ibricul de cafea încă aburindă
    îşi joacă aroma dezmăţată de cardamon.
    Nu sînt cadîne să ne veselească noaptea asta,
    nu sînt dansuri legănate sub mătslini,
    doar casa tremură din temelii
    rachete se joacă pe cer,
    detaşat şi ironic
    se învârt în pămînt şi se fac lumină
    Soarele sus, ziua învolburată,
    simt o vagă aromă de vanilie regală
    şi tot felul de orhidee discrete.

    Îmi amintesc ultima ceaşcă întoarsă
    mâinile femeii mergeau pe cai de zaţ
    pecum în ceaslov buchisind
    „te măriţi peste mări şi ţări” mi-a spus
    şi eu n-am înţeles cum poate citi acolo aşa o poveste
    poate arborele de cafea o scrie în seva lui
    din pămînt aromat
    şi cerul întreg e doar zgomot mare
    mâine va fi sânge
    mâine va fi strigat
    cafeaua neatinsă în ceşti, sleită
    nu povestește nimic.

    Adriana Moscicki

  • Poezii sub alarmă,  Suntem cuvânt

    „Poezii sub alarmă” (I)

    … 32 …

    fragmente ~ din ciclul „Poezii sub alarmă”

    1 „Strategii

    Ce spui?
    Doar auzi cum urcă sunetul acela în noi
    înșurubat din pământ cum se lipește pe carne
    și-n vene șerpuit adînc șuvoi
    explodează cu oase!
    Cine se joacă acolo sus printre nori
    mișcă pionii și rîde?
    Uite, îi văd omușorul cum se bălăngăne
    haaaa ha hahaaaaaaa și apasă un buton!
    Trăiască orașul ce nu doarme!
    Toate mesele în cafenea sînt parlament de război
    toate pernele sînt corabie de pace!
    Vin geneali și pun cești de cafea
    croissant și omletă cu brînză
    uite ce scrie la ziar!
    Un chelner zîmbește strateg, vine coșul de pîine
    mă pipăi
    mă gust cu limba pe piele
    vreau să fiu sărată și umedă
    vreau să mai visez un pic
    să mă plîng un pic
    să alerg prin aer cu mare rîs
    shalom spun, salam aleicum zîmbesc
    uite scriu,
    deci trăiesc?

    2 „Carne de tun

    Ține un ochean!
    Am să te leg de catarg cu steagul alb în mînă
    vorbește tare să te auzi,
    nu-i lăsa să-ți picure minciună, nici promisiuni
    au limba mieroasă și tîrîiș de șarpe veninos,
    privește-i în ochi cu iubire
    așa se privește dușmanul prietenului tău
    eu vîslesc!
    Atîta soare aici dar oglinzile-mi prisosesc
    sîntem carne de tun zic
    sa-ți iubești dușmanul
    sa-l privești în ochi
    intri omri!
    Eu vîslesc
    e un ocean de nisip
    vîntul ridică nori galbeni din cînd în cînd
    nu văd insula
    nu văd nici în adînc
    ține ocheanul și caută cuvînt
    eu dansez cu tălpile pe punte
    e o alarmă lungă
    bum, bum!

    3 „Scrisoare din tranșee”

    Îţi scriu toate cuvintele nerostite
    cum aş fi mingaiat obrazul tău ingrijorat în noapte
    în aşteptarea mea
    şi zîmbetul acela cînd aduni hainele aruncate prin cameră
    şi spui -doamne ce împrăştiat!
    cum aş fi sărutat mîna aceea petală pe fruntea mea
    îmi amintesc nopţi cu febră
    mîna ta se lăsa ca o adiere şi făcea minuni!

    Odată stăteau luptători în tranşee aplecaţi pe patul puştii
    deasupra fum şi foc
    purtau în buzunar fotografia mamei, a iubitei, a copilului
    ca o floare de viaţă la butonieră
    şi cuvintele scrise pe un genunchi în ploaie sau în arşiţă
    de despărţire sau de dor
    aşa îţi scriu cuvintele nerostite,
    cald şi fum
    din pămînt iese moartea să ştii, din pămînt,
    uneori vine legănată pe spate de asin,
    îi văd ochii mari şi negri şi nevinovaţi,
    parcă ar vorbi cu ochii dar îmi spune doar
    de propria lui moarte …

    Și să- i spui tatei că ştiu
    bărbaţii nu plîng decît în întuneric
    îmbrăţişarea lui o port în inimă
    şi căldură palmei pe umărul meu….
    fii bărbat mi-a spus
    şi eu sînt
    uneori rîdem aici şi fumăm
    chitara am lăsat o departe în verde
    închis în ea s- a cuibărit ultimul cîntec de dragoste.
    este o adiere uşoară de vînt
    de aş vrea, aş putea auzi marea în depărtare
    dar alt sunet urechea mea cuprinde : de tanc şi de grenade.

    Azi ar fi fost un Shabat frumos
    am fi rîs în gura mare cu toţi
    dar îţi scriu toate cuvintele nerostite
    le scriu în cap
    le scriu în inima
    şi despre morţi
    numai de bine…

    4 „Iubito

    Ce lună plină iubito
    toată lumina scursă pe gîtul tău de oțel
    în depărtare foțnesc animale de noapte
    nici coioții nu cîntă
    stau cu urechea lipită de pamînt
    prin tunele trec cîrtițe de nisip
    cu moartea în ochi
    cu rachete pe umăr.
    În orașul de dedesubt pămîntul pocnește de căldură
    și rădăcinile s-au întors în ciment.
    Cît de intim te simt iubito, toată
    întinsă pe corpul meu obosit
    nu dorm, nu mănînc, nu beau
    doar ascult șoaptele pămîntului rănit
    prin venele lui curge dinamită
    și kamikaze își fac culcuș.
    Orașul de desubt se trezește în întuneric
    are tentacule și înșfacă soldați.
    Am văzut odată un film cu asemenea arătare,
    ronțăia trupurile sub pămînt cu dinți de fier.
    Iubito cu gîtul svelt de oțel
    doar o clipă las obrazul să te atingă
    lumina asta de lună pe chipul tău,
    ești cea mai frumoasă și în mine
    sună un tango ca un ecou.

    5 „Tango”

    La capătul meu de tunel se cîntă Chopin
    stau cu ochii închişi
    trupul găurit de iubire
    ocheanul e doar caleidoscop
    sticlă colorată în ochii mei joacă vitraliu
    să ţi povestesc despre fericire?
    Cîntecul mierlei pe inserat
    sunetul mut al bobocului în plesnire
    sărutul roşu ce muşcă din piele
    sînul plin de lapte
    privirea explodează în şoapte

    e noapte şi vezi?
    Frontul trece prin faţa casei
    hei… fac cu mîna avioanelor de luptă
    ei zîmbesc dar nu le văd ochii
    sînt ascunşi, se feresc
    tranşeele se ridică pînă în nori
    din seminţe plouă cu flori
    mormane peste morminte de piatră mute în durere
    poeţii sapă după metafore noi
    în noroi
    cărţile sforăie somn adînc în gunoi
    unde eşti?
    ţin în dinţi trandafir ofilit
    în nara închis dor de mentă şi verde
    tango!

    6 „Ajunge”

    Stau cu ochii lipiţi de ecran
    tancuri şi case
    mâini şi picioare împrăştiate
    sînge
    cerul tot arde în depărtare şi fum gros
    aprind o ţigare, închid ochii şi o sorb
    tabacul intră în mine pînă la os
    cineva ţine un microfon şi vorbeşte neîncetat
    ei au tras, noi am tras,
    alarma se ntinde ca o plagă în ţară
    cad bombe
    cu schije şoselele ară.
    Câinii stresaţi se ascund sub pat
    pisicile dorm în parc făcute colac
    undeva
    la o casă sună o sonerie şi oficial
    ofiţeri, doctori fără cuvînt stau
    părinţi leşină,alţii urlă şi plîng
    dar toţi se întind cu trupul pe pămînt
    peste un mormînt.
    Nu mişc ochii de pe ecran
    haina ruptă pe om atîrnă în van
    mâinile sapă în par cărări de var
    cenuşă urcă în gură şi gustul coclit
    pe o crenga în faţă casei un straniu cîrîit

    ajunge, îmi spun,
    apăs un buton şi schimb decor
    Londra, Paris, New York, Berlin
    Turcia, Australia, Spania, Egipt
    am obosit!
    Cerul e gol
    îngerii toţi stau pictaţi în biserici pe pereţi
    eu i-am văzut
    zeii s-au culcat pe pietre şi au tăcut
    închid ochii să caut sub pleoape un vis
    ah, uite o fetiţă cu trotinetă de lemn
    muşcă din pâine cu unt şi piper
    păsări se joacă în zbor
    nu sună telefon
    nu este ecran
    doar viaţă pulsează în pereţi
    poveşti nazdavane atîrnate la geam
    bomboane cresc colorate direct din pămînt
    şuvoaie de lapte tremură în vînt
    prin cer fac tumbe animale şi pitici
    baloane plouă confetti peste lume
    cicolată curge cu spume…
    ce linişte ciudată
    cred că am aţipit
    bip bip tresare telefonul mobil,
    în zumzet ecranul oftează şi ştiu
    nu este un joc
    e moartea ce se plimbă prin viaţă
    toată în uniformă verde îmbrăcată
    gură neagră deschisă şi rîde sacadat
    călare pe un tanc!

    7 „Fără somn”

    Las în urmă oraşul nedormit
    demult voi fi plecată,
    oraşul de sus veşnic pradă celui de jos
    morţii se înghesuie în pereţi
    steagurile sfîsiate atîrnă în berna
    fâşii.
    Nu am vise de stepă nesfîrşită,
    nu cămile caravană de flori pe drumul mătăsii,
    Madagascarul e ciuruit şi gol
    cu mâinile pînă la coate smulg din el pietre,
    ciocoii.
    Vanilia înfloreşte şi moare în singurătate,
    cuisoarele s- au risipit prin lume banale
    în capăt poartă floare picantă fără nume.
    Gemma doarme şi zîmbeşte în somn-
    oare ce visează animalele cînd dorm?
    Aleargă pe loc şi schelălăie ascuţit
    uneori plescăie şi scoate limba roz peste bot,
    picioarele -i aleargă în aer fără scop.
    Am rupt cărţile,
    am spintecat tablourile,
    fotografiile toate le -am ars în curte
    în focul cu lemne am aruncat amintiri pe hârtie
    chipuri trecute,
    nu duc nimic cu mine,
    doar cuvintele închise în cap
    în sticlă de rom etanş înşurubat…
    nu-mi pare rău,
    oraşul cuprinde în tentacule şi învîrte după bunul plac
    azi unul cu bani,
    mâine un actor frumos dar extrem de sărac,
    fac aceleaşi gesturi, vorbesc, toţi poeţii sînt beţi,
    meşterul îmi face semn că s-au deschis porţi,
    Poate o lumina mică să salte în Piaţă Spaniei prin spumă,
    poate adn-ul meu minunat stă în oraş şi expus la muzeu,
    n-ai teamă, e în trecere prin existenţa asta, copiii se joacă şi eu
    obosită faţă în secundă se întinde …
    mâine poate e o nouă zi
    norii ne-au intrat azi în ochi şi în urechi stresate,
    războiul se încheie totdeauna dimineaţa pe nemîncate
    sau doar tace aşa
    pe neaşteptate.
    Shalom
    salam aleicum spun şi zîmbesc
    în minaret se naşte o voce mieroasă şi creşte
    Alah Huachbar răsună în cetate
    clopotele scot limbi negre de ciudă
    doar Dumnezeu stă la cafea şi tace
    priveste ceasul Universului jinduind la ora şase!

    Adriana Moscicki