• Călătorie ~ 2019,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2019-12-31

    * 31 Decembrie *

    Uneori mă cuprinde nostalgia unui Revelion adevărat. Poate mi-e dor doar de anii zburați fără să-mi dau seama, de oameni, de locuri.
    Se întâmplă ca dimineața de 31 să fie mereu gri, cuprinsă de o liniște nefirească, tensionată parcă, prevestind nebunia. Anul ăsta mai mult ca niciodată, șosele blocate, rafturi goale ca după o invazie de lăcuste lacome. Răzbate spre mine doar vâjâitul motoarelor, câte un lătrat îndepărtat de câine amorțit. Ger, așa cum ne-am dorit. Nici păsările nu se încumetă să zboare. Am văzut cațele făcând baie de zăpadă, un grup de pițigoi, aciuiți în gardul vecin, aterizează precauți în căsuța în care le-am pus hrană.

    Uneori mă cuprinde nostalgia unui revelion, dar poate e doar dorul de mine însămi, doar acum numărul anilor se face la masa de rămas bun pentru propria-mi copilă.
    Pentru scurt timp, butonând spre un canal Tv digerabil, în pijama, cu șampania pusă la rece și pregătită să liniștesc caninenele turbate la auzul petardelor și artificiilor, mă trezesc dusă departe, prin amintiri.
    Am renunțat la hainele noi cu bancnote pitite prin buzunare – să ne fie anul bogat – și la ciorapii luați pe dos-să nu ne fie de deochi – și la bikini neapărat roșii, păstrați pentru intrarea solemnă în Noul An. Nimic nu funcționează! Doar amintirile, desigur trecute prin sita anilor și mult îmbunătățite, se declanșează după bunul plac, poleind ultima noapte din an.
    Oraşul întreg viermuia, la Mercur se dădeau măsline verzi umplute cu ardei, migdale sau usturoi, în borcane lungi. În alimentări se goleau rafturile cu vodcă Wyborowa, Bison Grass Vodka şi coniac Albanez Skenderbeu, şampania Alba-Iulia se vindea ca pâinea caldă.
    Toată lumea pregătea salată de boeuf, ciuperci chinezeşti, din conservă, în sos de maioneză cu smântână şi usturoi, chifteluţe, cârnăciori prăjiţi, friptură de porc la tavă, sarmale. Pricomigdalele se vindeau la kilogram şi fursecurile pe tăvi de carton. La „Împăratul Romanilor“ era totdeauna câte o expoziţie culinară cu vânzare şi bucătarii vremii se lăudau cu limbă în aspic, peşte nobil garnisit cu lămâie, rondele de morcovi și maioneză, friptură de vânat frăgezit în baiț, icre de Manciuria, torturi diplomat cu frişcă pufoasă şi portocale zaharisite, Doboş tort dichisit cu plăci lucioase de zahăr ars.
    Coafezele aveau cearcăne negre, doamnele – mirosind a fixativ – îşi purtau cocurile prin centru şi unghiile bine lăcuite în mănuşi.

    Jumătate de zi Oraşul zumzăia ca un stup sub un clopot de sticlă, apoi se lasă liniştea. Spre seară, taxiuri tăiau zăpada fleaşcă încolo şi încoace, băieţii duceau platouri, fetele își purtau pantofii înalţi în plase. Se întindeau mese cu familii serioase ce mâncau conştiincios gustări, friptură, sarmale şi ciorbă, cu ochii lipiţi de televizor şi varietăţi. Prin vecini, prin beciuri ori cabane, se stingeau luminile pentru slowuri îmbrăţişate, se cutremurau geamurile la câte un rock îndrăcit, se plângea în tăcere pe blues şi ne iubeam cu toții la 12 noaptea fix, înduioşaţi de alcool şi trecerea anului.
    La miezul nopţii, un discurs macabru, graseiat, ne trimitea într-un nou cincinal cu avânt muncitoresc şi, în timp ce vreun cor serios și energic intona imnul, toate realizările patriei alergau pe ecran, ca amintirile omului în agonia dinaintea morţii. Un ceas virtual ticaia secundele până la explozia de bucurie în alb-negru: „La mulţi ani dragi tovarăşi! La mulţi ani trăiască Republica Socialistă România! Uraaaa!“…
    Bum-Bum răspundeau dopurile de şampanie şi noi răsuflam uşuraţi!
    Lumina crudă a dimineţii dezvăluia feţele boţite, părul vraişte, hainele pătate, masa în dezordine, sticlele aruncate prin colţuri. Cu ochi grei ne târam în căutarea unui pat, apoi tăcere.
    Şi totuşi, mi-e dor de oboseală aceea, de bucuria trecerii anului. „Tombe la neige“ hârşia uneori banda magnetofonului, „Shine on you crazy diamond“, „Wish you were here“…

    Noaptea din cumpăna anilor este acum un Silvester sobru şi tăcut.
    Dar amintirile ţopăie mereu în noi, ca o chemare…

    La Mulţi ani! An Nou fericit! Glückliches neues Jahr! Boldog Új Évet! שנה טובה! Guten Rutsch! Happy New Year! Bonne Anne! Buon Anno 2020!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2019,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2019-12-25

    deschide uşa…

    povestea nopţii acesteia este despre om şi simţire, despre drum şi speranţă.
    Deschide uşa, Omule, atît cît să pătrundă o rază, atît cît să se audă un cuvînt, să se înşurubeze un gînd, să se nască un zîmbet.
    Oamenii au învăţat să se ţină de mînă, ca şi cum prin degete şi prin palma toată s-ar scurge putere, alinare şi iubire.
    Omul se naşte cu pumnii strînşi şi, cu primul strigăt, palmele zvîcnesc deschizîndu-se în căutare. Toate fricile, toate singurătăţile caută o mînă, o atingere, împreună.
    Noaptea aceasta este despre iubire şi lumină.
    Deschideţi uşa şi iubiţi!

    Crăciun fericit! Frohe Weihnachten! Boldog Karácsonyt!
    Merry Christmas! Joyeux Noël!
    חַג מוֹלָד שָׂמֵח!

    Adriana Moscicki
    (foto artist Arpad Racz)

  • Călătorie ~ 2019,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2019-12-24

    cum să desenezi un vis?

    Dimineaţa de Ajun era o amestecătură de aşteptare şi agitaţie. În bucătării duduiau sobele. Devreme, deja, se aducea varză acră din pivniţă şi moare. Un-doi-trei se umplea oala de sarmale, cîrnaţii fierbeau în moare, salata de boeuf dichisită sub maioneză şi flori din gogoşari, chiftele, salamuri şi telemea pe platouri, măsline rare într-o piramidă nobilă la mijloc – saleuri, prăjituri, cozonaci, bomboane, mîncare, mîncare… Prin magazine foşneau celofane, hîrtii cu dungi şi clopoţei, pe Centru ţopăiau flăcăi cu zurgălăi.
    Într-un sertar zăceau desene albastre în cerneală. Făcusem fulgi albi şi copaci cu pic. Erau puţin strîmbi şi puţin trişti. Niciodată nu i-am trimis Moşului vreun plic. Ce ne doream? Nici filmele nu erau colorate dar totul era, totuşi, frumos. Închideam ochii să visăm. Apoi se lasa o mare linişte peste zi.
    Acum visăm să fim copii!

    Adriana Moscicki
    (foto Julia Margaret Cameron)

  • Călătorie ~ 2019,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2019-12-21

    Duminica de Ignat

    În bătrînul oraş, după ce s-a făcut „dreptate“ şi majoritatea caselor au fost naţionalizate şi repartizate, şi-a dus veacul, de-a lungul coridoarelor lungi de lemn, o adunătură pestriţă de oameni, de toate confesiunile şi convingerile. Împărţeala uşilor şi camerelor făcea ca viaţa lor să se ducă mai mult în comun, frecîndu-se unul de altul prin bucătării comune şi băi, în aceeaşi curte parcelată în straturi sau petece de iarbă şi flori ori tufe de agrişe, cu zmeură căţărătoare şi nuc de umbrit jocul copiilor.

    Pe vremea asta a anului, la geamul evreiilor fremăta flacăra luminiţelor din Hanukkia, copiii se întreceau în învîrtitul titirezului (dreidel), din bucătărie urca miros de ulei încins, de latkes şi aromă de gogoşi. Opt zile ardeau lumînărelele de Hanukka şi opt zile copiii din curte mîncau gogoşi pe săturate. Cîte un ofiţer solitar se bărbierea cu geamul deschis şi mai fluiera un marş, umflîndu-şi obrajii plini de spumă.
    În casa românului ardea candela sub icoana mică a Maicii şi a Pruncului, în noapte aura ei roşie pîlpîia pe pereţii scorojiţi. Pe plită fierbeau fasolea, varza de post, ori cartofii săţioşi. Bărbaţii ascuţeau cuţitele pentru Ignat. Atunci se întîlneau cu toţii în jurul pomenii porcului şi la jumeri calde cu ceapă. Toţi, cu evreu cu tot.
    Şi pe alte mese, patru lumînări de Advent aprinse împreună luminau coroana verde a bradului, cercuri cecuri de viaţă, la infinit. Ultima lumînare e cea a Îngerilor. Şi copiii ronţăiau keksuri mici şi aromate, doar şi ei sînt nişte îngeri.
    Deasupra curţii, un singur cer spre care toţi, în aşteptare, ridicau priviri de speranţă, ori de bucurie.

    Azi este Ignat. Poate în Cetate se mai aude strigătul porcilor sacrificaţi. Mă bucur că eu nu-l mai aud.
    Azi este ultima Duminică de Advent. Cu mic şi mare vor sta roată în jurul coroanei de brad, aşa cum au stat alţii înaintea lor, aşa cum vor mai sta alţii, cît e lumea şi credinţa în inimă, cît e cerul deasupra capului.
    Într-o iarnă din trecut voi fi lunecat şi eu pe-o săniuţă… acum, doar în propria mea amintire, pe un derdeluş ce nu mai este.

    Duminică în tihnă!
    1, 2, 3, 4… Advent fericit!
    Hag Urim sameah!
    Crăciun fericit!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2019,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2019-12-12

    Cu romantism pe strada Măcelarilor

    Strada Mitropoliei – 1 Mai – Măcelarilor / Fleischergasse. Case sobre, solide ce impun respect și te duc cu gândul la locuitori înstăriți, bine situați la propriu – în buricul târgului – și la figurat! Niciuna dintre denumiri nu i s-a potrivit mai bine decât acum: strada Mitropoliei!

    De când turismul intern a luat amploare – și nu putem decât să fim mândri de urbea noastră! – vizitarea Catedralei a devenit un „must“! Întru confirmarea viziunii lui Malraux, secolul XXI se dovedește a fi, cel puțin pentru români, unul religios.
    Grupuri-grupuri, tineri și copii, vizitează Catedrala, cu mare evlavie, cruci și mătănii, selfiuri pe scări și, încărcați spiritual, o pornesc spre satisfacerea burdihanului și/sau curiozitatea turistică spre Piața Mare/Mică, raiul teraselor și inima târgului. Inevitabil le stau în cale cele două doamne de piatră, unicele cariatide din oraș, impasibile la hărmălaie și blitzuri, privind cu ochii goi, din înălțimea celor 2 metri ciopliți. Mă bucur să constat că grupurile acestea au descoperit și altceva și sunt chiar impresionați. (casa cu cariatide, nr.13)
    Un alt fel de turism se petrece în paralel, chiar pe partea cealaltă a străzii, străini de țară, cu ghid sau individuali, cu rucsace în spate și cărți în mână, vin chitit taman la casa cu pricina, vădit cu temele bine făcute de acasă. Mă cuprinde instantaneu mândria locală și bucuria personală, parcă le-aș spune: hei, știu și alte povești despre locul ăsta!
    O dată chiar am încercat clanța grea de fier, poarta a rămas neclintită și nici chiar încercarea de a spiona prin gaura largă a cheii nu a dat vreun rezultat. Am citit doar că trecerea este boltită și acum, în incintă, se află un internat pentru elevi. Umbrele trecutului au rămas zăvorâte în tăcerea porții grele, ori în amintirile duse hăt-departe, prin lume.
    În ceea ce mă privește, prefer imaginea aceasta romantică a străzii, de pe vremea când se numea – atât de puțin romantic – „Măcelarilor / Fleischergasse“ *!

    Adriana Moscicki

    foto: Str. Mitropoliei – Măcelarilor – Fleischergasse ~ litografie colorată realizată de Joseph Hoegg, tipărită la Institutul Litografic Arnz & Co din Düsseldorf.
    *După părerea lui Arnold Pancratz strada Fleischergasse // Măcelarilor/Mitropoliei (alături de Reispergasse // Avram Iancu) este cea mai veche din orașul de Sus. Existența străzii Fleischergasse este atestată documentar din anul 1672. (Arnold Pancratz „Numele străzilor din Sibiu“ // „Die Gassennamen Hermannstadts“, 1935 Krafft & Drotleff). Nu se cunoaște cu certitudine originea numelui străzii Fleischergasse // Măcelarilor. Pe această stradă locuiau mai ales funcționari, consilieri și maiștrii meșteșugari, dar nu măcelari și nici nu existau măcelarii. Se presupune că, prin strada Măcelarilor (Fleischergasse), treceau meseriașii măcelari, în drumul lor dinspre Piața Mică, unde se aflau bolțile Măcelarilor, îndreptându-se spre Poarta Cisnădiei, turnul Măcelarilor, apărat de breasla Măcelarilor.

  • Călătorie ~ 2019,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    „2019-12-01

    1 decembrie

    Din fericire, cerul e fără pic de nori, deși rece, o frumoasă zi de Decembrie. Poate soarele e vinovat de mândria asta atât de afișată când parada militară trece pe sub arc și steag! Grătarele sunt pregătite. Pe strada mea e chiar și un steag (bravo, Luci!).

    Am hrănit și azi câinii din câmp și peste noapte m-am gândit cu îngrijorare la toate animalele nimănui, zgribulite sub vânt și ploi. M-am gândit și la urșii hăituiți prin resturile de pădure, sărace, la cei loviți de bolizii de lux în goana lor nebună pe șoselele prăpădite, la caii bătuți, la măgării uitați prin câmp, la maldărele de gunoaie din fiecare poieniță, șanț, de pretutindeni, la copiii lăsăți prin orfelinate, la lagărele de exterminare numite „spitale“, „ospicii“, la fete și copii violați, răpiți, torturați, înfometați, la bătrânii lăsați în grija antenelor, la ruina unei agriculturi și economii -altă dată- înfloritoare, la zidurile care curg, la casele care făceau mândria burgului… Nu văd nici un motiv de mândrie. Nimeni nu a ales să se nască român. A fost o întâmplare. Dar, dacă tot ne-am născut aici, de ce n-am face rai din tot ce avem?
    Aplaudăm pe alții care demonstreaza pentru codrii noștri… Ne afișăm mândria o singură dată în an, dar trăim alte 364 de zile distrugând, așteptând „să ni se dea“, „să ni se facă“!

    Nu pot să închei fără a-l cita -din nou- pe Corneliu Coposu:
    „Patriotismul este o dragoste discretă pentru țară, o disponibilitate de a-ți da oricând viața pentru ea și de a nu mărturisi acest sentiment. Găsesc că afișarea patriotismului este indecentă. Un om care simte dragostea pentru țară, un om care este decis, ca în interesul țării să-și sacrifice propria existență, nu are să se bată pe piept cu sentimentul acesta”.

    La mulți ani și multă înțelepciune, Români!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2019,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2019-11-29

    Cum se întîlnea Sfîntul Andrei cu Adventul, pe o bancă, în Burg…

    Oraşul meu era colorat şi amestecat cu oameni simpli veniţi de prin sate şi orăşeni nobili de generaţii. Banca din faţa casei, sau din curtea comună, ţinea locul „agorei“. Acolo se difuzau adevăratele buletine de ştiri, piperate cu păreri personale, şoptite. Acolo am auzit poveşti despre strigoi şi vrăjitoare ce umblă cu picioarele unse, atît de uşor că nu le auzi şi femeile se închinau cruci mari de alungat Satana, dar mult mai rar decît se fac azi, cruci iuţi şi zgîrcite la fiecare colţ de stradă!
    Am auzit şi despre cîntecul lupilor în noaptea de sfîntul Andrei, cînd au voie să mănînce cît poftesc, despre fetele ce se culcă pieptănate aşteptînd în vis chipul iubitului sortit. Sincer, nu l-am visat niciodată şi n-aveam nici cozi de împletit. Mă fascina mai degrabă noaptea lupului şi-l vedeam, în cap, venind tiptil, cu paşi moi şi tăcuţi de zăpadă, cu ochi lucitori.
    Dar, cînd mergeam dincolo de Podul Gării, în Lazaret, în căsuţa din curtea mătuşii unde locuia Kathy, cuminte şi harnică, mîinile ei meştereau mereu cîte ceva şi avea cozi frumos împletite. Pe vremea asta, de Advent, îmi arăta calendarul cu surprize primit din Germania şi şerveţele cu Moş Crăciun. Şi cît de cumpătată era Kathy, niciodată nu deschidea uşita calendarului înainte de vreme! O singură dată am primit şi eu un asemenea Calendar dar, din curiozitate şi nerăbdare, l-am dat gata în 5 minute!
    Apoi Adventul a fost pentru mine Gerda, imaginea ideală a unei secretare, spatele drept, picioare frumoase, pedantă şi răbdătoare. Gerda nu era o femeia frumoasă, ci incitantă, stîrnea în om dorinţa de a vedea dicolo de prezenţa aceasta corectă şi privirea metalică. La Gerda totul era perfect, măsurat milimetric, prăjiturelele păreau mici sculputuri de zahăr şi aluat, coroniţa o capodoperă de artă în simplitatea decorului şi armonia culorilor. Gerda stătea perfect, cu genunchii bine strînşi, doar mîinile mari cu degete pătrăţoase şi unghii scurte se agitau într-un ceremonial politicos şi rece. Din serile acelea atît de liniştite şi tăcute, am în cap lumina filtrată a lumînărilor şi armonii clasice în surdină.
    Şi, dacă românii pun azi cununa de usturoi să le apere casele şi animalele de rele şi boli, saşii rămași în Cetate (și milioane de alți oameni în lume) vor aprinde curînd prima lumînare în cununa lor de brad, în numărătoarea Duminicilor pînă la Marea Sărbătoare.
    Aşa, aşteptarea nopţii de sfîntul Andrei se amesteca în misterul luminilor de Advent, căci în Oraşul meu de altă dată totul era posibil şi adevărat!

    La mulţi ani tuturor ce poartă numele sfîntului Apostol Andrei, ciobanul şi protectorul animalelor sălbatice şi al pescarilor!
    Advent fericit tuturor!

    Adriana Moscicki

    Vignetă iluminată – Sfîntul Andrei sec. XV – Adventkalender 1947

  • Călătorie ~ 2019,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2019-11-15

    S -au aprins luminile

    Când străbați în noapte micile străzi medievale, cu casele lor cuminți și aliniate în tăcere, doar atunci te cuprinde frumusețea lor veche. Doar atunci, pe sub pleope grele privindu-te, din înălțimea acoperișurilor, te simți mic, umil în fața frumuseții, dar îndrăgostit.
    Și, cu cât pătrunzi în inima Cetății, lumina crește și ea, ca să explodeze în feerie de culori, chiar în mijlocul Pieței, într-o viermuială zgomotoasă de oameni mici și mari, dar toți cu priviri de copii veseli!
    Bradul clipocește în bule aurii, trenulețul șuieră, roata mare se schimbă la față ca un cameleon aerian și, peste toată adunarea dănțuiesc arome de zahăr, vanilie și cârnați.
    S-au aprins luminile dar și un licăr mic de speranță în inima noastră.

    Adriana Moscicki

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

  • Călătorie ~ 2019,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2019-11-14

    măsurarea timpului…

    Când Sara-și pune pălăria în cui, e semn că iarna așteaptă pitită în tufele golașe din grădină. Căruțul se hodinește în șură, cele cinci rațe – responsabile cu adunatul melcilor – picotesc emoționate de călătoria în vecini. Nu, nu vor sfârși pe varză în cuptor, ci vor ierna la popa Galter în coteț, așteptând cuminți întoarcerea proprietaresei. Jose și Carlos, doi sârmoși pupăcioși și excitați, ne asaltează cu efluvii de iubire și tumbe năzdrăvane, dar Sara ne asigură că vor sta cuminți ca doi mielușei tot drumul spre München. Uite cum a trecut încă un an din viața noastră, cu evenimente, târguri, întâlniri, oameni noi, sute de poze. Ronțăim nostalgic pâinea coaptă în ajun, în cuptor, unsă cu untură și împodobită cu ceapă roșie și sare, doar atât cât trebuie. Pe sobă bolborosește supa cu găluște, în cuptor, cartofii au făcut crustă maronie și crocantă, friptura e rumenită, legumele asortate și săltate bine în ulei și lămâie își trag duhul, odihnindu-se.
    A devenit o tradiție să ne vedem înainte de plecarea Sarei, să ridicăm paharul pentru anul ce va veni, pentru grădina ce va înflori și, mai ales, pentru prietenie. E un fel de calendar personal care măsoară anul, între Primăvară și Iarnă, în ritmul inflorescențelor din grădina Sarei, cu iubire.
    O întreb pe Sara dacă-i va fi dor, dacă îi va lipsi casa asta plină de obiecte frumoase și vechi. Da, inima ei este aici. De departe, caută să vadă cum e în Piața Mare, dacă ninge și ger. Sara nu spune tot, dar eu știu că în serile ei depărtate se gândește la casă și grădină, la oamenii mulți ce i-au devenit prieteni, că bâjbâie prin cealaltă reședința (Müncheneză) căutând să regăsească locul tuturor lucrurilor uitate peste vară.
    Plouă mocănește. Sara poartă codițe de fetișcană și zâmbetul tânăr. Sara știe să asculte cu „poker face“, apoi să ridice un deget și să spună – ai dreptate! Înțelege tot din culisele politice și tace, dar e convinsă, și tristă, că vor trebui zeci de ani până la normalitate.
    Mâine vom bea vin fiert în Târgul de Crăciun, ne vom îmbrățișa pentru ultima oară în an. Mâine e, mereu, o nouă zi!

    Adriana Moscicki

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

  • Călătorie ~ 2019,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2019-11-08

    Noiembrie

    E o toamnă ciudată. Rafale de vânt împrăștie ploaia caldă de Noiembrie. În depărtare stau nori cu ugere grele, deasupra Ocnei și nu-și deșartă povara lăptoasă. În trecut, ploaia venea totdeauna de acolo și mai departe, de la Cluj, totdeauna punctuală. Cerul gri, pământul învelit în ierburi mari, uscate și foșnitoare, adăpost vremelnic pentru câinii nimănui. Sirenele sună totdeauna Miercuri dimineața și trezesc în mine amintiri îndepărtate, pline de teamă și stomac dureros. Aici, nici câinii nu dau doi bani pe ele că, altfel, și-ar fi arcuit gâtlejul însoțindu-le zgomotos.
    Departe de fierbințeala orașului, timpul se scurge ca pe o insulă, cu vârtejuri de aer și nori schimbători. Doar acolo, în vâjâiala mașinilor, peste râuri de asfalt, se agită tineri nonșalanți cu fețe vesele și frizuri la modă, trec în tăcere fețe pe care le-am cunoscut-poate-odată, acum străine și detașate că, uneori, mă simt atât de străină de locul acesta pe care-l numesc „al meu“! Cum au pus stăpânire toți străinii aceștia pe „orașul meu“, mă întreb uneori deși, știu că am lipsit jumătate de viață din el și l-am pierdut oarecum, sau poate el m-a pierdut pe mine, rătăcită și înfloritoare departe, în alt cadru senin și permisibil, în care doar calitățile primează și nu înrudirea cu oameni, cu orașul.
    Dar, de câte ori urc pieptiș strada aceasta, mă opresc, fotografiez inutil (cred că am făcut sute de fotografii) și-mi spun, cu voce tare: ce frumos e orașul meu!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2019,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2019-08-25

    dă-ne Doamne festival, în fiecare zi!

    Vara e încă stăpână, chiar dacă, pe ici-colo, primele frunze, contorsionate de rugină, foșnesc uscat sub vipie. Orașul se scurge râuri râuri de sudoare, ca un animal moleșit, dar viu, și-și trimite tentaculele spre Piață, pădure, parc. Sunt/au fost atât de multe evenimente prin Cetate că e greu să alegi: mâncare, muzică, dans, meșteșuguri, calfe, concerte, film. Nu ne plângem, dă-ne Doamne festival în fiecare zi!

    Și nici nu ne trebuie o mașină a timpului! E suficient să te preumbli prin Piața Mare ca printr-un Ev mediu romantizat, sau să dai o fugă pe aleile din Subarini pentru o ședință tonică de secol 21: rock, bere, mâncare.

    E drept, la 36 de grade, domnițele stăteau cam pe la umbră, cavalerii lepădaseră armura, doar calfa brutar, venită de pe lângă Dresda, zgârcită la vorbă, iute la mână, frământa de zor aluatul pentru pâine. Ghilotina nu mai înspăimânta pe nimeni și era bun adăpost la umbră, priceputa Vindecătoare căuta leacuri de arșiță, o domniță aspirantă la tron se chinuia zadarnic să-l escaladeze, patul răvășit nu mai păstra forma vreunui trup, doar îmbia conițele zâmbitoare la pozat.

    Am fugit de dogoare pe aleile Subarinului, cu muzica în urechi, drept ghid. Street food impecabil organizat, aranjat, bere artizanală (merită să o încercați pe toată, după gust!), mâncare bună. Cam aici ne-am oprit, din oboseală, căldură și sațietate, puțin stânjeniți sub umbra Boltei Reci, mut cadavru cu trupul scrijelit…
    a bon entendeur!
    Adriana Moscicki

    fotografii personale, Sibiu, 2019

  • Călătorie ~ 2019,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2019-07-27

    Cisnădioara în festival

    Sunt oameni care, prin simpla lor prezență, doar cu un zâmbet, încarcă pozitiv o adunare întreagă, înseninează locul și atrag necunoscuți, ca un magnet!
    Așa este Sara noastră! Noi îi spunem „Regina florilor“. Deși nu e singura vânzătoare/producătoare de flori din urbe, pe ea o caută lumea în piață, cu ea vin să se fotografieze! Nu sunt doar buchetele pe care le meșteșugeste și oferă cu bani puțini, e prezența ei zâmbitoare, liniștitoare, împăciuitoare. Sara nu e o simplă țărancă din Turnisor! Nu va lăsăți amăgiți de modestie și simplitate! Are știința omului și a sufletului. Știe când să zâmbească și cu cine să glumească. Are o minte ascuțită și ageră, știe mai bine ca oricine, când și unde e mai bine sa taci, când și unde poți vorbi cu înțeles!

    Și pentru că Sara noastră e un fel de amuletă purtătoare de noroc, azi am găsit-o în Cisnădioara, la prima ediție a „Festivalului Culinar“. Nu o poți amăgi pe Sara, nu se îmbată cu apă rece! Era puțin dezamăgită, puțin obosită. Târgul se deschide dimineața devreme, se închide seara târziu, oamenii se adună cu greu, poate necunoscând evenimentul, poate din nepăsare. Florile așteaptă în cărucior, buchetele moțăie în găleți… Mă gândeam: „ce faci Sara? vinzi flori grădinarilor?“ După porțile înalte, Cisnădioara înflorește în grădinile oamenilor!

    La ora 11, se porniseră focuri și ceaune. Curtea școlii dormita în semi-umbră, scena aștepta căderea serii. O femeie scoate apă din fântână, niște turiști veniți de prin alte părți se minunează de lipsa conductelor de apă. Ceasul Bisericii e mut. Brânza se vinde bine. Și gogoșile își găsesc devoratori mici și mari, pofticioși. Dar ziua, abia ivită, se întinde încet și leneșă pe sub umbra tânără a pomilor, temându-se de toropeala amiezii.

    Mă gândesc, la căderea serii, când duduie grătarele, bolborosesc ceaunele, explodează muzica, mica piață se va anima. Nu știu ce va fi de florile Sarei, dar știu că ea va zâmbi, obosită.
    Și de aveți drum, ori plăcere, haideți oameni buni în deal, la Cisnădioara. Succesul unui festival se judecă prin prezența oamenilor!

    Adriana Moscicki

    Festivalul Culinar din Cisnadioara

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

  • Călătorie ~ 2019,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2019-07-18

    Aşa îmi amintesc Piaţa Mare

    O fetiţă cu spilhoseni aleargă porumbeii din piaţă. E soare, pe bănci murmură femei cu batic şi batistă, cu nepoţi. Porumbeii nu apucă să se aşeze bine pe macadamul aranjat rotund, cercuri cercuri, că, iată, un alt prichindel îi fugăreşte. În rondul central florile sînt totdeauna roşii şi galbene. Lîngă linia tramvaiului Omul cu îngheţată îşi propteşte toneta, are bonetă albă, şorţ şi lingură specială – hîrş, hîrş scormoneşte în măruntaiele tonetei şi scoate de acolo globul rece, uneori marmorat de la amestecul gusturilor – 1 leu îngheţata… „și cu grijă să muşti din coşuleţ, altfel poate cădea pe caldarîm“.
    Aşa îmi amintesc Piaţa Mare. Clopotul sună amiază şi hai acasă, la masă. Piaţa rămîne pustie şi în moţăiălă pînă cînd, mai tîrziu, alţi copii, bunici, mame, taţi vor veni pe bănci. Doar porumbeii sînt veşnici.
    Dar Piaţa are în urmă istorie lungă. Piaţa e inima oricărui loc. Aici se întretaie drumurile şi oameni bătătoresc pămîntul şi stau la taclalele în timp. Casele se îngrămădesc curioase una într-alta, una peste alta, fiecare să audă cu o ureche, să vadă cu un ochi. Aici se iubeşte, bîrfeşte, vinde, cumpără. Aici s-au tăiat capete, ars vrăjitoare, sunat goarna, stins incendii, bubuit tunul. Aici s-au aprins felinare, s-au strîns căruţele şi caleştile. Aici au behăit animalele, a trecut un pîrîu, s-a ivit o fîntînă, o statuie, un stîlp, au defilat soldaţii şi a fost uneori linişte, în noapte, cînd doar luna şi ochii caselor au stat mijiţi şi de veghe.
    Piaţa este inima Oraşului. Sus în turn, clopotul bate orele.

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2019,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2019-06-24

    din Povești nemuritoare…

    Marele Dragon, deloc înfiorător deși stă cu toate limbile de foc afară, de pază în lanul de ovăz, nu departe de pășunea unui măgăruș simpatic, Sânziene învelite în ie și încununate cu flori, pitici curioși cu părinți zâmbitori, broaște cu flori de lotus, urși panda la umbra bambusilor crescuți taman în poieniță, copacii celor patru anotimpuri, meșteri de tot felul, chiar și un bijutier „dac“ mândru în opinci, căldură mare cu aromă de gogoși și clătite învârtite sub jocul muzical al unui acordeon și toate înșirate pe cărări, luminișuri, între case, troițe și mori în Muzeul tehnicii populare „Astra“! Domnește o armonie perfectă pe Drumul Mătăsii din Dumbrava!
    Cum suntem gazde a nenumărate festivaluri și evenimente culturale, pare firească asocierea celor 20 de legende chinezești -reprezentate prin instalații lanternă- și vechile noastre povești în lemn cioplit.
    Ziua iei, Sânziene, festival culinar româno chinez, instalațiile lanternă din cadru FITS: toate și-au găsit loc și o puzderie de vizitatori, Duminică, în Muzeu. Ne-a rămas doar regretul că, în toiul zilei, doar un soare nebun ne-a luminat cărările.

    Adriana Moscicki

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

  • Călătorie ~ 2019,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2019-06-13

    Scuipatul interzis – prezența recomandată „fabrica Re-evoluție“ …(se poate citi si intr-un cuvânt!)

    Nu știu dacă mai există vreun popor care să fi ridicat „scuipatul“ la un asemenea „rafinament“ de comunicare! Ca practică ancestrală el avea funcție de protecție, apărare – scuipatul în sân de teama Necuratului, scuipatul de deochi – acel „ptiu“ elegant cu rol de amuletă, scuipatul în cenușă / ori orice alt decoct / amestec șamano-vrăjitoresc, scuipatul în mâini – dătător de forțe supra-umane! Eu zic, e o întreagă știință – scuipatul! Mai contează și consistența (uscat, mic, concentrat, gros, spumos), dar și locul formării și proiectării în/din cavitatea bucală: printre dinți, plimbat între obraji, din adâncuri! Scuipatul poate ține loc de cuvinte, are loc de comunicare, exprimând o diversitate de stări și sentimente: dispreț, dezacord, neîncredere, viclenie, neștiință sau pur și simplu, golănie! Nu știu ce fel de motivări ar fi avut scuipatul în Românofir, dar plăcuța aceasta ne învață că practica exista și se încerca o educare/eliminare!
    Oricum ar fi, subiectul ar trebui să fie interesant pentru un studiu antropologic (nu știu dacă există)!

    Voiam defapt să vă povestesc despre un „scuipat“ mai cultural,o superstiție din lumea teatrului și nu întâmplător!
    Se spune că piesa Macbeth (Shakespeare) ar fi blestemată și era interzisă pomenirea numelui ei în incinta teatrului, ca fiind de rău augur! Cei ce se făceau vinovați trebuiau să îndeplinească un ritual ce cuprindea învârtit și scuipat de trei ori!

    Uite așa, plăcuța cu scuipatul, m-a dus de la Tălmaciu la teatru și invers!
    Cum nu sunt de-a locului, nu vă pot povesti amintirile mele, dar știu că sunteți mulți legați într-un fel, sau altul, de Tălmaciu. Unii păstrați obiecte și fotografii învechite, alții le purtați doar în inimă, alții, poate, scrieți – așa cum a făcut-o și colega mea Cezara, cu pasiune și de-formație profesională de istoric! (monografia „Tălmaciul la răscrucea timpului“ – Cezara Stratulat, Rodica Bobes, Constantin Barbu)
    Tâlmaciul, a fost pentru mine un loc „aproape de casă“, poate un loc în care nu credeam că se întâmplă ceva! Iată că deschiderea Festivalului Internațional de Teatru Sibiu, vine să demonstreze contrariul! Un eveniment cultural de anvergură și participare internațională va avea loc taman în Tălmaciu, sub patronajul lui Silviu Purcărete. Cu această carte de vizită, care nu mai necesită lămuriri și adaosuri (sunt prea mică să vorbesc despre oameni atât de mari!), evenimentul se anunță interesant, inedit și incitant: ateliere, instalații, teatru de stradă, circ, spectacol, artă! Re-evoluție sau revoluție? Din punctul meu de vedere, sint sinonime!
    M-am întrebat în sinea mea „de ce Tălmaciu?“ Poate fabrica să fie o nouă „făcătoare“ de cultură? Poate numele locului?

    Știați că există și o altă etimologie, mai fantezistă așa, a numelui acestui loc?
    Preotul sas Johan Lebel (există un liceu care-i poartă numele), având bineînțeles alte repere culturale, caută explicația toponimului Tălmaciu, exact în numele cărții sfinte a evreilor, Talmudul. Pare exclus că tocmai din inima deșertului să se fi refugiat vreun trib aici, dar există o logică în explicație. Talmudul este, pentru evrei, o culegere de texte care interpretează, traduc „Tora“ – cartea sfânta! Iată că și Talmudul este un Talmaci/u!

    De fapt, doream să vă invit la festival, vă las aici un link: https://fabree.eu/
    Am înțeles că „sufletul“ este Lo (Laurent) Schuh, actor hâtru cu privire șarmantă, francez prieten cu Românii!
    Și nu uitați: „Scuipatul interzis“! dar participarea indicată, bucuria – obligatorie!
    Poate ne-om mai re-vedea!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2019,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2019-05-29

    Semper bene!

    A zăcut zeci de ani uitată într-un pod până când, curiozitatea și pasiunea mea pentru „vechituri“, au determinat scoaterea ei în lumină!
    Personal, nu-mi amintesc să fi văzut vreodată o astfel de cutie, nici măcar la orele de „lucru manual“, deși aceasta i-a fost destinația! Poate, cei care au urmat cursuri profesionale, își amintesc mai bine!
    Nu știu să vă povestesc exact procesul tehnologic, am așa o idee vagă, căci orele de tehnologie de prin liceu erau greu de digerat și plictisitoare! Știu și eu, ca oricine, să enumăr operațiunile (de-oi greși, să nu mi-o luați în nume de rău!): curățarea bumbacului, destrămarea, formarea unor „benzi“, omogenizarea, uniformizarea, subțierea și torsionarea!

     

     

     

     

     

     

     

    Cei care am mai apucat bunici dărăcind și torcând lână, ne amintim un proces asemănător ce avea loc aproape toate casele. Marea noutate adusă de fabrica Mez-Românofir-Firul roșu este tehnologia înaintată, utilajele cele mai performante și un colectiv de specialiști cu „savoir faire“ de renume internațional! Nu întâmplător a fost construită o asemenea bază (vedeți postarea anterioară „Firul roșu“) la Tălmaciu: apa esențială producției, școală, cămine și locuri de recreere, spital, o „colonie“ oraș în miniatură în care, angajații puteau să se concentreze asupra producției și să trăiască în condiții optime… până când, o dată cu naționalizarea, a venit și izgonirea din „paradis“.

    Întorcându-ne la ghemele noastre… ața de Tălmaciu a devenit celebră datorită calității ei impecabile (era verificată cu lupa!), rezistenței și culorii. Cum spune și reclama: Semper bene! Mostrele acestea datează din 1934 și nu și-au pierdut nimic din frumusețea și strălucirea inițială. Mi s-a spus așa: „ia un capăt de ață, fierbe-l 20 de minute și vei vedea că nu-și va pierde nici măcar o fărâmă de culoare. Asta e măreția aței de Tălmaciu!“
    Acum înțeleg și ofertele de vânzare, de prin internet, de ață veche de Tălmaciu pentru recondiționarea costumelor populare!

    Bănuiesc că sunt, printre dumneavoastră, foști angajați sau cunoscători în ale tehnologiei, așa cum sunt și doamne cu mâini îndemânatice și pasiune. Am învățat și eu să brodez, cos, cârpesc ciorapi, nu am făcut o pasiune din asta dar m-a ajutat permanent în viață. De trăiam alte vremuri și în alt peisaj, poate m-aș fi aplecat sfioasă asupra broderiei așteptând vreun prinț șarmant, în loc să capăt deprinderea de a cârpi artistic ciorapi, pe o ciupercă de lemn, la lumina chioară dată de partid!
    Mulțumesc familiei Baltes care mi-a pus la dispoziție nu doar cutia, ci și amintirile!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2019,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2019-05-16

    „Firul roșu“
    Sînt convinsă că vă amintiți sertarele ticsite cu ață de tot felul, în toate culorile și nuanțele, acolo în magazinul din Piața Mare! Sculuri, gheme și papiote, macrame, coton perle, mouline, de pe eticheta cărora te privea o pisică și totdeauna cumpărai mai multe din neputința de a decide, sau doar din dorința de a le avea! Era vremea lucrului de mână, la școală, ori la șezătorile zilnice „pe bancă“, în fața caselor, când majoritatea femeilor croșetau, ștrencăneau, brodau ori coseau goblenuri!
    Dar amintirea aceasta mi-a fost prilejuită de o conversație între prieteni și descoperirea unui album: Românofir S.A.R Tălmaciu! Nu cunoșteam existența lui, dar nici nu m-am mirat că autorul fotografiilor este Emil Fischer în persoană.

     

     

     

     

    Poate Românofir nu vă trezește nici o emoție (deși este numele original al fabricii), doar pe vremea copilăriei noastre totul devenise roșu, mai ales firul care trebuia să ne ghideze prin istorie! Așadar fabrica a fost re-botezată Firul roșu, Tălmaciu.
    Povestea ei începe în 1923 când, o mână de sași din Cisnădie, cumpără o moară și încep fabricarea postavului pentru Armata unită. Apa râului Sadu, de o calitate excepțională, moale și fără calcar, era ideală pentru vopsitul stofei. Mica întreprindere primește numele Talma și devine profitabilă. În 1926 este vândută unui investitor german din Freiburg, care o transformă în fabrică de ață și îi schimbă numele în Metz&Vater. Făbricuța cunoaște o perioadă de expansiune și înflorire atât de mare că rezistă crizei din 1929, deși fabrica mama din Germania (Metz), dă faliment.
    În 1935 este cumpărată de firma Coats din Glasgow, care o transformă radical, o re-botează Românofir S.A.R și îi aduc prestigiul european. Pe vremea aceea calitatea era primordială: o haină englezească nu înseamna doar o stofă impecabila, ci și o ață superioară care să țină tot ansamblul bine legat împreună!
    Dacă firma Metz adusese utilaje germane performante, scoțienii fac o adevărată revoluție. Pe 18 hectare se construiesc noi corpuri de clădiri: hale, vile pentru personal, cantină, cămin, dispensar, spital, sediu pentru pompieri, gradini, piscină, teren de tenis. În 1938 i se comandă celebrului (deja) fotograf Emil Fischer un album care să prezinte fabrica în toată splendoarea ei. Îl împărtășesc cu voi și, mărturisesc, am fost uimită și emoționată: piscină, teren de tenis pentru toată lumea, ar echivala acum cu facilitățile de prin birourile Google!

    Dedic această postare Paraschivei Balteș, care a păstrat toată viața șortul de pânză albă folosit pe terenul de tenis. Și o dedic lui Nicolae Balteș, dintre primii angajați la Românofir, responsabil cu cooptarea de personal „doar din zonă“ după cerințele conducerii și care a păstrat acest album, parvenit nouă prin bunăvoința fiului lor, Dan. Am mai primit în dar și multe povești din Tălmăciu și Tălmăcel, pe care sper să vi le spun mai departe, într-o altă postare.

    Adriana Moscicki

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

  • Călătorie ~ 2019,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2019-05-03

    Am fost totdeauna Europeni! Nu doar pe hartă, ci și în mentalitate.

    Poate am devenit mult mai conștienți de asta odată cu devenirea Sibiului „Capitală culturală Europeană“. Poate mai era nevoie de o „injecție“ cu mândrie și am primit-o datorită Summit-ului ce va avea loc săptămâna viitoare.
    Și atunci, ca și acum, s-au suflecat mânecile: reparat, vopsit, asfaltat – astupat gropi, plantat flori, tăiat copaci, golit piețele de mașini… mai mult în zonele direct vizibile și de trecere.
    Deși știu că nu se poate face totul deodată, mă întreb de ce nu permanent, că am început să ne dorim câte un Summit anual! Bănuiesc și răspunsul: Banii!
    Nu ne putem compara cu Clujul, nici Oradea, care au lăsat în spate, în viteză, restul Transilvaniei și s-au orientat spre locul în care apune soarele, dar apar banii: Europa și fondurile ei! Suntem noi prea mândri, ori prea înceți?
    Mi-e greu să accept că ar există dezinteres, sau poate avem alte interese?
    Știu că suntem supuși unor presiuni permanente, că avem de asimilat o populație nouă, deși vorbim aceeași limbă, gândim și reacționăm diferit! E un proces pe care va trebui să ni-l asumăm. Să asimilăm, ori să fim asimilați! Să educăm! Cred că aici este cheia succesului în toate!
    Să lăsăm ipocrizia la o parte și să recunoaștem, noi românii, că sfânta învățătură germană, ne-a fost lumină și călăuză! De ce nu am duce-o mai departe?
    Hingherii au adunat tot ce mișcă și au omorât pe capete. Așa am auzit, așa vă spun. Interzic capului meu să-și imagineze scenele de groază!
    În atâția zeci de ani și campanii gratuite, Omul se încăpățânează să fie prost, crud și retrograd!…
    În rest, să auzim numai de bine, să dorim succes Summit-ului și atunci când ne învârtim disperați după un loc de parcare, și când stăm nemișcăți în cozi pe șosea cu gândul că, în sfârșit, Piața Mică eliberată, în Piața Huet se bea cafea și capetele Europei luminate respiră același aer cu noi!

    Adriana Moscicki

    Fotografie publicată în ziarul german „Sindelfinger Zeitung“ – 27 august 2003, art. „Întoarcerea romantismului: Cu ajutorul german, Sibiul e restaurat cu drag“ / „Rückkehr der Romantik: Mit deutscher Hilfe wird Hermannstadt liebevoll saniert“.

  • Călătorie ~ 2019,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2019-04-26

    Golgota
    Soarele spre Apus. Văzduhul devine auriu, tot. Curând se va ivi prima stea și așa intră Shabatul. Vinerea s-a sfârșit cu ultima suflare a Omului, singur, uitat și înjosit.

    Eli, Eli, lama sabachtani?
    Cerul a fost mut. Tatăl a fost mut. Golgota (Muntele Căpățânii) învăluită în dogoarea zilei. Carnea omului sfârtecată, ochiul gol, buzele de piatră. Doar moartea l-a eliberat, cu o îmbrățișare. Cine pășește azi în Biserica Golgotei, își poate imagina, cu greu, stânca. E toată ferecată în aur și argint. E toată luminată de candele. Și timpul și altarul împărțit, pe rând.
    Știu doar un singur Dumnezeu, al tuturor. Nu știu dacă și-a dorit aur și pietre prețioase întru cinstire și pomenire. Nu știu dacă și-a dorit temple mari. Am doar o bănuiala că și-a dorit gândul oamenilor curat, vorba cumpătată, inima miloasă, mâna harnică.
    O zi de post nu-l face pe om mai bun. Nici mătăniile, nici jertfa mieilor. Doar un gând bun, doar mâna întinsă spre ajutor și mângâiere.

    Să fi fost jertfa Omului în zadar?

    Adriana Moscicki
    fotografii personale – Ierusalim, Golgota

  • Călătorie ~ 2019,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2019-04-18

    Pesah – Passover

    Ieşirea evreilor din Egipt, transformarea lor din sclavi în oameni liberi, se sărbătoreşte în fiecare an în ziua 15 a lunii Nisan (după calendarul evreiesc).
    Sărbătoarea este precedată de îndelungi pregătiri, curăţenie, gătitul bucatelor şi vinderea simbolică a „hameţului“ (a cerealelor), căci în toată săptămâna de Sărbătoare, evreii nu vor mânca şi bea nimic produs din cereale (pâine, făină, orez -la ashkenazi- bere, votcă etc). Se spune că, la plecarea în grabă din Egipt, oamenii au luat aluatul de pâine necopt, l-au pus în bocceluţe şi pe drum, acesta s-a turtit şi uscat şi asta a fost pâinea lor de fugari.
    Întreaga „poveste“ (istorie) a ieşirii din Egipt este relatată de Cartea ce se citeşte în noaptea de sărbătoare (Hagadah LePesah-Povestea Exodului) şi care este, de fapt, esenţialul ceremoniei. Cartea este presărată cu povestiri şi cântece care însoţesc mâncarea tradiţională, pentru că, în noaptea acesta se mănâncă ierburi amare, picior de miel fript (sau pui), ou fiert, carpas (rădăcina de păstârnac-pătrunjel), haroset (o pastă dulce din mere, smochine, curmale şi vin), hrean cu sfeclă şi pască (matza). Toate sînt aranjate pe o farfurie specială folosită doar cu acest prilej. Bineînţeles, fiecare din ele este un simbol şi se mănâncă într-un anumit moment al povestirii.

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    „Cu ce se deosebeşte noaptea aceasta de alte nopţi“? – (Ma nishtana) – este întrebarea pusă în cântec, pe care îl interpretează, de obicei, cel mai mic participant la masă. Răspunsul este: pentru că în toate nopţile mâncăm pâine, doar în noaptea această matza (pască), pentru că mâncăm doar ierburi amare, pentru că le înmuiem nu o dată, ci de două ori în apă cu sare, pentru că în noaptea asta, mâncăm aşezaţi cu toţii în jurul mesei.

    Povestea Exodului este lungă şi complexă… citirea ei durează toată noaptea şi se îndeplineşte conform tradiţiei în casele religioase. Ateii, deşi au transformat Layla Seder (noaptea de Passover) într-un prilej de a se întâlni cu familia, păstrează totuşi simbolurile sărbătorii: farfuria specială, mâncărurile şi cântecele.

    Cu urarea de Hag Pesah Sameah… ne îndreptăm spre sărbătorile Pascale!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2019,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2019-04-14

    Oshiana!
    Palmsonntag – Duminica Floriilor

    Căţărat pe coline, Ierusalimul se zăreşte de departe alb şi strălucitor. Departe de orice imagine construită în cap, Cetatea înghite, în marele ei bazar, om călător. Ascuns printre dughene e „Drumul durerii“ (Via dolorosa), tocită şi ferecată în aur şi argint stă culmea Golgotei. Palmierii răsar pe marginea trotuarului, ascunzătoare şi hrană păsărilor cerului.

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    În Duminica Floriilor / PalmSonntag, pe spinarea măgarului, urca în cetate Mîntuitorul Isus. Întîmpinat cu frunze de palmier / finic în cîntări osanale: Oshiana! הושיעה נא! Salvează-ne!

    Vechii evrei întîmpinau Sucotul / Sărbătoarea colibelor (Tabernacule) cu mănuchi din cele 4 specii de plante: lulav / finic, etrog / citric, mirt şi salcie, fiecare în parte purtînd un simbol şi împreună cinstind numele Domnului.
    Aceeaşi evrei, sau o parte din ei, îl însoţesc pe Fiul Domnului cu frunzele de lulav / palmier / finic, recunoscîndu-l ca Salvator. Erau zorii unei ere noi, a unei noi religii.

    În viaţa evreilor palmierul juca un rol important: frunzele dau umbră şi sînt acoperiş de colibă, fructele sînt hrană, copacul ţine pămîntul bine închegat. Imaginea ramurilor este imprimată pe monezi.
    Sărbătoarea Floriilor era cunoscută local, de comunitatea creştinilor din Ierusalim. S-a răspîndit apoi în lume prin gura pelerinilor credincioşi, luînd drumul, Egiptului, Constantinopolului, Europei.

    Noii credincioşi nu mai puteau ieşi cu ramuri de palmier, dar trebuiau să se adapteze climei locale şi să folosească plante locale. Salcia este alegerea cea mai bună: ea se găseşte în buchetul iniţial al evreilor, alături de palmier / finic. Salcia creşte pretutindeni şi este simbol al perpetuării / nemuririi şi rezistenţei. Plante diferite servesc aceluiaşi scop în acelaşi ritual: palmier şi salcie, una la catolici/evanghelici – PalmSonntag, alta la ortodocşi – Duminica floriilor.

    Numărători / calendare şi egouri diferite fac ca ziua asta să se întîmple la date diferite. Esenţa ei este aceeaşi, Dumnezeul şi Mîntuitorul doar unul, numele lui ivit din acelaş cuvînt: הושיעה- oshia-salvare, Moshia / Mesia!

    Azi se sărbătoreşte Duminica Palmierilor / Palmsonntag. În comunitatea catolică / evanghelică este o zi specială. Deja din anul 1793 se hotăreşte in Cetatea Sibiului, ca singură dată în care să aibă loc Confirmarea, eveniment major în viaţa unui tînăr: intrarea lui în comunitate!
    Pe vremuri, în ziua aceasta, fuste infoiate, panglici colorate si rîu de bortene in catifea ar fi umplut pieţele Burgului.
    Sărbătorire fericită şi felicitări celor ce vor primi Confirmarea în sfînta Palmsonntag!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2019,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2019-04-09

    copil în timp…

    Oraşul acesta de care va spun, nici nu mai există cu adevărat. Mergem mereu spre el ca spre o „fată morgana“, ni se arată o clipă în strălucirea unei amintiri, balon de săpun ce se ridică şi se sparge cu sunet sec.
    Nici pietrele nu stau neclintite, pereţii curg, ochii au cataracte de praf şi păianjeni, uşile sînt strîmbe, acoperişurile sparte. Ici colo s-au făcut pămînt şi, din moartea lor tăcută, s-au născut hidoşenii în sticlă şi termopane.

    Oraşul, de care vă spun, era pestriţ şi vorbea în multe limbi, ori tăcea morocănos, ori visător, ori gînditor. Sau pur şi simplu tăcea ca piatra turnurilor, porţilor, drumului pe sub întunericul serilor reci de toamnă, pe sub ploi moţăia zgribulit.
    Dar cînd soarele zgîndărea fiecare colţ, zidurile se întindeau sub degetele lui calde de lumină. Drumul ţintuit în piatră cobora molcom la buza caselor, tărcat de umbre, frămîntat de tălpile încălţărilor.

    Cunosc liniştea aceea din mijlocul zilei, adînc în măruntaiele oraşului. Cunosc privirea aceea pe sub borul pălăriei şi întrebarea nerostită.
    Mişcă măi copile! – aruncat peste umărul tatălui şi el, ţintuit locului, stă curios dar nehotărît, să cerceteze aparatul fotografului, ori să fugă la chemarea omului. O pleoapă în nemişcare, cu mîinile strîngînd în buzunare vreun bănuţ, ori vreo bilă, ori vreo praştie meşterită de Bunu cu briceagul… Stă neclintit, pentru ca, în clipa următoare, să o tulească la fugă de adevărat.

    Un băiat, cu chipiu și trupul bine prins în costumul de pînză, o privire aruncată în timp, întru veşnicie prinsă pe hîrtie, într-o zi caldă pe vremea cînd pasajul nu era decît un drum pietruit.
    Oraşul, de care vă spun, e doar o amintire ce urcă, balon de săpun, luceşte o clipă în lumină şi dispare…

    Adriana Moscicki

    Strada Pempflinger / Pempflingergasse / Pempflinger-utca, 1913
    sursa foto: Alt-Hermannstadt

  • Călătorie ~ 2019,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2019-03-28

    alb-negru

    Trăim într-o lume pestriță și țipătoare, atât de contaminată de răutate, prostie și ipocrizie că, imaginea alb-negru din trecut, devine oază de calm și normalitate. Salvați de Primăvară, vom putea oare, să ne visam colorat, Speranța?
    Dezghiocat, mugurul florilor de cireș, să ne curețe ochii și inima de glodul zilei. Michelsberg, loc primenit de rugăciune și tihnă, nins de flori și sfințit în corul păsărilor, departe de „corabia nebună“ ce stă să se scufunde.

    Adriana Moscicki

    foto: „Ghidul turistic dedicat orașului Sibiu și împrejurimii // Führer durch Hermannstadt und dessen Umgebung“, 1896

  • Călătorie ~ 2019,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2019-03-20

    ha pur nafal – alea iacta est!

    Dacă pentru creștini carnavalul (carne vale) marchează trecerea la perioada postului, pentru evrei, sărbătorirea Purimului, la începutul primăverii (14 luna Adar), înseamnă eliberare și renaștere.
    În anul 427 î.d.Hr., în Persia, regele Ahasuerus (hebr. Hahashverosh- probabil Xerxes I), după ce-și condamnă consoarta Vashti la moarte (din motive de nesupunere și neascultare!), își alege o nouă regină, pe tânăra Esther, frumoasă și isteață, dar care refuză să-și declare naționalitatea.
    Bineînțeles, Esther este evreică, lucru care se pare, nu era cine știe ce mare bucurie prin Persia vremurilor lui Haman, mâna dreapta a Regelui Hahashverosh! Suferind o mare jignire din partea lui Mordechai-evreu din tribul Biniamin și nu întâmplător unchiul Estherei! – Haman jură să se răzbune și să înduplece regele „a juca la sorți“ (a stabili) data la care să fie exterminați evreii.
    Soarta cade pe data de 13 a lunii Adar. Dar Mordechai află și-și roagă nepoata să intervină pe lângă regescul soț. Esther organizează o petrecere la care îi dezvăluie soțului identitatea sa dar și complotul de răzbunare pus la cale Haman împotriva evreilor. Povestea are desigur happy-end: Haman executat, poporul evreu eliberat, Esther și Mordechai deveniți eroi și cinstiți cum se cuvine. Așa este scris în cartea Estherei – Megillat Esther – ce se citește seara în sinagogă. Lumea, în costume de carnaval (în trecut reprezentând personajele poveștii), înarmată cu fluierici și „purim grogger“, va tropăi la auzirea numelui Haman și-l va huidui, dar îl va binecuvânta pe Mordechai și Regina Esther.

    Sărbătoarea își trage numele de la cuvântul „pur“ .פור – care desemna, în vechea Persie, un ban găurit cu care se trăgea la sorți. Există o expresie celebra în cartea Estherei care sună cam așa; „ha pur nafal“ – soarta a fost hotărâtă. Și da, conexiunea pe care o facem este cu acel, mult mai celebru „alea iacta est‘!
    Purimul este o sărbătoare veselă, nu numai pentru copii, dar și pentru cei mai radicali și habotnici dintre evrei, căci însăși „cartea“ poruncește ca poporul să se bucure, țopăie și bea, până nu va mai ști! (ad lo neda!). Lumea toată ronțăie prăjituri în trei colțuri (se spune după modelul pălăriei lui Haman), numite în idiș Humentaschen, iar în ebraică „oznei Haman“ – urechile lui Haman – umplute cu mac, curmale, sau gem.
    Conștient sau nu, mereu purtăm o mască. Societatea însăși determină omul să-și pună/schimbe măștile că, uneori nu mai dibuiești adevărata față, sinceră, de-o vi existând!

    Purimul e sărbătoare „cu măștile pe față“, omul poate fi cine dorește sau, își poate arăta adevăratul, ascunsul „EU“
    sărbători fericite! hag purim sameah!
    חג פורים שמח!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2019,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2019-03-07

    gând, la ceas de sărbătoare

    Aș putea înșirui, pe zeci de pagini, numele femeilor care au schimbat cursul istoriei și al vieții: regine-conducătoare, artiste, inventatoare, exploratoare, cercetătoare, scriitoare. Nu au fost totdeauna mame sau soții! Au fost țiitoare, au fost libere. Multe au fost strivite și nesocotite într-o societate misogină, patriarhală, dar au rezistat în umbra bărbaților. Multe i-au folosit chiar pe ei, destoinicii, vitejii, ca pe o armă letală, cu șiretenie și ingeniozitate. Dar și vice versa, valabilă.
    Exploatarea slăbiciunilor e calea spre șantaj-durere, ori armonie-succes! Cred că există, în mod natural, o cale de echilibru, sau o calibrare prin completare, substituire. Nu cred că există egalitate perfectă, nici în natură, nici social. Există legi, unele nescrise ce funcționează în virtutea inerției, sau din bun simt/educație. Există legi scrise, pe care le încălcăm din sadism, plăcere, necunoaștere ori din prostie.
    Mai există și un ideal de frumusețe, (schimbător în timp), ce evoluează și involuează în funcție de nivelul de cultură. Azi, aș spune, în funcție de evoluția științei și involuția creierului. O femeie a știut totdeauna să corijeze, să ascundă sau să transforme imperfecțiunile în calități ce o singularizează și o fac „unică“! Niciodată, o femeie (inteligentă) n-a visat să fie doar copia unui șablon, repetat la infinit. Și totuși, azi, „fabrica de păpuși“, scoate pe bandă rulantă, nuri din plastic și silicon. E vina femeilor? sau e vina bărbaților slabi, orbi, duși de val?
    Dincolo de capetele goale, săculeții cu silicon, buzele umflate, fesele de beton, sexul de chihlimbar, unele dintre noi mai poartă și un creier pe care-l folosesc, la bine, la rău. Îndrăznesc să spun, ba mai au și mister.
    Sîntem capricioase, rele, bune, complicate, nehotărâte, puternice, plângăcioase, nebunatice, pisicoase, fioroase, curajoase, lașe, mincinoase, sfinte, drăcoase, muncitoare, leneșe, curioase, impertinente. Sîntem de la Lilith, Eva, Fecioara Maria, Jeanne d’Arc, Maria Antoaneta, Madame de Pompadour, Maica Tereza, Margaret Thatcher etc etc… câte un pic din toate. Nu degeaba, doar un fir din ghemul Ariadnei dezleagă labirintul. Nu degeaba în urzeala Penelopei se țese povestea.
    Fiind 8 Martie, bărbații ne vor privi cu indulgență/ori dragoste și îndrăznesc să spun: bravo fetelor cu bărbați de succes, ați reușit! Ba chiar, bravo vouă fetelor de succes, sînteți puternice. Cum eu am trecut demult din rândul fetelor, mă consolez cu ideea că femeia e gâtul, bărbatul capul și, nu știu, dacă m-am sucit mereu așa cum trebuie!
    La mulți ani, Femei!

    Adriana Moscicki

    foto: Bartolomeo Veneto, portret de femeie (posibil Lucrezia Borgia)

  • Călătorie ~ 2019,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2019-03-01

    oamenii Cetății… necunoscuți

    Nu știu cine sînt personajele surprinse atât de artistic de Emil Fischer!
    A rămas doar hârtia aceasta, pitită într-un teanc de poze vechi, amintirea unor necunoscuți, oameni ai Cetății (bănuiesc). Iubesc fotografiile vechi, mă emoționează și întristează deopotrivă. Oameni ce și-au purtat umbrele, iubirile, bucuria și dezamăgirile prin Cetate și prin viață, se topesc în nimicul din care s-au ivit. De multe ori mă întreb la ce bun atâtea fotografii, când soarta lor e să eșueze într-un album, sertar, în uitare și indiferență. Rămân doar hârtii document, care ne vorbesc de o epocă, hrană bună pentru cercetător ori pasionați.
    Desigur, putem imagina povestea din spatele „punerii în scenă“. Putem intui „trama“ în spatele privirilor, gesturilor, atitudinii. Ne putem înșela amarnic în exaltarea creativă, dar un lucru e sigur: privindu-i, ne devin apropiați, familiari.

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    Eleganță și bun gust – aș spune la o primă aruncătură de ochi. Rafinament. De bună seama au fost oameni cu stare și o arată în veștminte, în atitudine. Este și indiciul care ne permite să-i ancorăm în timp – Primul Război Mondial – când femeile, eliberate de corset, se preocupă de eleganța și simplitatea rochiilor (less is more!), dar modelele sînt chic și inteligente. Pălăriile cresc în volum, cu boruri largi ori clopot impunător, dichisit cu funde și pene. Bărbații își purtau mustața bine răsucită cu colțurile în sus, redingotă și ceas de buzunar la veston.
    Personajele noastre intră atât de bine în șablon că, imaginea aceasta ar putea fi chiar o ilustrație într-un album de modă! Dacă nu ar fi privirile acelea care spun o poveste atât de intimă, atât de personală… Nu o vom ști niciodată. Putem broda pe tristețea, îngândurarea femeii, pe determinarea și forța pumnului strâns al bărbatului. Poate e o amintire înainte de Război, poate bărbatul a purtat-o la piept. Poate femeia a privit-o în singurătatea așteptării.
    Și din nou, fotograful, în măiestria artei sale, a știut să surprindă exact momentul când, doi oameni, privind spre clickul aparatului, țes din priviri o poveste.

    Adriana Moscicki

    Emil Fischer – „Hofphotograph“!
    fotografie semnată Emil Fischer, devenit în 1904 „fotograf al Curții Regale“, titlu oferit de Arhiducele Josef, apoi, în 1920 primește același titlu din partea Casei Regale a României

  • Călătorie ~ 2019,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2019-02-21

    pe valea Aurită, ori Aurie…

    O peliculă din anii 1989 (vezi Alt-Hermannstadt) mi-a amintit de locul acesta… Multă vreme amintirea lui s-a suprapus perfect peste imaginea Hanului din Dumbrava, până la identificare! Ciudat funcționează memoria! Dacă îmi amintesc perfect baia rece din ștrandul de la Moara Schreyer, imaginea cabanei Valea Aurie e învelită într-un nor cețos și, poate asta îi conferă o aura misterioasă. Desigur m-am preumblat pe acolo, în copilărie, doar ieșirea la iarbă verde însemna, pe atunci, Dumbrava, Sevis, Cisnădioara, Rășinari! Desigur îmi amintesc raliurile din adolescență, doar cabana asta îi adăpostea pe unii din „așii“ volanului autohton!
    Cabana mai există încă-refăcută-oferind bucate tradiționale, loc de organizare a diverse sindrofii. Dar unde e farmecul de altă dată?
    Înghițită de cartier, nu mai este decât un alt restaurant românesc. Căutând informații și poze în virtual, am fost surprinsă -neplăcut!- să aflu că niciunul din site-uri, (nici măcar cel personal al restaurantului!), nu amintește istoria locului! Un loc care are un trecut, care a însemnat ceva în viața locuitorilor urbei, ar trebui să și-l etaleze cu mândrie! Nu știu dacă este neștiință sau dezinteres, nu m-ar mira nici una nici alta.

    Pentru noi, cei mai vechi în zonă, amintirea e ca o brioșă din care ciugulim amăgindu-ne, ori visând. Pentru Cabana Valea Aurie, aceasta e imaginea care ne-a rămas!

    Adriana Moscicki

    Cabana din Valea Aurie a fost construită în zona unde se afa clădirea „Waldcafe“ / Casa de odihnă/vacanță. Pictură realizată de Karl Eduard Closius 1948. (sursa fotografii: Alt-Hermannstadt)

  • Călătorie ~ 2019,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2019-02-12

    pentru că ninge și primăvara cere amânare

    2 și 24 de minute, ora de liniște între anotimpuri. Pe pânza întinsă în poală: slană, brânză, ceapă și pită. Zdrobite între dinți, zgomotul bucatelor dumicate alternează cu hârșâitul roților pe macadam. Toc-toc, pași răzleți, câte un ahhh de sațietate, plescăitul moale al buzelor și căscatul enorm, toate par monstruoase în toropeala amiezii. Un vânt răzleț, schimbându-și direcția, ridică poalele arțarilor tineri, cu foșnet. Pleoape grele se lasă peste case, în scurtă moțăială. Deși gongul ceasului nu e spontan, nici necunoscut, vor tresări la auzul lui cu porumbei bosumflați. Amiaza se prelinge peste ziduri, ca o mângâiere.

    Adriana Moscicki

    Piața Mică, ilustrată circulată în anii 1930.