• Geme de poveste,  Suntem cuvânt

    „Bate și ți se va deschide“

    … 180 …

    Bate și ți se va deschide ~ porţi |de poveste

    Prea mult se amestecă moartea în treburile noastre! De mică m-am temut de ea. Visam straturi de cărămidă ce creșteau peste corpul meu plăpând, mă apăsau, mă zbăteam să mă eliberez și ele se prăbușeau fără zgomot de parcă urechile mele erau înfundate, surde. Mă trezeam înfiorată și transpirată și apoi nu știu de ce-mi eram mai tare frică: de zidul roșu sau de moartea sunetului în urechea mea? Plângeam uneori și mă rugam unui Îngeraș nevăzut să nu moară mama, să nu mor, să rămân veșnic copil. Când mi s-a dat voie să am o pisică, și am adoptat una cât se poate de comună, mă jucăm cu ea aruncând-o să văd cum cade în picioare. Ei bine, să știți, pisica nu cade totdeauna în picioare! A mea a căzut pe spate, probabil și-a rupt ceva. Tata a luat-o și mi-a promis că o duce la veterinar. Nu s-a mai întors niciodată cu ea! Am plâns la nesfârșit. Am omorât o pisică, îmi spuneam, și, peste ani de zile sufletul meu e la fel traumatizat. Nu am uitat pisica aceea niciodată, dar mi-am spălat păcatele cu toate animalele ivite în cale. Am salvat pisici, pui căzuți din cuib, cârtița ce încerca să sape în asfalt, șopârle eșuate pe trotuar, cameleoni căzuți din pom. Aici pisicile cresc în grădini. Nu am nevoie de cuvinte pentru a mă înțelege cu ele. Ne privim și pisica miaună venind spre mine. De obicei apar aici în curte pisici ce au nevoie de îngrijire. Întotdeauna am antibiotice pentru ele, întotdeauna le cumpăr mâncare. Dar am privit animale murind și sufletul meu s-a deșirat.
    Oare de ce oamenii fac din moarte o defilare? De ce trebuie să plimbe fața mortului în lumea celor vii? De ce trebuie să-ți iei rămas bun de la un chip înțepenit? Îmi amintesc, demult, poate aveam vreo cinci ani, am fost dusă la o tanti, nici nu-mi amintesc numele ei, care, mi se spunea, mă iubește, nu are copii și este pe moarte. Am fost dusă acolo ca într-un film italian, cu mare zgomot și bocete, muribunda stătea pe un pat și lume ciorchine plângând în jur și eu, nu cred că tanti mă vedea sau dorea să mă vadă iar eu, tot ce-mi doream era să se desfacă podeaua să pot fugi, să alerg, să nu aud, să nu văd pe nimeni. Nu, nu știu să privesc moartea, nu vreau să o privesc, nu pot să o accept. Mă simt rău văzând păpușile de ceară din muzee! Madame Tussauds a fost pentru mine o experiență neplăcută. În fiecare moment aveam senzația că cineva mișcă pleoapele, se scălâmbăie în spatele meu și o mână rece o să se se pună peste mâna mea într-o strânsoare de gheață. Lumea râdea în hohote, se fotografia lângă regi și regine, actori și vedete care mai de care, doar eu voiam să se termine odată, să fug de acolo. Când a murit tata, nu am vrut să-l văd. Nu am vrut să-mi iau rămas bun. Dar alții au hotărat pentru mine. Așa a fost îngropat, românește cu plimbat prin biserică și purtat pe brațe, și eu am stat stâlp lingă sicriu, înghețată, înfricoșată, mâinile lui erau țepene. Ani de zile mi-au trebuit să uit, să șterg din mine, să mă împac cu el și cu moartea. Da, moartea se bagă prea mult printre noi și eu nu vreau să vorbesc despre ea!
    Eu vreau să vorbesc despre viată!

    Îmi amintesc primul meu iubit din grădiniță! Îl cheama Horia și la serbarea de sfârșit de an m-a pupat pe obraz! Bineînțeles că eu l-am bătut! Cine-și putea imagina că Horia va veni să mă pupe! Eram în costume naționale. După aceea Horia nu m-a mai iubit! Sau poate m-a iubit așa în sinea lui mică, fără să indrăznească a mă mai atinge. Eram copilă cu breton și neastâmpărată. Jucam călușeii la grădiniță când am căzut și mi-am rupt piciorul. Violeta, infirmiera m-a cărat în spate la Spitalul Luther și am ieșit de acolo cu o frumoasă cizmă de gips. Era zăpadă mare și frig și Violetă era o femeie zdravănă, m-a cărat și mai greu la întoarcere și acolo mă aștepta un crătițoi pus deoparte pentru mine cu varză a la Cluj! Pe vremea aceea era mâncarea mea preferata. Nu-mi mai amintesc din iarna aceea decât nămeții de o parte și de alta a drumului, ca un zid, și tata trăgea sania printre ei. Pe vremea aceea erau zăpezi și eram fericită.
    În Piața Mică se înălța totdeauna bradul în Orășelul Copiilor. Bradul era impresionant și tare frumos în ochii mei, din depărtare. De îndată ce ajungeai în preajmă lui, îți dădeai seama că stau în el atârnate niște cutii goale de carton și funde de celofan și staniol, iar becurile ce-l luminau erau vopsite și atârnate pe un fir. Uneori era și un Moș Gerilă acolo, așa-i spunea pe vremuri. Moș Gerilă, doar noi eram cu toții atei și construiam socialismul! N-am primit niciodată nimic de la Moșu ăsta, deși erau acolo copii pe care el îi chema și le dădea ceva dintr un sac. Și nu am înțeles cum tocmai ei erau pe lista Moșului, dar știam că sunt o baiețoasă și neascultătoare și probabil nu mi se cuvine, așa că nu-mi făceam prea multe probleme! Oricum, cadourile nu erau cine știe ce!
    Eu aveam acasă toate Poveștile Nemuritoare căci eram o împătimită cititoare de povești, și pană a începe să citesc o rugăm pe mamă să-mi povestească. Îmi plăcea la nebunie o cărticică mică (pe vremea mea erau cărțulii cît palma cu poze colorate!), nu-mi amintesc numele ei, dar cred că mai există și acum în vreun sertar. Era acolo un băiat Ali și un elefant și se hârjoneau la rău. Seară de seară ceream povestea cu Ali și elefantul și adormeam la fel cu zâmbetul pe buze, căci elefantul ia partea copilului și pune pe fugă oamenii răi cu jeturi de apă din rău!
    Mai erau acolo în piată niște ciupercuțe de carton vopsit și câteva dughene, nici nu-mi amintesc ce se vindea în ele, căci era Orășelul Copiilor, un orășel trist de carton și rece. Ningea peste Piață cu fulgi mari. Becurile vopsite se aprindeau, pomul se lumină dintr-o dată și staniolul începea să strălucească… așa am înțeles pentru prima dată ce importanță are lumina și culoarea. Iluzia mea de cel mai frumos pom se născuse!
    Înfofolită în urson și tare mandră dădeam târcoale și ligheanului în care se învârtea vată de zahăr. Îmi amintesc asta de parcă se învârte acum în față mea. Dintr-o cană se turna zahăr tos într-un lighean de aluminiu, el se zdrobea cu mare zgomot și miros de ars, dedesubt duduia un motor ce rămânea uneori în pană. Wauuu, ce minune, cum zahărul acela măcinat fin se transforma într-o masă pufoasă. Dar mai impresionant în ochii mei era mâna omului ce ținea un bețigaș subțire și cu o dexteritate extraordinară îl purta în buza ligheanului și toată vată se înfășură pe el ca un fuior fermecat. Ce bucurie să ți se lipească apoi de nas și de obraji în încercarea de a mânca direct din fuior! Totdeauna smulgeam în corpul dulce hălci întregi, atât de mari că repede trebuiau ținute cu degetele și vârîte în gură să nu se topească. Și acum simt pe limbă gustul ei. Și ca o mare termită îmblănită ronțăiam tot până ajungeam la bețigaș și el avea un tratament special de lins și ronțăit cu dințișorii pân la os ultimele firicele dulci.
    În drum spre casă intram la Bucuria Copiilor, Magazin Universal. Nici măcar nu știu dacă amintirile acestea sunt adevărate sau doar vise. Îmi plăcea magazinul ăsta, dar nu-mi amintesc ce se putea vinde în el. Nu știu de era sau visez, raion cu pânzeturi, raion cu pijamale, cu jucării, cu pantofi. Nu știu de e adevărat sau nu, mie îmi plăcea magazinul și podeaua lui de scândură, de la etaj, ce scârțâia. Când pătrundeam înăuntru, îmi imaginam că intru într-un conac: etajul era ca un mare balcon și în lături scara se desfăcea șerpuitoare, de o parte și de alta invitându-te într-o lume minunată! Așa că, vrând nevrând, mama trebuia să-și petreacă ceva timp în magazinul ăsta, doar așa, ca să ne uităm.

    Bate și ți se va deschide îmi spun și uite, abia de am crăpat ușa și amintirile se îmbulzesc să dea năvală, se rostogolesc în mine frânturi, sticlă colorată, și le privesc în lumina apusului. Pașii mei pe alte pietre se preumblă. În jurul meu limbă grea, străină și sacadată precum lovitura cuțitului în piatră. Vânzătorii își strigă clienții, îi trag de mânecă și îi îmbie în magazinele lor muzeu cu obiecte inutile. Trec prin tunel de voci și nu le aud, gândul meu departe în Burg, acolo inima mea a rămas cu porțile larg deschise!

    Adriana Moscicki

  • Suntem cuvânt

    „așteptare“

    … 179 …

    așteptare

    şi cu tălpile adânc în nisip
    neclintită stau în apa ta
    buzele mele petale sărate în aşteptare
    din oud cântare
    spre mare…

    hei hei bărbat din poveste
    pe spate de cămilă venit
    din pustie născut
    spumă şi vâltoare
    cum stau aşa
    vântul deşertului desfăcut
    plete dalbe şi sărut
    mirodenii în palmă şi lut ars
    cântec nenăscut!

    învârtit sunet
    cochilia goală răsună
    peste creştet pânză albă
    cunună
    cum stau aşa cu tălpile adânc în nisip
    apa ta mă cuprinde
    neclintită
    şi buzele mele sărate petale
    aşteptare.

    Adriana Moscicki

  • Geme de poveste,  Suntem cuvânt

    „Corespondență“

    … 178 …

    Corespondență ~ fragmente dintr-o carte |de poveste

    În goana trenului se perindă sub ochii mei un peisaj nou și verde. Copacii se aleargă, ferigi unduiesc vârful învârtit în cochilie. Ce secret ascund oare în cotloane de clorofilă? O fi secretul pământului?, al vieții?, al nemuririi?
    Iau un cuvânt scris de tine în seara asta. Pe el singur îl iau în palme, căci sunt pământ și el sămânța – NOI!
    Se zice că o să plouă! Așa ți-am povestit, și-n mintea mea plănuisem deja răspunsul tău răspicat: Știu, sunt ploaia! Și uite, deschid acum, din nou, mesajul tău, îl recitesc pentru a nu știu câta oară, îl întorc pe dos, căci m-ai luat prin surprindere și în alergarea mea prin cuvinte, prin mine și prin lume, uneori mă așez gâfâind și tac…
    Trenul se mișcă atât de ușor și silențios aleargă peste dealuri și munți și nu mai are nimic comun cu trenul copilăriei, negru și gâfâind, poticnindu-se și zdruncinându-mă dintro parte și alta a culoarului – și ăsta nici nu vorbește. Al meu vorbea limba trenurilor: tuuu-tuuu-tuuuu, și pufăia și, obosind dea dreptul, făcea pauze lungi și dese la adăpat, mânca jăratec și duduia focul în ușița mică! Da, am fost și în cabina conductorului de tren și am văzut fochiștii muncind din greu, aruncând cărbunii pe foc, și apoi, în fiecare gară veneau repede cu ciocane lungi, și n-am înțeles niciodată cum urechea lor știa că acel bum-bum al roților e semn de sănătate și putere. Se auzea apoi un fluierat prelung, conductorul închidea ușile și hoop, într-o mișcare bruscă ne porneam din loc. Trupul călătorilor luneca în față, apoi în spate și toți erau cuminți și fericiți de parcă se aflau într-o misiune specială în cosmos, spre o nouă stea, și ochii măriți de uimire și gurile căscate întrun zâmbet de mulțumire și mândrie că sunt sus în vagon și călători și părtași la această minune tehnologică. Îmi lipeam capul de geam și copacii fugeau și atunci în față mea, e drept, mult mai încet, că pândeam cu nerăbdare apariția vreunui animal sălbatic printre trunchiurile lor.
    Așa stau și acum, dar scaunul e moale și comod… recitesc răspunsul tău, a cîta oară???
    Se zice ca o să plouă?
    Nu stiu… dar de când am plecat în decembie nu mai simt ploaia, nici gustul sării pe obrazul tău.
    Spune-mi tu, ce simţi iubito, când plouă peste noi! (nu ne întoarce de două ori aceeași moarte)
    Ceaşca de ceai, cândva plină ochi, cioburi – povestea înecată în amintiri și arome noi, risipite-n
    grădina ispitelor de goliciunea înaripată, prezent ținut strâns (de frica pierderii) la pieptul orbit!

    Cum te simt eu? Oare cuvintele-mi vor fi suficiente? Oare-mi vor fi ele prieten și ajutor? Oare vor ajunge la tine curate, așa cum le gândesc? Îți scriu:
    Căni, ceșcuțe și pahare? Vremea își face de cap. Anotimpurile se revoltă, lunile se îmbulzesc între ele și Moartea în Decembrie a fost Înviere în Ianuarie! Brațele tale inverziseră, îți creșteau fructe roșii pe buze și ochii tăi străluceau printre ramuri, uneori cu stea din depărtate galaxii, alteori cu praf aurit din explozii solare. Și trupul tău alb de mesteacăn lucios îl țin cu brațele într-o legătură de iubire. Pun obrazul pe lemnul cald, ah, uite o scorbură și mă zgâiesc înăuntru, căci sunt curioasă.
    Privirea mea curge în trunchiul tău, prin fibre, unele pline de sevă, altele în adormire. Poate mă fac o furnică, îmi spun, drumul ușor și nevăzută pot cutreiera în voie. Uite, aici în cuibul inimii mă mișc cu grijă, shh-shh-shhhhh, îi spun ceasului, mergi, nu te opri. Știu, e acolo un echilibru fragil și un pas de furnică îl poate gâdila sau înfuria. Dar atunci îmi amintesc din mine (poate din trecut), sunt furnică de miere, cu mâini subțiri las urme de lipici, astup găuri, ung rotițe. Ah, în trunchi sunt drumuri și tobogane și colorate baloane și eu sar și mă învârt cu râs mare și bucurie. Iuu-huuuuu, strig sărind, gust ici colo când dulce, când sărat… mă imbăt cu tine uneori acru, alteori amar, dar mereu surprinzător, mereu nou. Ah, îmi place balul ăsta îmi zic, aici nu sparg nimic, căci n-am nevoie de pahare, de cești, ceșcuțe, doar buzele îmi sunt de ajuns, doar căușul palmelor. Sunt beată de tine și adorm, în mâini țin inima fragilă, cu răsuflarea mea o incălzesc. Tic-tic-tic… spune ea când răgușit, când subțire. Bum-bum îi răspund, bum-bum... și uite, trunchiul tău dă muguri, căci Primăvara e timpurie, și eu mă fac furnică de miere. Uite, acum merg pe buza ceștii tale: e plină ochi! Sunt curajoasă îmi spun! Furnicile nu știu să înoate, îmi amintesc. Atunci sar totuși, îmi spun, cu ochii închiși, țin în cap un cuvânt, el naște un fir de iarbă verde, de el mă țin. Sar! Uraaaaaa, mă bălăcesc în tine și mi-e bine. Nuuu, ceașca e plină ochi!, ce se vede de departe e uneori invizibil de aproape! Da, așa am gândit, așa am simțit. Mesajul meu se cațără în gând și se lungește în alte cuvinte nespuse.

    Cum am crescut sălbatecă precum orhideea pe trunchiul unui copac? Și am înflorit și nici n-am știut că în mine e vanilie și aromă pură. Uite, doar despicând mă ajung la esență, doar deșirândumă, văd și înțeleg. Ce este durerea?, și ce fericirea? Uneori granița atât de fină stă în lama cuțitului. Și cuvintele noastre s-au încrucișat în zornăit virtuos de sabie, în lama gândului, în sângele inimii. Nici n-am simțit cum despicată în mintea ta stau – UNA! Nici n-ai simțit cum legat de aortă mea ești, și te adăp în mine!
    Breakfast at Tiffany’s îmi vine în minte. Nici măcar nu-mi dau seamă ce fire s-au atins acum în mintea mea și au sfârâit în contact. Îmi amintesc cum am ieșit din Cinematograful Artă, era prima oară că mergeam singură să văd un film. Îmi amintesc că purtam pantaloni maro de stofă. Nu știu de ce am păstrat în minte tocmai amănuntul ăsta! N-aș putea să descriu sala, nu mi-a rămas nimic din amintirea ei, doar intrarea împunătoare în clădire, o scară cu mânerul de lemn ce șerpuiește la etaj și ornamentele de fier forjat și măreția, da, măreția vechilor clădiri ce stau cu fruntea sus prin timp și refuză să moară. Breakfast at Tiffany’s, câți ani am fredonat melodia lui și câți ani am visat iubiri ca-n filme?
    După mulți mulți ani aveam să-mi pun pe cap cu nonșalanță și în joacă o tiară de strasuri de ziua mea și să mă las fotografiată. Și am zâmbit! Nu trebuie să fii Audrey ca să fii iubită. Nu trebuie să ai 25 de ani ca să te simți frumoasă! Uneori viața bate filmul. Sunt întâlniri pe drum ce te deșiră dar te recompun altfel. Și port în mine amintiri, cuvinte și iubire. Stiletul călăului m-a despicat în ritual dar uite, întreagă sunt în mintea ta. Ceașca ta de ceai e plină, aburii se ridică și învăluie compartimentul trenului. Așa mă gândesc și închid pleoapele o clipă să păstrez în mine imaginea asta de tihnă și degetele noastre se ating doar în gând.
    Trenul se scurge ca o nălucă silențioasă spre un nou peisaj. Mă arunc în apă.

    Adriana Moscicki

  • Geme de poveste,  Suntem cuvânt

    „Sertare“

    … 177 …

    Sertare ~ inima mea |de poveste

    Scârția în vânt
    troiță pustie pe un câmp
    am meșterit-o cum m-am priceput
    cu bucle de sârmă
    încă bună,
    lemnul lucios în trecerea palmei
    din poală am rupt fâșăie podoabă
    și steag de solie…
    inima mea
    Care sunt legile inimii? Spui inimă și ce răsare în minte? Când ești tânăr, ea se colorează în roșu și înseamnă doar iubire, scoți un oftat adânc și nostalgia pune stăpânire pe față, gura se întinde în zâmbet, ochii privesc prin lucruri și dincolo de ele. Vine apoi o vreme când inimă se transformă într-o bucată de mușchi, cu pereți tari și mii de firicele și canale zemuind sânge, viață, când singura imagine în creier este cea anatomică și singura conotație este de motor, pompă!
    Eu cred că inima are vârstă proprie, și nu, ea nu îmbătrânește în ani ci în trăiri! Oare?, oare simțim cu inima? Oare unde se pitesc ele sentimentele?, emoțiile? În suflet? Da, îmi răspundeți voi, și sufletul, unde stă el pitit? Sufletul e o magazie plină cu de toate, un șpais s-ar fi zis la noi în Burg! Ia din șpais tristețea aia și vântur-o! Iubirea, închisă ermetic în borcane, cu etichete și ani. Unele au prins o crustă deasupra alburie, în altele s-a uscat și a rămas jumătate, masă compactă și neagră, unele au răsuflat și poți arunca borcanul cu totul. Dar sunt iubiri ce s-au păstrat bine și țopăie sub celofanul legat cu rafie. Ah și sunt iubiri proaspete și aromate, neașezate, zburdalnice și pline de veselie! Și ce-i dacă borcanul e vechi și desuet! Cu atât mai bine, îi spunem vintage și devine nobil borcanul! Și iubirea dinăuntru e strălucitoare! Omul gospodar are șpaisul plin cu de toate. Așa o fi și în suflet?, în inimă?, în noi?, în mine?
    În mine zburdă o fetiță năzdrăvană, fără vârstă. Nu am ani în cap, doar imagini. Ele lunecă în mine precum, pe vremuri, diapozitivele pe cearșaful alb întins pe perete.

    Orașul se plimbă prin mine cu arome și culori. Uite, tăvile pline de Puișori de la Trandafirul, Mascotele, Joffreurile, Ecleruri și Ișlere, Amandine și Cartofi, toate proaspete, acum venite de la laborator. Puișorii erau niște guguloaie de pandișpan însiropat și cu un pic de cremă, învelite în glazură de zahăr colorat, desenat cu ochi și cioc. Cred că erau și broscuțe, dacă-mi amintesc bine, costau 1 leu și normal, era desertul cel mai accesibil de 1 leu, și ciocolată de casă invelită în celofan. O cumpăram totdeuna de la chioșcul din colțul străzii când veneam de la balet, sau cotrobăiam la mama în geantă, când venea de la servici: ce miai adus?, ce miai adus?, ziceam cu nerăbdare. Ce să-ți aduc?, era veșnicul răspuns, doar vin de la servici!, dar în fundul genții era o ciocolată de casă de 1 leu, cumpărată din colț. Îmi amintesc tăvile de Cremșnit, întinderi înzăpezite în zahăr pudră și aromă de vanilie ce cuprindea întreagă cofetărie. Când mușcai din el, pudra de zahăr îți intră în nas, te gâdila și strănutai zburând întreg decorul! Cine avea răbdare să mănance Cremșnitul întreg frumos cu linguriță!? Și apoi, nu avea nici un farmec!
    Îmi amintesc mătușa bătrână, tanti Popa, spunândune sfătoasă: trebuie să bați aluatul de sute de ori că să se desfacă foi și foicele! Ehei, atunci nu-l cumpăram gata făcut și înghețat din magazin!
    Cremschnitt, Abschnitt… Abșnitul e primul cuvânt învățat la birou – ia o lopățică de pietre și fă un abschnit – asta însemna: sortează toate pietrele din lopățică, pe culori, curățenie și analizează calitate, prețul. Cuvântul ăsta o fi fost adus tot din Transilvania, căci primii diamantari din Țara Sfântă au fost evrei români! Dar nimeni nu avea habar în birou că șnitul ăsta de secțiune, strat e și amintire, că undeva există o prăjitură cu straturi și cremă de vanilie la care să te gândești și-ți lasă gura apă, decât mult mai târziu, când a devenit la modă plimbarea prin Croația, Ungaria, Austria. Sincer, nu eram moartă după Cremschnitt! Dar Ischler-ul!, ahhh, puteam să ronțăi la nesfârșit!
    Nu țin minte mâncăruri din copilărie, poate doar cele cemi făceau greață și eram exilată de la masă (înainte să primesc pedepse mai grele, gen Lapte de pasăre!) Acum l-aș gusta cu bucurie, atunci era o tortură. Sau ardei gras sub toate formele, sau zarzavaturile și carnea din ciorbe…
    Îmi amintesc o seară caldă de vară la Grădina Veneția! Era cald și cânta muzică, mesele erau aranjate în cerc în grădina de vară. Dar cel mai bine îmi amintesc bazinul cu pești. De acolo se pescuia cîte un peste ce era și gătit cu onor pentru clientul stăpânul nostru. Îmi amintesc peștii din bazin, cum înotau ei fără grijă și hop, soarta venea sub formă de plasă și sfârșeau sfârâind în ulei încins sau pe jăratec. Pe atunci nu știam și îi priveam atentă în lunecarea lor tăcută în bazinul de piatră. E tot cemi amintesc despre Veneția, dar eram atât de mică încât, multă vreme am crezut că e o născocire a minții mele! Ei bine, e adevărat!
    Erau în burg prăvălii ca niște cufere pline de minunății: pânzeturi de lână pură aduse din Anglia, și bumbac egiptean și poplin, cașa fină, mătase naturală în culori pastelate, pânzeturi de bumbac în zeci de modele și culori, diftină înflorată venită din China, satin strălucitor… și baloții se învârteau ca niște suveici când vânzătorul le măsură cu linia lui de lemn și foarfeca mare făcea krantz-krantz în carnea lor despicând-o. Uneori materialul se rupea în mână, țin minte sunetul lui în desfacere și aveam așa mari emoții, oare o să meargă în linie dreaptă sau câș? Și vânzătorul era îmbrăcat în costum elegant cu batistă la piept. Ani de zile a fost regele neîncoronat al materialelor la metru, până când a dispărut, a plecat am auzit!
    Intram în magazinul de pasmanterie din Piață Mare de parcă intram întro cutie cu bomboane! Trei trepte de lemn la intrare, trebuia să fii atent, să nu cazi. Apoi, dea lungul camerei înguste se înșirau dulapuri cu sertare lungi: Doamne ce aș mai fi cotrobăit acolo!!! Nasturi strălucitori în toate formele, dimensiunile și culorile, din sidef nobil și lucios și din os, din plastic colorat și din lemn, din metal filigranat și decorat cu pietricele, și panglicile stăteau atârnate cu limbile pe afară, și dantele înflorate pentru nunți, botezuri și înmormântare, și fire de mătase pentru goblenuri și macrameuri în scul sau în ghem pentru perdele și mileuri. Croșete, ace lungi și ace de cusut, pânză cu desene pentru broderie și câte și mai câte minunății ascunse în sertare de lemn – o nebunie. Cum adică nu este? Mă indignam uneori la vreo întrebare, uite ce sertare lungi, poate n-a căutat bine, poate e pitit prin vreun cotlon… și prăvălia asta colorată era peștera de comori a lui Ali Babă și uite cum o port în mine cu regretul că n-am putut măcar o data să deschid și să închid sertarele lungi de lemn!

    Inimă mea de lemn lucios, alte sertare deschide acum. Îmi sună în ureche un cântec, îmi sună în ureche o voce veselă ce mi l-a șoptit așa în joacă: Rote Lippen soll man küssen, denn zum Küssen sind sie da | Rote Lippen sind dem siebten Himmel ja so nah | Ich habe Dich gesehen und ich hab‘ mir gedacht | So rote Lippen soll man küssen, Tag und Nacht…
    Nasturii de scoică și ațele de mătase lucioasă, prăvăliile mici și înguste, oamenii imbrăcati în pardesie, un aer de primăvară și țigăncile cu ghiocei și toporași. Florile stau bine strânse și legate cu ață albă din papiotă. a vor lega mai încolo, în Mai, primele cireșe, cu ață albă de papiotă și uite cum sa înfiripat cântecul păstrat în cochilia urechii, Rote Lippen soll man küssen…
    Da, cred că e adevărat cântecul, cred că omul l-a rostit cu buzele zâmbind și ochii veseli și eu mi-am pus capul pe umărul lui în gând, am închis ochii și am visat o clipă. Cum este inima mea? Veșnic tânără îmi spun! Cum este sufletul meu? În fierbere, îmi spun, ca vinul în butoi, ca fluturele în ziua de viață, ca bondarul în cutie, ca albina în borcan, ca marea în furtună.
    Alerg în Burg și trec prin mine – uite inima de carne și sânge bum bum îmi răspunde!

    Adriana Moscicki

  • Suntem cuvânt

    „Spre tine…“

    … 176 …

    Spre tine…

    Cât de bine te văd acum când în mine stai ascuns
    cu turnurile tale lipsă
    cu porţile uitate
    cu ferestrele zidite
    cu ochii deschişi!
    Spre tine trimit corăbii din hîrtie
    şi ostaşi de plumb prăfuiţi.
    De-ai fi avut un golf să ancorez
    aş fi coborât mîndră de pe punte
    cu lăută ţi-aş fi cântat.
    Uneori clopotele tale se aud până la mine
    ştiu că e miezul zilei şi-n lumină stai în picioare
    cu porumbeii pe umeri.
    Spre tine întind mână cu pâine, untură şi ceapă
    „ia o muşcă!“ – îți spun,
    zîmbesc.
    Fetele învârt panglici lungi brodate
    băieţii poartă fetele pe mâini, în cerc.
    Câte un june cu clopoţei şi cuşmă pe frunte vine agale,
    fetele roşesc şi ascund săruturi în cârpă.
    Eu stau pe banca de lemn şi gonesc
    de la un capăt la altul, ca în turnir, călare pe un tramvai,
    aşa îţi despic carnea de piatră!
    dar nu sângerezi,
    tu taci
    creşti în mine ziduri de cetate
    pentru viaţă
    şi pentru moarte!

    Adriana Moscicki

  • Suntem cuvânt

    „Omule…“

    … 175 …

    Omule

    niciodată nu eşti singur pe străzile Oraşului.
    Casele stau cu ochii pe tine, uneori complice, alteori vigilente.
    Niciodată ochii aceia n-au privit cu răutate!
    Poate cu dor, cu tristeţea geamurilor sparte,

    a cămărilor reci şi părăsite
    înceţoşaţi de păianjeni, ori de chiciură
    şi au zâmbit de atâtea ori când ai fost fericit, tânăr, nepăsător
    poate au lăcrămat în tăcere când ai plecat
    Omule!

    Adriana Moscicki

  • Geme de poveste,  Suntem cuvânt

    „Aequilibrium“

    … 174 …

    Aequilibrium ~ fragmente |de poveste

    A nins bogat şi-mi vine în cap imaginea unei ierni din copilărie, cu nămeţi cât casa pe marginea drumului. Oamenii se strecurau pe cărări săpate în mijlocul şoselei, cărau sacoşele şi copii pe sănii, eu stăteam înfofolită ca o mumie, faţa crispată de frig şi roşie, urechea distingea sunete înăbuşite ca prin perete de vată sub căciula de blană, şi drumul acela era fără început şi fără sfârşit, căci nu-mi amintesc de unde şi încotro se ducea, doar imaginea asta o păstrez în mine, lunecarea pe mijlocul drumul spre cerul alburiu şi fulgii mari ce-mi intrau în ochi.

    Și uită-te cum arăţi, ai de grijă de corpul tău!… ar trebui să te îmbraci bine!… dacă vrei, am amici care aduc haine de sus, ai putea să-ţi cumperi!… mie îmi plac acum femeile slabe!”
    „Nu, mulţumesc, nu am nevoie, şi nu port galben” zise
    fata, înapoindu-i puloverul fin de caşmir. Ea î-și dorea cu totul altceva!!!
    Îi bubuiau urechile. Ştia că doar furia o ţinea în picioare, ştia că o să zacă precum un animal lipit de pământ.
    Ai de grijă de corpul tău”!? Se privea în oglindă şi nu înţelegea. Nu-și vedea chipul frumos, nu se simțea o păpuşă încondeiată, dar pe stradă simțea privirile bărbaţilor pe corpul ei. Își cuprinse sânii rotunzi şi fermi, își verifica stomacul şi pulpele, ştia că are picioare frumoase, chiar dacă avea impresia că fesele ei nu erau suficient de bombate.
    Doar furia o ţinea în picioare în faţă bărbatului acela!, și ştia, când va închide uşa în spatele lui, peste ea va cădea lumea şi întunericul şi va sta lipită de pământ ca un animal rănit şi sângerând – şi a stat. A fumat ţigară de la ţigară şi a băut vişinată pînă îi cădea capul, să poată dormi, să poată opri filmul ce-i mergea mereu pe sub pleoape, şi a băut vin pînă s-a împleticit şi a căzut în somn. În jurul patului zăceau teancuri de cărţi deschise, începute şi aruncate deoparte. Noaptea auzea roţile maşinii scârţăind pe şosea şi ştia, a trecut val vârtej prin faţa geamului cu maşina plină de râsete şi femeile acelea bine îmbrăcate şi slabe, libere, cu buze largi şi guri deschise, flămînde. Îi venea să plece, să fugă de ea însăși!
    Întreaga iarnă l-a ţinut de mînă pe un oarecare Leopold Bloom şi a cumpărat de zeci de ori rinichi de porc, dar mama nu voia să-i gătească rinichi de porc, „oricît l-ai spală, tot miroase a urină“ zicea. Nu-și mai amintea nimic din cărţile citite atunci. A şters în ea amintirea lor.

    Stau în tren cu genunchii la gură. De unde s-a ivit acum chipul din gară? Oare mergea spre libertate sau poate călătorea solitaire ca mine?, și cum port eu astazi amintirea chipului lui în mine!?
    Coborîse pentru ultima ţigară! Acum regret că nu am avut curaj, doar am văzut o grămadă de filme americane! Să merg spre el, să-l privesc în ochi, să-i ţin obrazul în mâini şi să-l sărut pe buze. În filme cel care pleacă, se întoarce încet cu spatele şi se îndepărtează plîngînd!
    „Nu!!!“, i-aş fi spus! N-aş fi plecat!
    „Hei!“, i-aş fi zis, poţi să mergi pe şine în echilibru?, să te văd!“
    Poate l-aş fi luat de mînă să alergăm… Avea păr nefiresc de negru, albăstrui, adânc, înșelător și ochi albaștri, un albastru ușor, jucăuș, periculos. Simțeam că acest adolescent deșirat era altfel,
    cu totul altceva, decât toți ceilalți, care erau. Doar o clipă ne-am privit de aproape şi am văzut acolo înăuntru iubire, și o ființă ascunsă, stând ciuci şi aşteptând să zvâcnească la joc: un, doi, trei, pe perete te-am bătut! te-am bătut!
    Hai să fugim de mână!, hai să fugim!“
    Oare ce s-o fi întîmplat cu el? Sigur are deja maşină nouă, bea whisky, bere la cutie şi fumează aroma Occidentului. Doar Occidentul are un miros aşa, deosebit – învăluie omul şi merge cu el peste tot – ca o aură!
    Uff, ce prostii îmi trec prin cap! Desigur, nici măcar nu ştie că exist, de m-o fi văzut, doar căra geamantane.
    Trenul porneşte în sfârşit scârțăind, plec spre mare. „Și uită-te cum arăt, am grijă și nu, nu fug…“
    mergem în echilibru

    Adriana Moscicki

  • Suntem cuvânt

    Carpe diem!“

    … 173 …

    Carpe diem!

    Ce rămâne?
    Fiecare s-a întins cât îi este sortit
    și locul se va dovedi mult prea lung,
    mult prea lat pentru somn
    căci trupul chircit în nemișcare se face doar pământ.
    Unde strălucirea obrazului dimineața și zâmbetul larg?
    (bună dimineața îți spun și râd prin verde!)
    unde roșeața buzei ce se întinde peste sărut?
    (vezi, lumina soarelui ne cuprinde!)
    unul își lasă ziarul frumos împăturit și papucii la intrare,
    ochelarii de bună seamă aproape de mâna ce pipăe.
    O bunică vine cu oala plină de sarmale!
    Ahhh fetișcanca cu părul în vânt, iar a lăsat pălăria să-i zboare!
    Fiecare se așează cuminte să doarmă până când osul spălat
    îndeasă pământul în trecere.
    Ce rămâne înăuntru? – cuvânt?
    Sunetul lui piere!
    Hîrtia se sfarmă ca un praf și cuvântul pierdut!
    Uite, pune capul pe sternul meu de os ca o cetate de veșnicie
    să asculți ceasul de carne
    cum bubuie în adânc – bum, bum, bum, bum
    trăiesc și sîngele știe!

    De ridic ochii spre cer
    în albastru înfășurată sunt
    ca un zbor de cocor
    brațele mele se înalță
    și eu strig – unde eștiiiii???… heiiiii???…
    nu am somn și trupul meu urmărește umbre de veselie!
    Să alergăm timpul tot până când întuneric!
    Să mergem până când pasul nu mai atinge firul ierbii!
    Să privim până când albastru nu mai știe de-i apă sau pământ!
    Să dansăm, să dansăm!
    Cuprinde umbra trupului meu și așa să învăț pașii dănțuirii:
    un-doi-trei, un-doi
    prin zi și prin noapte până când pleoapele se fac pitatră
    mormânt!

    Adriana Moscicki

    „Leben ist eine Krankheit des Geistes, ein leidenschaftliches Tun.“ ~ Novalis

  • Geme de poveste,  Suntem cuvânt

    „Nisipuri colorate“

    … 172 …

    Nisipuri colorate ~ iubire |de poveste

    Pentru cine bate inima mea? zise omul.
    Hoaţo, credeam că tu eşti doar a mea! Credeam că eşti legată bine în colivia mea de oase! dar nuuuu!!! Nu mai eşti a mea! zise omul şi se aşeză întristat la marginea cărării. Vântul deşertului se porni uşor precum o mângâiere, învârti nor fin de nisip, amestecă în el frunze şi pene, scaieţi şi ramuri uscate, mătură albia seacă a râului şi se opri, aşa cum începuse, ca o şoaptă. Pereţi de rocă se ridicau pe margini, zbârciţi, cu riduri adânci. Păsări clădiseră cuiburi în cavităţile obrazului lui. Smocuri groase de frunze şi petale se învârtiseră în crăpături şi curgeau în ghirlande vesele. Aripi tăiau liniştea cerului. Cu vuiet mare se prăvăleau ici colo blocuri de piatră fărâmicioasă şi răni adânci se deschideau în carnea pământului.
    Omul îşi privi mâinile: degete lungi şi fine, pielea încă tânăra şi albă, palma netedă. Mâinile omului erau frumoase şi înţelepte: ştiau să măsoare proporţiile obiectelor, să mestece culoarea, să rupă lemnul cu dalta, să şlefuiască roca, să dănţuiască uşor cu pensula pe pânză. Mâinile lui erau demiurgi şi năşteau lumi, poveşti în pigmenţi, vise în lemn şi iubire în piatră. Omul sufleca mânecile şi-şi trecea palmele mari peste curbura rece a stâncii, peste obrazul de fibră al lemnului şi ele înviau şi ele fremătau.
    Şi uite cum stătea omul în albia seacă a deşertului. Se gândea la DaVinci şi la Vermeer. Nisipuri colorate înţepeniseră în tăcerea malurilor. Ele jucau în lumina deşertului în nuanţe de roz şi violet. Colţuri se hlizeau negre şi făceau umbre ca aripi de corbi fantastici pe cer, ziduri întregi galbene se sumeţeau spre înalt şi pereţi verzulii tremurau sfioşi descojindu se. Soarele apunea totdeauna în mari guri de ocru intens şi neruşinat.
    Mâinile bărbatului stăteau cuminţi în poală. Dar palmele fremătau dor de atingeri. Şi palmele erau îndrăgostite.

    Pentru cine bate inima mea? zise omul.
    Nimeni nu răspunse cu vorbe. Dar gândul merse tiptil şi se ridică spre tâmplă şi acolo încolţi frumos şi începu să crească lujeri şi flori şi se gândi la Seraphina şi marile ei panouri de lemn înflorat. Apoi florile se ofiliseră şi se făcură ghicitori verzi ce pluteau prin aer şi se făcuseră ceasuri lichide în căldură şi simţi o boare de Magritte şi un zâmbet şmecheros de Dali. Apoi omul scutură capul să alunge gândul, dar nu avu nici o şansă căci gândul era iute şi schimbător, el se îmbracă în lumina lui Caravaggio şi pe sub pleoape îi trecu caravana sofisticată şi demnă a lui El Greco.
    Mâinile omului ţineau o inima vie. Mâinile omului ţineau inima ei în palme. Şi ea zvâcnea cu sânge şi mare zgomot şi mâinile lui se făcuseră roşii şi violet şi ocru. Gândul se suci şi se înverşună sub tâmplă şi explodă în toate culorile. Gândul omului era un curcubeu şi era iubire.
    În depărtare se zări o nălucă, ea venea cu inima în palme şi zâmbea. Atunci omul ştiu pentru cine bate inima lui. Închise ochii şi aşteptă inimă peste inimă, palmă peste palmă, buză pe buză, roşu peste roşu. Nisipurile colorate erau înţepenite in maluri înalte şi un vânt de deşert adună cununi de spini şi flori.

    Adriana Moscicki

  • Suntem cuvânt

    „Rugăciune“

    … 171 …

    Rugăciune

    uite cum vin printre căldări cu vrajă
    cu foc tivit în poală şi flori
    întind mâini spre cer şi trag norii deoparte
    ca o cămaşă de abur şi pieptul de văzduh gol
    lumina ne scaldă între buruieni
    să nu ne fie de deochi
    să ne fie de leac
    să ne fie de noroc
    rouă curată de plămădit
    ochi de scăldat
    iubire de păstrat.

    snopi de foc se scurg peste vale
    mână în mână sărim vălvătaie.
    cununa de Sânziene arunc spre lună.
    gura mea e nepricepută în rugăciune.
    cuvintele mele sunt păgâne Doamne
    şi trupul de carne
    mă rog cu mâinile peste copaci şi frunze
    peste arătura cu spic şi maci
    şi peste straturile cu ceapă şi usturoi
    peste mere şi cireşe şi frunze de mărar
    peste păpădii şi gălbenele
    şi peste spini rotiţi.
    şi greieri cântă sub tălpile mele
    în dimineaţă mă rog cu mierle şi ciocîrlii
    buzele mele uscate se întind spre stele
    sărut aerul
    şi respir.

    Adriana Moscicki

  • Jurnalul unei hăbăuce,  Suntem cuvânt

    „Plină de cuvinte“

    … 170 …

    Plină de cuvinte |Jurnalul unei hăbăuce |1

    Hoooo, nebunooo!, îi spun, te-am auzit, bum bum, bum bum!!! M-am trezit!, uite, ochii mei deschişi, urechile-mi ţăcăne încă! Potoleşte-te!, îi spun şi oftez, număr în gând pînă la zece, caut s-o liniştesc, îi povestesc undeva caii scutură coame de spumă şi nisip, statui bătrâne dorm somn înţepenit în zâmbet, clepsidre curg ape şi eu caut un fir din mine, să l trag, să-l fac ghem, să-l mângâi în palme, să-l ţin aproape de obraz caut cuvântul fir din tivul cerului şi al pământului, din măruntaie. Doar gândul meu se aude foşnind, doar paşii mei tremuraţi pe piatra măruntă scrâşnesc. Atîta linişte aici şi-n mine tihna neaşteptată.
    Sedimentare. Apele se desfac de noroi. Din coconul mumă, nounăscută, uite! am rouă întinsă pe trup, mă scutur. Umerii mei poartă aripi transparente, Haaaa, haha!, îmi zic. Ce bine, nimeni nu le vede, mă pot înălța nestingherită! Şi gura mea e plină de cuvinte, mă îneacă învălmăşeala lor în gât şi pe limbă, repede să le scuip din mine! La început mă tai şi doare trecerea lor bolovănoasă, apoi învăţ să le rostesc pe limbă, le lipesc de palat, le ating uşor de dinţi, să scoată sunet delicat cling! – îmi amintesc cum, în alte vremi, cercam paharele de cristal cu lama cuţitului… cliiiinggg… şi ele rezonau puritatea materiei. Aşa vorbele mele se sucesc în malurile de carne şi se domolesc: unele ies afară în clinchet de cristal, altele se fac vulcan clocotitor şi mă ard buzele rostindule şi mă ustură degetele când se rostogolesc pe hârtie şi acolo se-nvârt pe loc şi fac pete maronii. Atunci repede, repede scot cuburi îngheţate de vorbe şi le arunc în foc şi ele sfârâie. Aşa mă joc de a cuvintele! Ele toate se nasc din mine şi sapă galerii prin măruntaie, se preling prin vene şi trăiesc cu mine, cu sângele meu! Caut să trag un fir din poveste!

    Adriana Moscicki

  • Jurnalul unei hăbăuce,  Suntem cuvânt

    „Atârnată de fluturi“

    … 169 …

    Atârnată de fluturi |Jurnalul unei hăbăuce |2

    Era odată o fetişcană – eu!
    Mergi cu crengi, îi spune mama, dar ea ştia că se duce atârnată de fluturi în plutire uşoară. Şi străzile oraşului erau doar canale de ceaţă groasă ce-l tăiau în galerii. Iar răspântiile deveniseră bazine. Acolo se aruncau trecătorii dintr-un sens în celălalt şi le străbăteau în tăcere.

    Oamenii nu-şi mai vorbeau! Vorbele erau goale, haina lor înţepenită. Mergeau toţi precum păpuşi cu cheie. Şi faţa pictată frumos, cu pete rosii în obraz, cu zâmbete colorate de babushka, fiecare zâmbet se potrivea fiecăruia dar el scădea, sau creştea de la o păpuşă la alta.
    Copiii făceau piruete prin aer şi trupul lor era viu şi vesel. Ei ştiau să râdă şi să plângă, să alerge şi să sară, să ceară, să spună, să dorească, să viseze. Doar gura lor năştea cuvinte adevărate, curate. Mai erau atunci şi fete cu trup fraged şi armonios. Ele-şi despleteau părul lung peste mijloc şi-l fâşăiau duios şi-l împleteau precum năvodul capcană. Degetele clipoceau prin plete, făceau cercuri concentrice iar băieţii se îndrăgosteau…

    Eu, fetişcană atârnată de fluturi, eram tunsă scurt şi-mi purtam picioarele cu vânătăi. Habar nu aveam că în oglindă formele se rotunjesc şi zâmbetul se coace pe buze! Nu ştiam că obrajii sunt pudraţi cu praf din stele şi genele ascund vise şi ele nu sunt draperii pentru ochi. Dar eu, oarbă alergam prin faţa oglinzii, fără să văd!
    Acum m-am născut din cocon!, am ieşit.
    Lumeeeee!, spun, iată trupul meu! Amintiri de drum la tâmplă şi-n mine creşte vulcan fierbinte. Trupul meu se întinde, freamătă, mă scutur felină trezită din somn, labele mele merg înaintea mea şi pentru prima dată în ani, mă simt frumoasă! Cine îmi ţine oglinda? Ştiu, pe buza lui întinsă am fost zeamă dulce de cireaşă şi gândul în mine purtat, minge albă de lumina! Bum, Bum, răspunde inima mea!

    Adriana Moscicki

  • Jurnalul unei hăbăuce,  Suntem cuvânt

    „Ca o adiere“

    … 168 …

    Ca o adiere |Jurnalul unei hăbăuce |3

    Nu numai cuvintele omoară, căci armele gândului sunt, ci şi tăcerea, căci necunoscut e gândul din ea. Merg pe străzi şi în mine se învârt vorbele, centrifugă, se lovesc de oase şi de tendoane şi nu înţeleg cum de nu răzbate spre lume hărmălaia. Gura mea e mută, dar mâna nu-şi găseşte stare şi alege cuvinte după formă gândului. Ochiul meu vorbeşte pentru cuvinte, el râde, el plânge, el visează, el se închide liniştit, se zbate, e aşteptare şi nedumerire. Urechea culege cuvântul altuia. El vine ca o adiere și mă înalţă de umeri. Uneori vine cu dogoare şi mistuire, alteori se face ploaie de gheaţă pe trupul meu şi suliţă în inimă… Străzile sunt pline de oameni şi vorbe. Ei merg şi vin şi se opresc dar mâinile nu stau o clipă, cu gesturi ample decupează aerul, vorbele lor sar ţanţoşe prin văzduh şi umplu cerul întreg cu ţipăt, râs, întrebare, consoane, vocale haaaaaaaaa, hiiiiiiiii, ooooooooo, ssshhhhhh, mă ,nu, na, aaahhhhhhh… claxoane, motoare se ambalează, turuie, îneacă, mormăie, tremură, biciclete trec pe trotuar, cărucioare cu bebeluşi isterici, copii se trântesc pe asfalt şi urlă, nuuuuuuuu, nuuu vreaaaauuuuuu!, vânzătorii cheamă muşterii: hai la roşioare că ai buze ca o floare!!!
    Soarele duduie în creştet, semaforul lâncezeşte, înot printre sunete ca prin mare. Bine aţi venit în oraşul ce nu doarme niciodată! În noapte coioţii străbat grădinile în căutare de mâncare. Merg, uşoare năluci printre blocuri, se nuntesc in lumina lunii. Din când în când, stoluri rătăcite plutesc spre nord şi ţipătul lor straniu despică întunericul. Pereţii sunt doar despărţituri poroase. Din cămări se aud linguriţele lovite de ceşti, maşini de spălat ce se poticnesc. Gunoierii apar odată cu zorile, trag şi împing tomberoane, şoferul se mânie şi suduie, maşinile încep a claxona. S-a rostogolit din cer dimineaţă şi apoi, ca prin farmec, păsările încep a cânta… e dimineaţă! – răsare gândul în capul meu, trăiesc!!! – şi-mi umplu urechile de zgomot. În curând se deşartă de prin case copii urlători, mame nervoase, oameni ce vorbesc, vorbesc şi mulţumesc creatorului de telefon portabil, căci acum nimeni nu mai vorbeşte singur, oamenii au căşti!

    Adriana Moscicki

  • Jurnalul unei hăbăuce,  Suntem cuvânt

    „Tu nu ești Faust, eu nu sunt Marguerite!“

    … 167 …

    Tu nu ești Faust, eu nu sunt Marguerite! |Jurnalul unei hăbăuce |4

    Cum stau aşa nemişcată privind în gol, în așteptare, de cîteva zile. Doar tăcerea curge între noi, deşi eu vorbesc, eu vorbesc, nu mă opresc din vorbit, dar sunetul vorbelor se pierde pe drum şi firul lor subţiat se destramă. Ce auzi? doar zumzetul vorbelor mele prăduite pe drum?… şi el se ciocneşte de urechea ta ca atunci în noapte, în sticla geamului. Două trenuri se petrec, unul merge spre libertate, altul merge spre o cetate rotundă, doi oameni se privesc o clipă de veşnicie şi-şi vorbesc în gînd. Mâinile lor nu se ating, buzele lor nu se cunosc, doar privirea aceea leagă punte între două singurătăţi.

    Unde ai fost?, întreabă una,
    Unde eşti?, răspunde cealaltă.
    Vorbeşte, spune una,

    Taci, răspunde cealaltă… şi îmbrăţişarea umbrelor în lunecarea celor două trenuri.

    O clipă azi, m-am gîndit să păşesc pe balustrada îngustă, fără teamă, să privesc sus spre cer. Dar era albastru şi zîmbea. Umbra mă ţinea în braţe ca în prima îmbrăţişare închipuită. Am închis ochii şi am alungat gîndul oricărei escaladări. Am râs şi am chemat meşterul care sparge uşile oamenilor uituci. Nu uita, să ai mereu la tine cheia potrivită, aşa mi-am spus râzând şi alergam în cap să-ţi povestesc ce năstruşnicie am făcut. Uşa ta era închisă şi toate obloanele trase şi puseseră un zăvor lung de fier cu lacăt peste ea. Casa părăsită.
    M-am aşezat pe scara de piatră cu capul în mâini şi am plîns.

    Unde eşti?, întreabă o umbră,
    Unde ai fost?, răspunde cealaltă.

    Adriana Moscicki

  • Jurnalul unei hăbăuce,  Suntem cuvânt

    „Cimitirul cărților“

    … 166 …

    Cimitirul cărților |Jurnalul unei hăbăuce |5

    Acum câţiva ani mergeam cu poveşti în cap. O carte pentru copii, îmi spuneam şi am scris-o virtual în toate dimineţile, în gând, şi râdeam cu fiecare vers şi întâmplare. Şi-mi luam repede picioarele la spinare, să pun mâna pe hârtie, să le leg în lanţuri de cuvinte, în creion, să nu-mi fugă! De cum mă aşezam în faţă hârtiei albe, capul meu se golea. Am dat de pereţi cu caietele, am aruncat creioanele şi am scris în cap poeziile mele de dimineaţă cu cozi stufoase de pisici şi câini pătaţi, pitici şi înalţi, nobili sau maidanezi, cu ochi înveliţi în catifea, cu cozi triste sau urechi ciulite. Niciodată n-am ştiut unde mă duce gândul, uneori am râs singură pe poteci, alteori m-am rezemat de eucalipţi şi am plâns.
    Am desenat cu furie căci mâinile mele vorbeau în locul gurii şi degetele au întins culori şi într-o zi s-au oprit. Cum este să-ţi moară cuvintele? Cum este să-ţi moară culorile? Doar pensula este şi ea un creion, doar pânză este o filă albă! Desenezi în cap aşa cum scrii cuvinte! Şi am murit. Corpul meu gol s-a preumblat prin lume.
    Cum m-am trezit sub ploi? Poate sămânţa din mine secătuită stătea. Poate trupul meu de pămînt uscat aştepta viitura, să mă spele pînă la os! Uneori Primăvara începe în Iulie cu dogoarea, uneori se deschid porţi şi geamuri şi cineva te salută zâmbind şi ziua începe cu veselie. Uneori te loveşti de oglinzi şi ele fac ape albastre, te orbesc o clipă şi apoi, în limpezire, chipul tău se arată lumii neted şi frumos.
    Bună dimineaţa, îţi spune un necunoscut! Eşti frumoasă! Uraaa, îţi răspunde oglinda! Habauco, acum vezi? Alerg felină. Toate pisicile cartierului mă cunosc, ne înţelegem în priviri, ne simţim. Şi de ce mă rog felinele sunt hulite? Pentru mândria cu care îşi poartă coada? Pentru independenţă? Pentru că singure aleg momentul în care apleacă uşor capul să fie mângâiate? Pentru că te privesc în ochi direct şi insistent şi capul lor nu mişcă un centimentru? Nuuuu, pisicile nu sunt parşive! Pisicile sunt stăpîne!

    Şi apoi mă gândesc la toate trupurile acelea învelite în pânză neagră: carne pentru zămislit carne!
    Mâinile lor freamătă pe cărţile sfinte, foile sunt slinoase şi negre de pipăit, capul lor se mişcă necontenit, buzele murmură la nesfârşit aceeaşi rugăciune, aceleaşi cuvinte spre slava LUI. Cum sărută buzele ce rostesc rugăciuni? Cum se apleacă spre un corp însetate de iubire? Şi mâinile lor ce au ţinut Cartea, ating ele, oare, carnea bărbatului, trupul lui? Şi cuvintele lor se dezbracă oare de rochiile lungi şi pudice? Mi-e teamă că împreunarea lor este doar zămislire, act rece şi premeditat! Doar ieşite din apă purificatoare de Micve sunt ele, doar în faţă Domnului s-au legat ei să cinstească femeia aceasta cu trupul lor!
    Ce fac cărţile de rugăciuni când om şi femeie se împreună?, doar nedespărţite sunt ele din mâna femeii! Oare stau cuminţi pe podea?, sau se odihnesc la capul patului în somnul de peste noapte?
    Şi mă gândeam cum ele, cărţile, sunt posedate şi atinse, cu dorinţă, cu teamă şi neîncredere, cu aşteptare, cu plictis şi lipsă de poftă, ba uneori cu poftă nemăsurată, cu degete muiate pe limbă şi pasiune, cu tremurul degetelor, cu atingerea slinoasă a mâinilor hulpave, cu furie, cu dezlănţuirea nervoasă a nerăbdării şi neînţelegerii. Dar poate aşa, peste zi, femeia asta inexistentă, aşa iubeşte, în Carte cu trupul şi sufletul ei, în cap şi în visare, trupul bărbatului ce o stăpâneşte. Şi cartea e trupul pe care-l atinge.
    Şi cărţile mor. Cărţile mor de prea multă iubire, de atingeri. Foile tocite, cuvintele spălăcite, coperţile despicate – aşa mor cărţile de rugăciuni. Ele sunt sfinţite prin cuvânt. Ele poartă cuvântul spre Cer şi nu aşteaptă răspuns.
    Da, este un Cimitir al cărţilor sfinte, şi trupul lor de hârtie, în pământ îngropat, cheamă ploaia şi doarme cu amintirea degetelor ce l-au străbătut, a obrazului ce s-a lăsat uşor în reverie peste porunca tipărită.

    În Cimitirul cărţilor sfinte dorm îngropate în pământ poveşti de viaţă şi somnul lor este tăcere.

    Adriana Moscicki

  • Jurnalul unei hăbăuce,  Suntem cuvânt

    „Vizuina“

    … 165 …

    Vizuina |Jurnalul unei hăbăuce |6

    Am găsit vizuina coioţilor. I-am pîndit în soare cu micul Dragon legat, să nu cumva să-i treacă prin căpşor să se strecoare înăutru. Nici o suflare, nici o mişcare. Îmi amintesc, în copilărie, prima întâlnire cu o vulpe năpârlită şi slabă pe care o strigam, cuţu-cuţu!!!, şi un urlet în spate, N-o atingeeeeeeeee… e o vulpe!!! N-am înţeles ce era rău în asta. Ne-am privit un moment în ochi, amîndouă curioase şi speriate, mâna mea a rămas întinsă, ea s-a furişat cu coadă între picioare…
    Am traversat străzile întunecate. Alcoolici şi drogaţi trântiţi pe saltalele lor mizerabile în stradă, cineva caută în gunoi sticle goale, în piaţă se închid tarabele. Cumpăr pâini pe nimic, ia-le doamna, să nu le dau la şobolani! Cineva sulfa în saxofon în mijlocul pieţei şi nimeni nu-l bagă în seamă. Copiii urlă în cărucioare, mamele fumează nervoase, câţiva turişti descoperă minunatale clădiri Art Deco şi flashul aparatelor spintecă întunericul. Baloţii de pânzeturi mai străjuiesc o clipă pereţii magazinelor. Mă văd în zeci de oglinzi, opresc să fotografiez şi omu se grăbeşte să-mi ia oglinda. Stai un moment!, îi spun, mă ascultă cuminte şi apoi îmi explică preţul şi ce reducere îmi face… nici n-a observant că eu sunt cea prinsă în oglindă, mulţumesc, răspund şi mă îndepărtez.
    Pub-urile sunt în aşteptare, chelnăriţele cufundate în internet, undeva cîntă în surdină jazz classic, în vecini muzică arabă zguduie franjurii de la geam.
    Sex-shop scrie mare cu roz pe o uşa deschisă. Vânzătorul mic şi pirpiriu stă plictisit cu capul pe tejghea printre penisuri colorate din silicon. Chiar şi manechinul de plastic încorsetat e plictisit sub un strat gros de praf.
    Merg pe strada asta deochiată şi-mi amintesc cum se mîndreau evreii bătrîni cu apartamentele lor la Strasse, palidă copie a luxului European pierdut. Şi acum?

    Alerg spre autobuz, am făcut drumul degeaba până aici. Dragonul desigur urlă şi tot cartierul în picioare. Dacă aş putea scrie în timp ce văd, în timp ce gîndesc!? Sunt doar un ochi ce se învârte peste lume şi uite, privesc sus, aşa descopăr casele astea frumoase în luptă cu lacrimile. Să le stăpînesc.

    Fii puternică îmi spun!,… De ce?, îmi răspund. De ce voiam să fiu mare şi acum vreau să fiui mică? Ce fac cu trupul? La ce-mi foloseşte frumuseţea? Când este femeia frumoasă?, când zamisleste?, când iubeste?, când viseaza?
    Şi sânii? Şi talia? Şi fesele tinere? La ce bun? Mereu cineva mai tînăr, mereu cineva mai bătrîn.
    Două Maxitaxi refuză să mă ducă: Doamnă, la ora asta nu trecem pe acolo, e aglomerat! Stau în staţia de autobuz şi plâng. Nu ştiu de ce sau poate ştiu. Stau şi plâng. Şi aş vrea să fie beznă în autobuz, ca în copilărie, să pot visa, să pot moţăi, ca să pot plânge – dar nuuu, e curat bec şi lumina crudă, stau cu ochii larg deschişi.
    Un bilet, spune doamna cochetă, spune numele unei pieţe cu magazine de lux. Nu domnule!, eu sunt pensionară, trebuie să plătesc mai puţin!
    Aşa aflu că este preţ de călătorie pentru pensionari. În piaţa aceea magazinele se scaldă în lumina filtrată, din pereţi respiră flori cu miros, vînzătoarele se pilctisesc elegant.
    Merg, merg, merg şi nu privesc stânga, dreapta. Sus pe deal aerul e rece şi te învăluie de jos în sus, cuprinde pulpele picioarelor şi urcă spre obraji ca nişte liene parazite şi otrăvitoare. Noapte de smoală sus pe deal şi nu mi-e teamă. Alerg şi plîng. Alerg. Nu, nu vreau bilet de pensionară!
    Doar să merg, să merg… ce fac cu frumuseţea?, ce să fac cu inima, cu mângâierea, cu visul ? Din case se aud murmure şi farfurii şi eu merg. Poate dacă ar ploua sau ar ninge, m-aş face covrig în mine fără să ştiu. Aer rece de pe deal mă cuprinde şi vizuina e tăcută. Rana deschisă în carnea dealului.
    Noapte.

    Adriana Moscicki

  • Jurnalul unei hăbăuce,  Suntem cuvânt

    „Dintr-o dată…“

    … 164 …

    Dintr-o dată… |Jurnalul unei hăbăuce |7

    Ghearele coioţilor ticăie pe trotoarul pustiu. Trec pe sub felinare năluci, în zare, aburul noii zile se ridică, noaptea moare tăcută. Moţăi, cu un ochi în mine, cu un ochi în tine, ca o statuie păgână, ochi şi sâni, statuie a fertilităţii, pământ uscat. Stearpă.
    Dintr-o dată miroase a mare şi în urechea mea se adună amintirea valului la glezna. Ai să rîzi, e amintirea unei întâlniri neîntâmplate! Doar la mine în cap mergem aşa, tălpile intră adânc în nisipul ud, lumea toată s-a închis. Suntem singuri. Lumina vine rotund peste corpul nostru, adunată într-o lupă. Ce linişte. Clipa asta decupată, îmi stă aşa lipită pe retină şi urechea plină cu tine. Nu aude nimic, doar ecoul unui râs în valuri. În adânc, pietrele se rostogolesc în enorma lui gură, se lovesc sub ape şi spumă scuipate se-ntorc în vuiet la mal, rotunjite. În capul meu linişte, doar râsul, lumină.
    Te-am strigat. În fiecare ora te-am strigat, chemarea mea ca un deşteptător: hei-heiiii-hei-heiii…, linişte. Şi liniştea doare în ureche atunci când o auzi cu adevărat.
    Bum-Bum, copiii vecinilor trântesc uşile fără încetare. Se zguduie blocul întreg şi urlă fiare dezlănţuite. Acum cîteva ore ne-am petrecut pe scări, două fetiţe în rochiţe colorate şi părul negru numai inele. Ai spune doi îngeraşi. Deîndată ce se închide uşa casei, ies diavoli ascunşi sub piele şi râsul lor e urlet de animal sălbatic cu ochii roşii. Nuuuuuuuuu, zgâlţâie blocul şi mama aceea nu se aude. În curînd îşi vor primi pastilele, mă gândesc, şi vor gângurii cu toţii ca păsărele nevinovate în bucătărie!

    Liniştea doare! Uneori mă joc de-a văzutul. Ţi-aş poveşti, dacă ai sta cu urechea aşa lipită de perete.
    Ţi-aş spune ce văd, ţi-aş spune cum ştiu că mergi de-a lungul peretelui şi aud râsul, şi cuvintele pe care le spui tăcut în tine, şi aud uneori cum plouă şi grindină loveşte ţiglele. Şi ploaia se scurge pe geam. Eu plâng. Tu plângi. După ploaie, ghearele coioţilor intră adînc în pămînt şi urma lor ţine o clipă apa mustind. Am fost pe urmele lor şi i-am aşteptat apoi în întuneric. O dungă de lumină trecea tăcută în noapte. Doar paşii lor foşneau uşor. Ştiu cum se întâlnesc acolo, în fundul lacului ce va fi… se învîrt în cerc şi-şi dau capul pe spate, UUUUUuuuuuuuuu… urlă, urlă spre cerul gol. Heiiii!, spun eu spre un cer la fel de nepătruns.
    Aşa stau şi moţăi, cu un ochi în mine, cu un ochi în tine şi tăcerea îmi ţiuie în urechi.

    Adriana Moscicki

  • Jurnalul unei hăbăuce,  Suntem cuvânt

    „Orașul“

    … 163 …

    Orașul |Jurnalul unei hăbăuce |8

    Ce aminitiri să iau cu mine, îmi spun? Să le iau unde? Cîte amintiri stau chircite în cotloane întunecate? Şi ce resort, precum Madeleine a lui Proust le învie? Sau poate sunt amintiri ce nici nu vreau să învie, să rămînă așa, mumificate în întuneric!
    Orașul!, da, orașul s-a trezit în mine ca o caracatiță, îşi suceşte braţele înăuntru şi mă sfăşie. Zi de zi am bătut pietrele lui şi aceiași lei ponosiți se decolarau sus pe un zid, aceleași cariatide țineau pe umeri un balcon, prin aceleași ganguri întunecoase treceam cu spaimă, mirosea a pișat și bețivanii găseau acolo loc bun de a-și deșerta beșica. Şi ochii caselor stăteau ațintiți pe noi, în nemișcare mereu, dar le simțeai în spate privirea arzând. Ani am trecut pe lângă ziduri şi porți și turnuri și-mi părea firesc să stea acolo fără să le văd. Uite, acum în mine crește orașul în voie şi sălbatic: casele se urcă una peste alta ca un turn de frişcă, ferestre și porți se colorează în roșu și albastru, turnurile sunt în ocru şi semețe, ca niște imense cârtițe sapă în mine galerii, treceri secrete dintr-un capăt la celălalt al corpului meu oraș. Pietre îmi curg prin sânge și ticăit pe macadam îmi pulsează la tâmplă și pe artera mea merge zguduit un tramvai roșu. Stau pe o bancă de lemn cu fruntea lipită de geam. Linia traversează orașul și-l despică în două cu veselie. Oamenii se îmbulzesc, precupețe merg spre gară, au sacoșe pline de cumpărături, ciobani cu desagi din lînă de oaie mirositoare, cu pălărioare negre sus pe scăfârlie, doamne cu pantofi de lac şi ciorapi cu dungă, muncitori cu mâini negre mirosind a transpirație.
    Ah, îmi spun, acum ajungem în Piața Mare! Omul cu toneta de îngheţată stă aproape de linie. Are pe cap o bonetă albă și halat, ridică un capac strălucitor şi scoate din burta tonetei îngheţata de ciocolată sau de fistic, sau de vanilie – nu are decît două gusturi. De obicei e ciocolată şi vanilie. Cu lingura rotundă, specială, scrijeleşte pasta îngheţată, uneori bila e marmorată, căci gusturile se amestecă sau lingura a săpat adînc în granița celor două gusturi şi ele se așează cu grijă în coșulețul de napolitană. Îl aud scrâşnind cînd lingura se scutură şi tremură să-și lase preţioasa încărcătură. Da, uite toneta cu îngheţată lângă linii şi vagonul se hurducăie și se opreşte cu scrâşnit lung pe linii. Uraaa!, vînzătorul e acolo zgribulit!

    Adriana Moscicki

  • Povestiri cu dragoni,  Suntem cuvânt

    „Gý și pensule din păr de balaur“

    … 162 …

    și pensule din păr de balaur |Povestiri cu Dragoni și alte întâmplări

    A fost odată un dragon mare şi viteaz. Pe cât era de mare şi înfiorător, pe atât era de gingaş. Dragonul iubea perlele atât de mult că se scufundă cel puţin odată pe săptămâna adânc, adânc, cât mai adânc în apele reci ale mării în căutarea lor. De cele mai multe ori era un norocos. Ieşea afară chiuind şi scuturându-şi aripi ude, ţinând o mică perla sub limbă! Iuuuu huuuu, acuşi repede cu perla în cufăr! îşi zicea dragonul nostru fericit. Apoi, zâmbetul îi pierea ca prin minune, căci nu avea cine să înşire toate minunăţiile sidefate pe fir de mătasă lucitor şi curat. Dragonul scărpină scăfârlia, se aşeză pe o stancă şi se puse pe gândit.
    Nuuu şi nu!, se burzului Gý cel mic!, un dragon trebuie să fie fioros, aruncător de flăcări pe nări, nu un papa-lapte culegător de perle! Vreau degrabă povestea să schimbi înapoi!
    Bine dragul meu, încuvință O’Ma cu blândeţe, să ne întoarcem la povestirea noastră atunci!
    Dragonul era de-a dreptul înfiorător, mare cât casa, capul lui era luminat de o coamă albă şi strălucitoare ca luna. Avea ochi albaştri şi limpezi precum lacurile de munte falnic dragon de fapt era un dragon cât se poate de normal în zilele acelea! Mândru şi senin, relaxat, nu ca verişorul lui balaurul, vânat de barbari!!! Barbarii erau un trib de oameni cu nasul lung şi urâţi! Se ocupau cu vânătoarea de balauri. Barbarii erau mari pictori pe stancă şi-şi făceau singuri unelte cioplite din lemn – lungi bețe fusiforme în capăt cu un smoc fin din fire de balaur! Cu ele se desena cel mai bine frescele pe pereţii peşterilor, zise O’Ma.
    Wow!, răspunse Gý cu faţă luminată de uimire, cum? desenau cu balauri?… adică îi tundeau şi făceau din ei pensule?
    Desigur, răspunse O’Ma la capătul puterilor! Abia îşi mai ţinea pleoapele deschise, într-atât o cuprinsese toropeala. Gý cel mic era ocupat cu vizualizarea pensulelor din păr de balaur.
    O’Ma aţipi deîndată cu capul în mâini, începu ea însăşi un vis despre balauri, dragoni, domniţe şi perle ascunse în cotloane de mare. Noapte bună O’Ma, zise atunci Gý cel mic, care se hotărâ instantaneu să devină – Cel mai mare vânător de balauri interplanetari!
    Noapte bună dragul meu băiat, şopti O’Ma zâmbind în visul dulce siropos în care ea însăşi devenise Domniţă.

    O’Ma pufăia uşor şi un zâmbet de fericire i se lăbărţase pe faţă, tocmai înclină capul elegant executând paşii unui dans de curte, condurii de mătase luceau la sclipirea lumânărilor şi perlele ce-i decorau în bogate broderii clincăneau ca nişte clopoţei sidefaţi. Rochia de catifea vineţie era uşoară ca o petală, ajustată cu mărgele mici, părul strâns în plasa aurie cu libelule de opal în mii de focuri… dar nimic nu se compara cu frumuseţea chipului alb de marmură şlefuită, cu buzele pârguite de cireaşa şi ochii negri ce bălteau languros. Muzica înceta, lăutele se aşezară cuminţi lângă perete, pocalele treceau din mâna în mâna şi vinul se scurgea de pe buze, pe pieptul descoperit al cavalerilor. Ce noapte măreaţă, gândi domniţa noastră! Stele se aruncă din ceruri în apa iazului şi sfârâie în cădere, tufişurile toate răsună greieri beţi de căldură. Inima ei tresări ca o pasăre în colivie, tufişurile se făcură negre şi vuiet ţiuitor spărgea timpanele, balauri de câmpie înfometaţi se năpustiră în curtea cetăţii! Soldaţii scoteau săgeţi suple de lemn şi cerul vuia de arcuirea lor. Ha hahahaa!, râdeau balauri miscând cozi păroase şi căţărându-se pe zidul cetăţii! La noapte ne vom ospăta cum se cuvine, cu vin şi bucate nobile va fi o fericire!, îngână şugubăţ un balaur mai pipernicit, dar foarte păros!
    Femeile ridicară poale de rochii şi ieşiră ţipând, bărbaţii scoaseră săbii din teacă pentru lupta!
    O’Ma tresări în somn, de bună seama ea, un om paşnic, nici cum nu se va lăsa impresionată de banda asta de închipuiţi! Scoase un ţipat prelung ce piui îndelung în urechi.
    Hiiiiiiiii! la luptă cavaleri! balauri păroşi să prindem! scoateţi plase şi cuţite de os! Inainteeeeee!
    O’Ma tresări și, din dulcea reverie, se trezi instantaneu. Gý stătea căţărat pe scaun, pe cap îi strălucea o sită de strecurat spaghete şi calul nărăvaş cu patru picioare de lemn troncănea pe podea. Balauri păroşi să prindem cu folos! Să-i tundem! Pensule strajnice din ei să facem şi lumi să vrăjim pe pereţi!
    O’Ma zâmbi cu înţeles şi-l mângâie pe cavalerul şef! Gata, la culcare cu tine zise!
    Nu şi nu!, răspunse vajnicul nostru deparazitor de balauri, mi-ai promis o poveste!
    O’Ma netezi cu mâini uscate poalele rochiei înflorate, minunându-se unde au dispărut mărgelele ce o tivuiau şi condurii brodați. Alungă cu mâna conturul unei idei şi continuă povestea ce şchiopăta prin camera.
    Dragonul se scărpină ce se scărpină, se foi şi învârti în jurul cozii dar nici o idee nu-i trecea prin căpăţâna majestuoasă, cum să înşire perlele pe fir de mătase. Şi le-ar fi atârnat apoi în jurul gâtului şi ar fi mers în paşi uşori de cântec de Mardi Gras… şi şi-ar fi pus câteva pe şolduri să-i salte în zborul prin pădurea de pini. Labele lui erau neîndemânatice, ghearele ascuţite şi lunecoase. Deschise cufărul plin de perle şi afundă mâna în ele. Ahhhhh, zise dargonul nostru, ce dulce răcoare mi se prelinge printre degete! ce lunecare sidefată! ce lumina cernită din lună se coboară în sipet. Dragonul ăsta era dintr-o specie rară, cânta din frunze plutind uşor deasupra mării, visa cu ochii deschişi tăvălit în nisip.
    O’Ma!, se minună Gý cel mic, eşti sigură că ăsta e un dragon înfiorător? nu scuipă nici flăcări, nu zboară în cer şi nu pârjoleşte satele de pescari!
    Eheii, dragul meu Gý, povestea nu e încheiată! Nu tot ce e paşnic e sigur! Dragonul nostru e echilibrat, cunoaşte stăpânirea de sine, căci puterea lui nemăsurată munţi ar întoarce pe dată! Ce viteaz mai mare, ca săgeata în mare să se scufunde poate şi perle să cate? Dar mai degrabă să ne întoarcem la năzdrăvanii noştri.
    Gý puse capul încoronat în poalele lui O’Ma şi cu ochi mijiţi aştepta depanarea molcomă a poveştii și ochii îi căzură greu peste ziua aproape stinsă.
    Tropote de cai se auziră şi mare învălmăşeală de alămuri, caii pufăiau nervoşi în chingile scurte, picioare cabrate şi nări tremurânde. Cavalerul cu sabia scoasă, marele Gý în persoană, conducea lupta. Ordine scurte se auzeau fluierate – numai de cavaleri înţelese – shiiiii-shuuuu shooooo! Ceata de balauri păroşi înconjurată, legaţi fedeleş în sfori aspre de in, balaurii se văicărea ca fetiţele: iartă-ne Împărăţia ta cea luminată! Toate firele şi blănurile din lume îţi vom oferi! Marele Gý se scărpină sub coiful încălzit (phiii ce asudat!) şi ceru cu voce mare: aduceţi maşinile de tuns!
    Deîndată slugi cu capul plecat, maşini de tuns oi din palat au cărat! Balaurii nemişcaţi s-au lăsat defrişaţi şi ruşinoşi, despuiaţi, tălpăşiţa şi-au luat, fâlfăind din aripi grele şi obosite, cu cozi înspicate şi năpârlite!
    În faţa grămezii de plete lucioase, toţi castelanii plecară priviri credincioase: Trăiască Marele Gý!hip hip huraaa pentru Majestatea Sa! Locuitori ai cetăţii, iată aici adunată grămadă de păr pentru bidinele şi pensule măiestre de pictat cu ele, şi pămătufi pentru rasul de dimineaţă şi pensule fine de încondeiat măiestre lucrări de artizanat!

    Gý, adormit de-a binelea, nu mai auzi continuarea poveştii pe care O’Ma abia o începuse.
    Dragonul aţipi cu capul în mâini, coama strălucea în lumina mata a serii. Nori grei de apă lunecau pe cer, umezeala cuprinse în pojghiţa subţire un curcubeu. Apa fremăta în mii de valuri mici şi mărunte, la mal aduceau dumicături de spumă. Ca o nălucă se prelinse conturul celei mai frumoase zâne ce a trecut vreodată prin poveşti. În păr atârnau lampadare de alge şi mii de perle se răsuceau în zulufi. Doar o foiţa de brumă îi acoperea goliciune strălucitoare a trupului. Dragonul crezu că visează. Era cea mai frumoasă perla pe care o văzuse vreodată. Nu ştiu dacă în vis sau aievea întinse mâinile. Cu o susurare îi curse în ureche melodie de clipocit de ape şi dulci adieri de sirenă:
    Doar o perla, numai una în inima să ţii, doar o perla în mâna vei primi. Să primeneşti sub luna, să adânceşti în ape sărate de lacrimi, să alinți la subsiori, să-i culegi flori, să o legeni în braţe în nopţi degerate, în zale de spumă să o legi la inimă!
    O pală de vânt tulbură fața cerului şi a apei. Dragonul deschise largi ochi albaştri nedumeriţi, pe pieptul lui sclipea, în zvâcniri de inima, o perlă.
    Ehhhh, ofta O’Ma încetişor, dormi pui mic. Noaptea să te legene în vise glorioase!
    O’Ma stinse lumina de la capătul patului şi, mângâindu-şi perla ce-i atârnă la gât, se gândi cu bucurie… da, am un dans de terminat şi toata gloată de balauri netrebnici de măturat.

    Adriana Moscikci

  • Povestiri cu dragoni,  Suntem cuvânt

    „Cameleonul“

    … 161 …

    O întâlnire întâmplătoare |Viteazul Gý și neasemuitul Cameleon 1

    Plutea peste ape mic, trist şi singuratic. Era singururl dragon albinos din lume. Toţi au râs de el şi i-au spus „nu pot să te arăt cu degetul, că nu te vezi“. Pe malul lacului se întindea pădurea. Gý era fascinat de permanenta ei schimbare, cum se îmbraca ea în fiecare dimineaţă în culoare, primenea frunzele cu rouă, scutura pletele pomilor. Iarba se legăna în culori, foşnea galben şi zvâcnea spre cer verde. Şi păsările se năşteau colorate, aveau pene mici ca nişte suliţe sau lungi ca lăncile în atac, străluceau în soarele zilei şi erau fericite. Gý se aşeza colac şi îşi netezi solzii. Gý era o mândreţe de dragon de altfel, zvelt şi strălucitor. Soarele lucea pe corpul lui în mii de ape sidefate.
    Cum visa el de unul singur, o arătare ciudată îl gâdilă în palmă. Ohoo, cine şti tu, întreba Gý? Salutare, sunt un cameleon! Eu te văd demult bântuind pe aici şi singur… nu vrei să ne jucăm?… Să ne jucăm?, eu sunt dragon şi nu prea simpatic. Pot să te azvârl acum în cer doar cu o suflare!… Daaa? ce bine ar fi!, răspunse micul cameleon. Totdeauna voiam să zbor! Uite, tu pluteşti cu mine şi eu te învăţ culori!
    Gý ciuli urechi mari, dar bucuria trebuia să o ţină bine ascunsă sub piele, aşa era legea la dragoni! Să nu arăţi!!! Bine, mă învoiesc, răspunse Gý apatic. Cum ai putea tu, aşa de mic să mă înveţi culori! Cameleonul aruncă limba lipicioasă pe o frunză, prinse un gândac verde şi-l ronţăia de zor cu poftă. Weak, gândi Gý, ce obiceiuri alimentare. Ahhh… ce bunătate, se gudură cameleonul şi râgăi uşor cu arome de cărăbuş. Cu burta plină viaţă e mai frumoasă. Tu ce mănânci?, întreba deodată. Hmm, gândi Gý! Cameleon insolent şi neştiutor. Habar nu are de dragoni. Ei se hrănesc cu vise şi gânduri, doar esenţe şi nimic material nu lunecă pe gâtlejul lor. Ei, noi dragonii bem nectar, se auzi Gý răspunzând! Daaa?, atunci voi sunteţi precum albinele, bondarii şi pasărea paradisului! Ce bine, chiar nu eşti aşa îngrozitor! Uite eu pot să mă ascund atât de bine că nici tu nu mă găseşti. La joacă te nvoiesti?Bine, zise Gý fără chef. Cameleonul se urcă tiptil pe mâna dragonului întrun dans puţin săltat, puţin opintit, scutură din coadă, roti ochii şi spuse – un doi trei gata!
    cercetă prin preajma, pufăi pe nări, caută printre frunze cameleonul dispărut fără urmă. Ciudat, gândi în sine, îl simt dar nu-l văd, e ca mine! Haide, arată-te, ai învins! În zbor te iau cu mine, m-ai convins!Hi hi hi hi, se auzi un râs subţirel, pe mâna lui stătea cameleonul şi era exact ca el… alburiu cu solzi în mii ape sidefate. Eşti un cameleon drăguţ!, zise Gý cu nepăsare, deşi în inimă simţi bucurie mare. Cum faci asta? Cum schimbi culori? tu eşti ca pădurea plină de flori? Cameleonul zâmbi larg cu dinţi răsfiraţi. Jocul e în mine! Eu pot fi orice, copac şi piatră, frunză şi pisica tărcată şi uneori stând cuminte pe o mâna de dragon pot fi ca tine! Gý saltă de bucurie interioară, nevăzută de bună seama, ridică corpul cameleonului şi pluti cu el în nori.
    Iuuuuuuuuuu Huuuuu!!!, strigă cameleonul cu glas subţirel. Eu zborrrr! Zborrrr!
    Se învârtiră ei ceva vreme preţ de jumătate de glob. Ce frumos era totul de sus. Oraşe şi sate erau doar mici puncte pierdute în verde şi galben, mări şi oceane se îmbârligau în albastru şi spumă alburie, aerul se schimba, când rece când călduţ, parcă treceau prin perdele cu franjuri. Cameleonul stătea cuminte pitit după urechea dragonului şi cânta de bucurie cîte o polka săltăreaţă! Spre amiază se lăsă Gý uşurel pe pământ. Cameleonul era cam ameţit de cap şi somnoros, de bună seama tare flamând după zbor.

    Adriana Moscicki

  • Povestiri cu dragoni,  Suntem cuvânt

    „Gý primește culori“

    … 160 …

    primește culori |Viteazul Gý și neasemuitul Cameleon 2

    Ahhhh, dragă dragon, trebuie să-ţi mulţumesc pentru excursia minunată! Sunt niţel cam obosit. Ahhhh…, cască şi adormi deîndată. Hmm, ridică Gý din umeri nedumerit, doar el, dragonul e mereu odihnit! Bosumflat îşi adună coada arc şi se cufundă în lac! Cameleonul adormi neîntors încovrigat pe o frunză de mentă verde, el însuşi se făcu nevăzut cu perișori argintii şi sforăia liniştit în aromă picantă. Dimineaţa sosi glorioasă. Dragonul se îţi din lac, se stropi pe faţă, căsca şi întinse mâinile spre cer, trase de degete puţintel şi cu veselie adânc ascunsă sub mustăţi caută cameleonul pitit în buruieni. Cu grijă se furişă în stratul de albăstrele, le miroşi şi strănută peste ele. Praful galben se lipi de solzi albicioşi şi dragonul era chiar caraghios. Apoi dădu de un câmp de urzici striate, ufff… coada i se urzică pe dată! Auuu, auuu, zise dragonul ca ars şi sări de o parte pe imaş. Psiii…, da ce mare gălăgie, dragă Dragon, eu ştiu că suntem în pustie, dar dimineața Cameleonul are nevoie de linişte deplină! Gânduri şi vise adună, rânduieşte şi la micul dejun degrabă se gândeşte!
    Bună diminneața, răspunse dragonul ispăşit, să plutim peste nori iată am sosit!… Ah, cu bucurie, dar mi-e foame regească, aş înghiţi toţi caii din câmpie!, zise cameleonul şi hop – limba sări ca un arc, se aşeză pe un cal de iarbă dolofan. Cranţ cranţ – rodea cameleonul cu ochii închişi, scuipă un rest de aripa, se scutură în pripă, ţâţâi din dinţi resturi de insectă şi cu voce tare anunţă, Acum siesta!
    Siesta?, se cruci dragonul albinos, puţin stomacul îi era pe dos, dar abia te ai trezit, mâncat şi nimic nu ai lucrat!… Dragă prietene, prin pădurea am umblat şi crede-mă, siesta e cel mai bun lucrat! Deodată, cameleonul rămase cu ochii țintiți pe pielea dragonului aurit! Ha,hahahaha, se auzi râzând zgomotos, pe unde-mi ai umblat?, ai venit pe jos? Solzii tăi albi au pete de culoare, eşti galben ca un gălbenuş de ou copt în soare! Mi-a venit o idee nebună! Hai, vino degrabă, la siesta renunţ, avem treaba! Cameleonul sprinten sări pe corpul lucios, dragonul îşi ridică coadă de jos. În plimbare pornim la mal de lac Majestate, îţi prezint o lume de culori presărate! Dragonul zâmbi în sine, ce cameleon nebun! Cameleonul tărcat lungi picioare, cu două degete prinse o floare şi o scutură pe corpul dragonului uimit – pe dată solzii portocalii s-au primenit! Waou, ce frumos, sunt făcut din bronz!, gândi dragonul fălos. Apoi pe o movilă de pământ negru ca smoala îşi băga dragonul chiar şi gheară. Prin mătrăgune şi felurite ciuperci se tăvăli şi corpul pământ reavăn începu a mirosi! Într-un câmp de curcumă puturos, Dragonul se învărti în sus şi în jos, se frecă de frunze, puse hibiscus în păr… şi cameleonul la fel! Ha, hahaha, ce bucurie cu prieteni să te pierzi în bălărie! Vino să mă cauţi Dragon fioros! mă vezi? Nu mă vezi, sunt aici pe piatră jos! Dragonul era murdar şi tărcat, rîdea de fericire şi de arome îmbălsămat! (Uitase total că e plin de mister, nimeni nu-l vede şi nu-l ştie defel!)
    Când soarele sus în suliţa de cer se ivi, corpul Dragonului începu a străluci cu ape verzi şi negre, cu crom şi roşu imperial şi alb de titan şi magentă şi era frumos ca la carnaval! Sunt colorat, Sunt colorat! strigă dragonul chiar tărcat!!! Făcu atâtă zarvă în pădurea de lângă lac, că adunare de dragoni se ivi la atac! Cine tulbură liniştea în împărăţiei? Dragonul tăcu chitic şi se culcă în iarbă. În schimb cameleonul se trezi că aleargă, cu mâinile face mari semne pe cer, sunt aici, sunt aici, să aterizaţi încetinel!
    Curioşi, sobor mare de dragoni pluti spre mal de lac, în jurul lui Gý se aşezară la sfat. Gý strânse gura pungă, făcu ochii mari doar floarea de la ureche strălucea rubin şi chilimbar! Ohhh, ce frumuseţe de dragon, şoptiră cei mari, eşti un dragon oriental?… Hmmmm, îşi drese cameleonul glasul subţirel, stimată adunare, dragi dragoni fioroşi, vi-l prezint pe Gý, dragonul ce merge pe jos! Nevăzut el se face în câmpul de flori şi asta-i o tehnică de cameleon! dar în nori când pluteşte el e perlă sclipitoare, la el nu te uiţi, mai degrabă strănuţi în soare! Soborul de dragoni hărăi zâmbet ascuns sub solzi – de fapt de râs se tăvăleau pe jos! Ce idee năstruşnică şi ce valet şugubăţ, Gý albinosul ce merge pe jos, frumos ca o broşă în iarbă străluceşte şi toţi aplaudară, cât ai zice peste! Bravooo, bravooo… Gý de azi eşti cavaler! În împărăţie vei primi o moşie! În zgomot de cozi învârtite cu onor, dragonii se ridicară plutind în zbor. Camaleonul tărcat era extrem de extenuat, un cărăbuş ar fi bine de păpat. Gý îl ridică în palmă binişor, fornăi pe nări şi-i mulţumi cu zâmbet lăbărţat: pentru culori îţi mulţumesc dragă Cameleon. Te numesc secretar personal în probleme de stil, vei fi responsabil cu alegeri de pistili şi arome de frunze şi flori şi cu spălatul în nori! Gý cel albinos e cavaler şi are moşie dar ştie la inima prieteni dragi să ţie! Şi Gý pluti peste glob în sus şi în jos cu Cameleonul prins la ureche, cântând duios.

    Adriana Moscicki

  • Povestiri cu dragoni,  Suntem cuvânt

    „Cum miroase un Cameleon?“

    … 159 …

    Cum miroase un Cameleon? |Viteazul Gý și neasemuitul Cameleon 3

    Gý era frânt de oboseală. Pe scoica din lac adormi de grabă, și se cufundă într-un vis complicat cu menestrei, domniţe, capă şi spadă. Alerga pe loc, zvâcnea din picioare şi se auzi strigând în vis: La luuuuuptă cu onoare! Buimac deschise ochii, apa legăna senină alge dolofane, peşti moțăiau cu ochii deschişi pierduţi în contemplare. Gý simţi dintr-o dată o tristeţe mare că-l înfăşoară în mantie grea, o povoară! Ce zi colorată zbură spre apus, ce râs – încă simţea în solzi miros de iarbă şi flori, ciuperci reavăne şi noroi şi încă pete de culoare pe solzii goi. Şi Cameleonul tărcat, ce trăznit! Oare cum dorm cameleonii în pădure?, poate se ascund sub frunze nevăzuţi, sau pe scoarţa de pom lucesc în lună? Poate se cuibăresc în potir de flori şi ţes vise în felurite culori gândi Gý, tare însingurat şi hotărî pe dată din lac să iasă la cercetat.
    Luna se rostogolise binişor în cer şi se proptise între stele. Pe Calea Lactee zburdau în turme stele mici, ridicau praf, sclipeau ca licurici. Pădurea respira regulat, doar pe ici colo se auzea cîte un oftat şi cîte o creangă trosnea oase bătrâne şi flori mai tremurau în vis, doar iarba mormăia bosumflată, cu gura uscată. Tiptil, tiptil Gý plutea peste covorul îmbălsămat, să nu strice somnul vegetal. Din ochi caută să găsească un Cameleon tărcat bine ascuns în habitat. Se-nvârti, se foi, pe sub frunze se zgâii, cîteva flori deranja şi-n grabă le mângâie pe creştet, pe coroană. Simţi aromă de caprifoi şi regină şi frunze proaspete de verbină… şi gadilindu-l tare în nări Gý simţi cum strănutul îl zguduie – hapciiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!!!!!!!!, scutură tot rândul de flori! Toate petalele se burzuluiră şi iarba morocănoasă îl sudui.
    Uff, gândi Gý întristat peste măsură, să găsesc Cameleon e o Aventură! Poate să-l strig pe nume? Nuuuu, pădurea toată o să se trezească, sobor de dragoni o să sosească! Să mă gândesc, cameleonul multe fețe are, el se schimbă la înfăţişare, dar dacă-l caut după miros??? Atunci va trebui să plutesc foarte jos! Cu coada întinsă arc şi capul înainte ca suliţa în atac, încet ca prin miere Gý plutea şi fiecare colţişor adulmeca. Cameleonul meu are aromă de iarbă strivită şi rouă ce se scurge sub luna nouă… şi pământ curat de grădină şi miroase un pic a mine! Gý simţea încă locul Cameleonului cald, lângă ureche şi amintiri de cântec şoptite în zbor şi era fericit. Zâmbi cu duioşie şi văzu deîndată trupul firav al prietenului culcat pe un pat de mentă picant. Întinse mâna şi-l ridică în palmă. Cameleonul zâmbi în vis, întinse braţe moi şi de somn se lasă învins. Culcat lângă urechea Dragonului tărcat dormi şi visa o croazieră şi piraţi. Gý adormi plutind pe un nor şi-şi spuse în gând – am Cameleon!

    Adriana Moscicki

  • Povestiri cu dragoni,  Suntem cuvânt

    „O zi ca orice alta“

    … 158 …

    O zi ca orice alta |Viteazul Gý și neasemuitul Cameleon 4

    Soarele se sui tiptil pe trepte de cer, mângâie pleaoapele Dragonului cu duioşie şi-şi văzu de treabă în gospodărie. Dragonul zâmbi, dar nara-i tremură şi cîtva nori pe dată scutură. Ha, ha, hapciiiii!, strănută sănătos, norii se porniră şi plouară harnici pe lume. Cameleonul se-ntinse languros… Ahhhhh, mă luă cu ameţeală! De bună seama e aerul de ţară, îşi zise şi se întoarse îndată pe partea cealaltă să mai dea o raită prin vis. Dragonul Gý întinse elegant coada de plecare, zburli urechi de decolare şi se urni din loc silenţios, lua o curbă cerestră şi pluti majestuos. Pădurea făcea ochi de dimineaţă, păsări curăţau cuiburi şi în culori văruiau, animale tolănite în iarbă torceau, iarba repeta un dans cu paşi complicaţi ajuns în mare modă la palat. Şi vântul moţăia pe o creangă de stejar, sforăind uşor cu trosnet de lemn uscat. Culcuşul Cameleonului era aromat, menta scosese mici flori rozalii şi susura de zor, frunzele picante cântau în cor canon. Mi-e o foame de mor!, se auzi glasul Cameleonului tărcat.
    Ahhhhh… ce bine am dormit, drag Dragon, la tine am visat! Se făcea că mă ridici pe un nor mare şi pufos, plin cu perne colorate şi mirosind frumos. Era plin de flori albastre de Nu mă uita, făcusem o cununa mică pentru dumneata. Ţi-a ajuns doar pe degetul mic dar era bijuterie în filigran şi ai purtat-o cu drag! Dragonul zâmbi, era un vis comun, aşa se întâmplă când stelele se suprapun. Dormiseră în Carul Mare şi era luminos, n-o să-i împuie capul Cameleonului cu amănunte de prisos! Cameleonul puse un şorţ în dungi, aduse ceşti din ghindă, turna din frunze rouă lăptoasă şi închină cu Dragonul: Pentru tihna şi fericire! pentru prietenie şi joc, pentru zâmbet – hai noroc! Cameleonul ronţăi şi o pulpă de scarabeu, ziua creştea ca aluatul de cozonac, doi buni prieteni se puseră pe cântat! Pădurea răsună de veselie şi joc. Norii se năşteau bebelași de spumă în cer, timpul pieptăna plete cu mister, lumea trăia o zi de Pace Universală… doi prieteni visau cuprinşi de toropeală!

    Adriana Moscicki

  • Povestiri cu dragoni,  Suntem cuvânt

    „Icoana“

    … 157 …

    Icoana |Povestiri cu Dragonul Gý și Cameleonul 5
    In genele lui Gý stăteau încă atârnate vise proaspete. Soarele le mângâie în trecere şi Gý deschise încet pleoape lăptoase. Cameleonul dormea încolăcit pe o cireaşa. Pielea lui devenise rozalie lucioasă de parcă fusese muiat în ceară curată. Ahhhh, se întinse Gý luung cât o zi de post, ce bine am dormit. Bună dimineaţă pădure! O zi glorioasă se anunţă în lume! Mă dezmorţesc şi o surpiză pregătesc. În vesel fluierat se porni dragonul la plutit peste flori în soare şi peste izvoare şi peste cuiburi de cântătoare. Roua spălase pădurea în verde, cerul în spume se priminea. În iarbă o clipă sclipi o pensula vrăjită, toată meşterită în sidef cu peri moi şi striați, din coadă de blaur tăiaţi. O amintire se decoji în mintea lui: şi tatăl lui avusese asemenea odor, demult demult când era Dragon începător. Cu degete moi ridică Gý odorul din iarbă şi se aşeza pe o piatră rotundă. Pensula îi juca în palmă. Trupul ei suplu şi lucios era însetat de culoare, se unduia ca o partenera în dans năvalnic şi languros. Unealta flămândă sarea în sus şi jos. Gý se scarpină în frunte şi se gândi. Un zâmbet larg pe faţă se ivi şi în plutire majestuoasă adună frunze şi flori şi pământ colorat şi scoarţă de trunchiuri cu sevă şi răşini. Culori vegetale se iviră pe dată din petale de mac şi hibiscus îmbujorat, ocru din curcumă şi verde spinel şi galben din gălbenuş de sticlete şi alb din coji de păsări cucuiete şi şofran din pistile de flori şi alte zeci de culori! Trupul Dragonului era curcubeu! O frunză de brusture uscat întinse Dragonl pe jos, lua pensula şi desena simandicos. Desena lumea în esenţă şi marea-n culoare, puse din inima mult soare şi zâmbet pitit la subțioare… fluieră uşurel printre dinţi şi asudat se ştergea cu dosul mâinii pătat. Culoarea prinse viaţă pe foaia împodobită, arabesc şi ogivă şi floare dichisită şi, de priveai atent pe sub pleoape, vedeai Cameleon plăpând ascuns în gând, furişat sub cireaşa şi stea. Desăvârşită lucrare Gý puse la soare, la uscat şi degrabă căută ramuri de înrămat. Împleti nuiele de alun, coajă de chinamon şi foiţe de plută. Soarele, de acum sus pe cer ințepenit, se puse pe duduit. Stropi mari curgeau pe ceafa dragonului asudat. Gý privi lucrătura şi înţelese pe dată – icoană din inima zugrăvită – e măiastră şi pură ca o egretă pe apă, ca voal de mătase, ca pana în zbor, ca atingerea aripii de după un nor. Cu icoana în braţe pluti Gý ca un gând, străbătu câteva mări învolburate, survola păduri necolindate şi o sfinţi între cer şi pământ. Timpul se scurse în clepsidre de cristal. Pe o frunza de stejar ascuns în verde stătea un Cameleon, cu faţa tristă ca un nor. Cucu, spuse Gý şoptit!
    Ufff, ce m-ai speriat şi chiar am tresărit, ziua toată am fost îngrijorat, Dragonul dispărut fără urmă, oare de mine ai uitat? Te am căutat la margine de lac, am trimis păsări în eucalipţi de sus să privească spre bolta cerească, în peşteri şi scorburi te-am crezut ascuns! Uite am ajuns, spuse Gý, şi iată, am pentru tine un dar, o opera curată! Cameleonul tremură şi scutură din picioare, întinse labele şi coadă la înaintare, roti ochii mari şi lacrima duois – Gý, e foarte frumos!

    Adriana Moscicki

  • Povestiri cu dragoni,  Suntem cuvânt

    „Dragonul se dovedește războinic viteaz“

    … 156 …

    Dragonul se dovedește războinic viteaz |Viteazul Gý și neasemuitul Cameleon 6

    Cerul se întunecă. Pe scări umede coborau şuvoi norii dezlănţuiţi în furtună, pădurea fremăta ca nebună. Fulgere despicau cerul în fâşii, tunete profunde zgâlţâiau lumea din temelii. Dragonul Gý strălucea în armura şi ciucurii roşii de mătasă săltau la urechi. Şedeau în culcuşul de mentă parfumat, aşa se cade înainte de drum, să-ţi mergă bine, să stai liniştit ochi în ochi, mână în mână, inimă în inimă ca drumul să fie întins, întoarcerea senină. Cameleonul plângea în furtună cu mii de culori, Dragonul privea tăcut şi brav. Alarma sunase în pădure şi îndată dragoni, la luptă chemaţi, în armuri lucitoare încătuşaţi se adunau la margine de lac. Gý se ridică puţin de sol, încercui cu coada trupul firav de cameleon, făcu un ocol şi pluti înalt. Escadrile de dragoni pregătite în luna mijită luceau, Gý se alinie şi comanda aşteptau.
    Dincolo de pădure se întindea deşertul arid şi morocănos. Pietre lunecau peste zi şi noaptea, crăpau zgomotos. Împărăţie de moarte şi otravă, acolo stăpîneau şerpi şi năluci fără trup, păsări de noapte rapace şi târâtoare cu gheare şi carapace. Vântul biciuia nisip pe lîngă urechi, intra în ochi şi-n gură, lumina se schimba necontenit şi apa, ascunsă în adânc, la faţă pământului ieşea doar lavă şi aburi de căldură. Nălucile stăpînire să pună doreau, pe lume, pădure şi lac, Coroanei Mong să supună.
    Sună din scoică Dragonul general, cu ochii mijiţi şi urechi ciulite, în plutire silenţioasă şi iute, porniră escadrille la lupta. Nimic nu tulbură tihna lumii, doar apa din lac se învârti şi se închise în sine, ca sub o pojghiţa de cleştar şlefuit se ferecă. Săbiile Dao luceau întunecat pe sub stele, doar fâsâitul lor în aer tăia din cer perdele. Doar lama lor curbată putea destrăma arătări. Nălucile erau şirete şi întunecate, cerul de cenuşă le ascundea pe sub poale de noapte. Nevăzuţi dragoni în cer se învârteau, năluci după miros căutau.
    Hiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii, Huuuuuuuuuuuuu, Hoooooooooooooo…, năluci treceau în picaj pe lângă dragoni, săbiile se învârteau sfârtecănd trupul lor de fum. Dar trupul mortal de nălucire te ucidea cu privire, cu respiraţia otrăvita. Căzuseră dragoni în nefiinţă cu demnitate, nălucile erau deghizate şi nenumărate. Gý nu avu timp să numere ortacii, lupta în linişte cu dinți strânşi. Deodată se trezi singur pe arătaura de cer. Singur, numai el. Sabia Dao îi fusese apărare, o mânuiseră înanite strămoşi cu îndemânare!
    Cu mişcări iuţi de trup, în picaj cu sabia înainte, coada se arcuia puternic, periculoasă, tăia în stânga şi-n dreapta, ca o coasă. Tăia ca-n brânză fuioare de fum, se scurgeau năluci. Dar fumul gros în ochi intră şi-n nară sângeră. În cap simţea o vâjâia grozavă, dar nu lăsă nimic din toate astea să se vadă. Timpul stătea răstingnit în copaci, luna venise, plecase şi soarele fusese ascuns în nori. Gý era un dragon suplu şi iute-n mişcări. Nici un muşchi nu mişcă pe faţă încremenită, sudoarea îi curge şiroaie în păr şi ciucuri de mătase odată veseli, acum tremurau de apă greoi. Trei zile şi trei nopţi se luptă neîncetat, grămezi atârnau scămoşate şi goale năluci revoltătoare.
    Scoica sună şi dădu de veste: lupta încheiase! Şterse sabia şi pluti în căutare de dragoni fraţi (unii erau lungiţi pe spate, nemişcaţi). Gý luă în spate corpuri rănite, spre pădure se-ndreptă cu paşi moi, în inimă avea doar cântec şi nebună fericire se-ntorcea din război!
    Hip Hip uraaa să trăiască cavalerul Gý neînfricat! sună pădurea şi lacul deschise porţi de apă curate de îmbăiat!
    Păsări strânseseră petale şi-n cozi înfoiate le vânturau, felinele legaseră în cozi baloane, copacii băteau in palme de frunze greoi. În pieptul Dragonului străluceau solzi aurii – medalie de lupta şi eroism în escadronul Wan – 10.000.
    În plutire şugubeaţă Gý ajunse în culcuşul de mentă picant, acolo Camelonul aştepta disperat – pusese ghirlande si şampania la gheaţă neapărat. Fără cuvinte, de inima lui Camelonul se lipi și spuse cu bucurie: Drag Dragon – cred că e vremea să facem prostii!, să facem tumbe în aer şi-n lac să ţii coada tobogan, să învăţăm un dans, să lichidăm economii, în lume să plecăm, să râdem, să cântăm!

    Adriana Moscicki

  • Povestiri cu dragoni,  Suntem cuvânt

    „Răcoarea ~ în final de Cameleon“

    … 155 …

    Răcoarea ~ în final de Cameleon |Viteazul Gý și neasemuitul Cameleon 7

    Toamna misterioasă înveli pădurea în catifea grea de sânge și ocru. Copaci despletesc ramuri și frunze, în zeci de culori, o clipă plutesc ușor spre moarte și adorm oftând pe pământ. Lacul sclipește înțepenit. Dimineața, ceața groasă îl cuprinde și-n adierea ușoară joacă umbre și forme. Cameleonul le pândește pe mal. Poate un contur cunoscut se va ivi în vervă râzând: uite-mă, am venit, sau poate, după un balon mare și colorat o apară: cucu! M-ai așteptat zgribulit aici în drum?
    Soarele frecă mâini calde îngrijorate și spulberă ceața pe dată. Cameleonul puse mâna streașină la ochi cuprindă luciul apei. Nimic nu deranja întinderea lui frumoasă, rămase proaspăt și neted precum un chip fără riduri. Cameleonul se chirci, coada îi căzu tristă și cu pași tremurați se îndreptă spre culcușul de mentă. Dragonul plecase fără un cuvânt, fără o privire, fără o atingere de mână. Marele Dragon războinic ce plutise în nori și se tăvălise în flori, dispăruse fără urmă. Culcușul de mentă era ciupit de frig, frunzele se-negriseră și învârtite în sine mureau zi de zi. Florile primăverii și ale verii și ale toamnei coborau în pământ, îmbrăcate în semințe, pufăiau ușor somn în somn. Cărăbuși și muște, făcute ghem, în cotloane de tină dorm.
    Nu-mi place jocul ăsta!, spuse Cameleonul cu fața lungită și tristă. Lacrimi burtoase stăruiau o clipă în albia ochilor lui rotitori și mii de culori străluceau în ele. Ați văzut lacrimi de cameleon? ele sunt grele giuvaieruri lucrate în aur și email! Ca perlele se rostogoleau pe trupul fraged și suferind. Să nu crezi în povești!, iși spuse, să nu crezi!!!
    Tăcerea cuprinse pădurea, lacul și corpul Cameleonului întins pe pământ. Frigul nopții îl ținu în brațe ca într-o ultimă îmbrățișare înghețată. Luna și soare se petrecură peste lumi, peste pădure, doar corpul Cameleonului nu se mișca din loc, sau poate se făcuse culoarea pământului brumat.
    Dar eu știu, Cameleonii nu mor! O singură răsuflare caldă de Dragon îi va trezi la viață!

    Adriana Moscicki

  • Povestiri cu dragoni,  Suntem cuvânt

    „Tigroaica“

    … 154 …

    Tigroaica ~ ziua întâi |Povestiri cu Dragonul și Tigroaica 1

    Învelită în lumina lunii, așa dormi Tigroaica prima noapte în pădure. Încovrigată, cu coada mișcând uneori după o muscă imaginară, Tigroiaca pufaia încetișor și praful de brumă cei albise mustățile tremura câte o picătură strălucitoare. Cu o mângâiere ușoară pe spatele tărcat, lumina lunii se strecură în spatele padurii și un Soare glorios se sui cu pași mititei pe scările cerului. Păsări amorțite întindeau piciorușe firave și zbăteau aripi încordate, precum dansul unui evantai japonez. Câteva căprioare adulmecau în aer o prezență amenințătoare, mișcară nări umede și se ascunseră în pădure. O bufniță întoarse capul vădit enervată de lumina ce se strecura prin ramuri, scoase un țipăt scurt, deschise aripi grele șin fâlfăit rar, zbura spre scorbura ei călduroasă. Soarele juca cu ghidușie în genele albe ale Tigroaicei ațipite, trecu degete moi peste blana fină și tărcată, zâmbi și fluiera șmecheros – psiiiii ce frumusețe!… nici nu-i de mirare, dintrun giuvaer de Cameleon, numai o superbă Tigroaică se putea întruchipa!
    Felina mișcă în somn, molfăi o halcă imaginară, cască și arată incisivi puternici, perfecte arme de spintecat. Mijii ochi, se întinse și din pernițe moi scoase o colecție impresionantă de gheare ascuțite ce tropotiră ușor pământ amorțit.
    Aoooohhhhh, ce adanc am dormit! Și am visat niște mâini mari, strălucitoare și moi care mângăiau și apoi m-au așezat în culcuș de ierburi brumate. Unde sunt?… Woaauuu, ce pădure frumoasă! Ohhh, și este aici un lac strălucitor, ce bine, la iarnă voi putea luneca pe gheață și voi pescui somoni grași și rozalii! Ufff, mi-e cam foame, aș ronțăi ceva.
    Tigroaica întise corp tânăr și zvelt, se lăsa pe picoarele din față, apoi pe cele din spate, se scutură riguros, linse câteva smocuri rebele, lansa coada ca un lasou stânga dreapta și, cu pași tăcuți dar fermi, o porni pe potecă spre lac. În copaci toată adunarea privea în tăcere, doar se știe nu-i mare fericire întălnirea cu un tigru flămând! Tigroaica lua seamă stânga și dreapta, mirosi esențele de copaci și ierburile încălcite, scurma ici colo cu laba pământul amorțit, făcu pârtie printre boscheți cu lovituri scurte din coada și ținu minte așezarea fiecărei plante. Se legăna ușor în mers de pe un picior pe altul, unduind coapse mușchiuloase și lungi, languros pășind printre ierburi precum caravana de cămile pe Drumul Mătăsii.
    Ahhh, ce foame îmi este, zise Tigroaica și haț, ronțăi o libelulă grasă și amorțită. Hmmm, o delicatesă!, spuse plescăind și trecând limba puternică peste nările fremătând!

    Adriana Moscicki

  • Povestiri cu dragoni,  Suntem cuvânt

    „Spre lac“

    … 153 …

    Spre lac |Povestiri cu Dragonul și Tigroaica 2

    În desăvârșită liniște se strecură Tigroaica printre tufișuri uscate, ocoli spini periculoși, muie pernițele în băltoace și se apropie de malul lacului. În nări o lovi un miros cunoscut, mai degrabă amintirea unui miros de demult, ce stătea cuibărit în ea. Își auzi doar inima bătând, bum bum bum bum. Inima tigrului e puternică, pieptul ei vibrează și împrăștie sunetul în liniștea păduri. Îl auziră ramurile copacilor și se mișcară ca într-o adiere! Îl auziră păsările înțepenite în așteptare încordata și ciripiră voios. Sunetul se învârti ca în scoică și amintirea Cameleonului năpădi ochii vietăților în strat subțire de lacrimi… inima lui bătuse la fel de puternic și clar. Norii zburdară pe cer ca o turmă de oi nebune, strecurară o ploaie veselă si scurtă. Soarele le mătura apoi cu dosul palmei și-și șterse fruntea asudată. Tigroaica aceasta frumoasă și necunoscută nu părea chiar atăt de fioroasă și apoi, căutătura ochilor ei era prietenoasă, labele mari pașnice și inima mare și puternică răsuna precum inima Cameleonul – giuvaer în platină și rubin făurit.
    Însetată Tigroaica se apleca spre luciul lacului și, în lipăituri scurte, sorbi nesătulă din apa lui. Ahhhhh, apă dulce și gustoasă, iși spuse. Totul imi pare frumos aici… si tihnit, am să stau un pic să moțăi, spuse și, tolănită așa în iarba îngălbenită, părea o statuie făurită în marmură, perfect lustruită sai treci palma peste ea în mângăiere… dar în moleciunea blănii se ascundea o senzualitate fără margini și părea, de departe, trupul gol al unei divinități lăcustre. În clipocirea apei și zumzetul pădurii, adormi felina noastră și fu noapte și trecu o zi. Iar Luna revenită în turnul de veghe zâmbea peste trupul cuprins de vise: Noapte bună frumoasa mea, adună puteri căci destinul tău se joacă în iuțimea labelor și tăria inimii tale!

    Adriana Moscicki

  • Povestiri cu dragoni,  Suntem cuvânt

    „Vis“

    … 152 …

    Vis |Povestiri cu Dragonul și Tigroaica 3

    Corpul tânăr și viguros al Tigroaicei se cufundă în somn profund, respirația caldă și regulată mișcă firele de iarbă unduindu-le ușor. Sub pleoapele grele ochii fugiră o clipă speriați, apoi se întoarseră înăuntru și se deschiseră spre lumea nebănuită a viselor.

    Pe culmea unor munți înalți, în terase, la cele Cinci Izvoare, apa curgea limpede și rece, pești colorați Koi lunecau încolo și-ncoace etalând pete de culoare și lucind în soare portocaliu imperial, roșu solemn și alb delicat. Șiruri întregi de muritori se mișcau ca în vis, despicând cu mâinile aerul – parcă erau marionete atârnate de un fir nevăzut – doar mâinile și picioarele lor se mișcau luptând cu un aer gros ca o pastă de miere grea. Nici un sunet nu tulbură liniștea Templului. Tigroaica se văzu apoi pe ea însăși adulmecând izvoarele și luând-o la fugă cu pași mari. Deasupra plutea o arătare necunoscută, albicioasă și strălucitoare în lumina amiezii, care-i spunea doar: Fugi, fugi, scurmă Pământul, ară brazdă de apa. Tigroaică alergă cu sufletul la gură, secerând cu privirea stânga dreapta munții și terasele cuprinse de ape albastre-verzui. Și trecând de pe una pe alta, săpa cu gheară jgeab adânc. Atunci apele se retrăgeau în ele, Tigroiaca se înalță într-o săritură pe treapta următoare, apele fremătau ca ținute în stăvilare transparente și se înălțau în valuri înspăimântătoare urcând treaptă cu treaptă! Corpul felinei tremură în vis, picioarele se mișcau în alergare. O voce gravă dar caldă tremură o clipă deasupra ei strigând: Hei Cameleon iubit, am venit să ne jucăm, unde te-ai ascuns???…

    Ecoul îi țiuia încă în urechi când deschise ochii și se trezi încovrigata la marginea lacului. Aruncă coadă stânga dreapta ca și cum ar fi șters un vis rău, întinse mari labe, pocni gheare tinere și ascuțite, căsca cu gură larg deschisă, se învârti pe loc căutând culcuș nou și adormi iarăși cu gândul la dansul peștilor Koi de la Templul celor Cinci Izvoare. Peste pădure se lasă noapte de smoală. Copacii dormeau în picioare cu mâinile pe un piept lucios de scoarță, păsările cu capul ascuns sub aripă, căprioarele culcate pe o parte, îngrămădite una în altă, doar bufnița rotea capul ca un far aruncând priviri strălucitoare și murmurând, buu huu huu, buu huu huu și noaptea se rostogoli pe cadranul cerului și cu pocnitură din deget se crapa de zi… și fu ziua a doua.

    Adriana Moscicki