• Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-12-31

    cumpăna anilor

    Uneori mă cuprinde nostalgia unui Revelion adevărat. Mi-e dor de emoţia ultimei nopţi din an, de agitaţia pregătirilor, de căutarea unei rochii perfecte, de lista cu salate, de mănunchiul de vâsc, de dănţuit, de oameni ce nu mai sînt, de entuziasmul altor ani…

    Doar pentru scurt timp, butonând spre un canal Tv digerabil, în pijama, cu șampania pusă la rece și pregătită să liniștesc caninenele turbate la auzul petardelor și artificiilor.
    Am renunțat la hainele noi cu bancnote pitite prin buzunare -să ne fie anul bogat- și la ciorapii luați pe dos -să nu ne fie de deochi- și la bikini neapărat roșii, păstrați pentru intrarea solemnă în Noul An. Nimic nu funcționează! Doar amintirile, desigur trecute prin sita anilor și mult îmbunătățite, se declanșează după bunul plac, poleind ultima noapte din an.
    Oraşul întreg viermuia, la Mercur se dădeau măsline verzi umplute cu ardei, migdale sau ustori, în borcane lungi. În alimentări se goleau rafturile cu vodcă Wyborowa, Bison Grass Vodka şi coniac Albanez Skenderbeu, şampania Alba-Iulia se vindea ca pâinea caldă.
    Toată lumea pregătea salată de boeuf, ciuperci chinezeşti, din conservă, în sos de maioneză cu smântână şi usturoi, chifteluţe, cârnăciori prăjiţi, friptură de porc la tavă, sarmale. Pricomigdalele se vindeau la kilogram şi fursecurile pe tăvi de carton. La „Împăratul Romanilor“ era totdeauna cîte o expoziţie culinară cu vânzare şi bucătarii vremii se lăudau cu limbă în aspic, peşte nobil garnisit cu lămâie, rondele de morcovi și maioneză, friptură de vânat frăgezit în baiț, icre de Manciuria, torturi diplomat cu frişcă pufoasă şi portocale zaharisite, Doboş tort dichisit cu plăci lucioase de zahăr ars.
    Coafezele aveau cearcăne negre, doamnele -mirosind a fixativ- îşi purtau cocurile prin centru şi unghiile bine lăcuite în mănuşi.

    Jumătate de zi Oraşul zumzăia ca un stup sub un clopot de sticlă, apoi se lasă o linişte tensionată pînă cînd, spre seară, taxiuri tăiau zăpada fleaşcă încolo şi încoace, băieţii duceau platouri, fetele își purtau pantofii înalţi în plase. Se întindeau mese cu familii serioase ce mîncau conştiincios gustări, friptură, sarmale şi ciorbă, cu ochii lipiţi de televizor şi varietăţi. Prin vecini, prin beciuri ori cabane, se stingeau luminile pentru slowuri îmbrăţişate, se cutremurau geamurile la câte un rock îndrăcit, se plângea în tăcere pe blues şi ne iubeam cu toții la 12 noaptea fix, înduioşaţi de alcool şi trecerea anului.

    La miezul nopţii, un discurs macabru, graseiat, ne trimitea într-un nou cincinal cu avânt muncitoresc şi, în timp ce vreun cor serios și energic intona imnul, toate realizările patriei alergau pe ecran, ca amintirile omului în agonia dinaintea morţii. Un ceas virtual ticăia secundele până la explozia de bucurie în alb-negru: „La mulţi ani dragi tovarăşi! La mulţi ani trăiască Republica Socialistă România! Uraaaa!“…
    Bum-Bum răspundeau dopurile de şampanie şi noi răsuflam uşuraţi!
    Lumina crudă a dimineţii dezvăluia feţele boţite, părul vraişte, hainele pătate, masa în dezordine, sticlele aruncate prin colţuri. Cu ochi grei ne târam în căutarea unui pat, apoi linişte.
    Şi totuşi, mi-e dor de oboseala aceea, de bucuria trecerii anului. „Tombe la neige“ hârşia uneori banda magnetofonului, „Shine on you crazy diamond“, „Wish you were here“…

    Noaptea din cumpăna anilor este acum un Silvester sobru şi tăcut.
    Dar amintirile ţopăie mereu în noi, ca o chemare…

    La Mulţi ani! An Nou fericit! Glückliches neues Jahr! Boldog Új Évet! שנה טובה! Guten Rutsch! Happy New Year! Bonne Anne! Buon Anno 2019!

    Adriana Moscicki

    sursa foto: ebay-Alt Hermannstadt

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-12-24

    florile dalbe…

    Stau şi mă gândesc acum, cât de frumos ningea acasă în Noaptea de Crăciun! Rari au fost anii lipsiţi de zăpadă, măcar de o pojghiţă simbolică. Toată noaptea forfoteam, grupuri grupuri dintr-o parte în cealaltă a Oraşului. Ne salutam şi râdeam. Fetele de la Goga cu băieţii de la Lazăr. În geam sclipeau luminiţele pomilor şi lumânărele în sfeşnicele dantelate din traforaj, cu căluţi şi îngeri care se roteau, aduse direct din Germania.

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    „O ce veste minunată, de la Viflaim se arată, cerul strălucea, îngerii veneau pe-o rază curată!“… cântam noi în tonuri înalte şi convingătoare, să acoperim uneori chiotele şi pufniturile de râs din spate. Îl auzeam pe vărul Florin mormăind în barbă şi iscând veselie generală. Fetele stăteau lipite de el ca nişte zâne bune.
    Aşa colindam oraşul prin zăpezi, câinii ne pândeau pe langă vreo poartă şi ne lătrau conştiincioşi. Atunci şi câinii aveau un rost şi un adăpost.
    Şi-mi amintesc mesele întinse în Lazaret, într-un demisol luminat de becuri, dar plin de voie bună, unde Lili ne cânta „Io sînt fată Sibiană“, apoi, în duet cu Dan, colinzi de plângeau mame şi bunici şi unchii ridicau paharele cu vin suspinând.
    Şi era peste Oraşul întreg o lumină aurie. Suflarea caldă şi veselia abureau geamurile caselor. Ici colo în pervaz stăteau conuri de brad, nuci şi mere. Câte-un Moş Crăciun cherchelit mai trecea cu barba trasă pe piept, roşu şi asudat. Copiii ascunşi în căldurica plapumelor, aşteaptau cu urechile ciulite.

    „Trei păstori se întâlniră şi aşa se sfătuiră, raza Soarelui, floarea soarelui“… Ce noapte bogată. Se naşte pruncul în „Casa pâinii“ (Beit=casă, lehem=pâine), El Soarele, lumina, hrana, durerea şi suferinţa, fericirea, El – veşnicia. Credinciosul a postit şi a aşteptat momentul acesta misterios al ivirii pe lume a Izbăvitorului.
    Ce noapte bogată, ce masă îmbelşugată se va întinde a doua zi, mă gândesc, încercand să găsesc firul ce leagă „spiritul Crăciunului“ cu ghiftuiala aferentă.

    „Florile dalbe“ erau atunci petale îngheţate din ramurile copacilor golaşi, se revărsau peste faţa noastră curată şi puţin naivă. Râdeam. Toată noaptea aceasta este despre copilărie şi curăţenie.
    La mii de kilometri depărtare, într-o peşteră cu praf roşu, într-un pustiu de pietre se năştea Pruncul speranţei, o stea aninată în cerul înalt şi florile dalbe ale migdalilor ningeau trupul lui fraged.
    Da, este o noapte minunată, în fiecare din noi se trezeşte un copil ce învaţă să râdă! Sau așa era.

    Crăciun fericit! / Frohe Weihnachten! / Boldog Karácsonyt! / Merry Christmas! / Joyeux Noël!
    חַג מוֹלָד שָׂמֵח!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-12-23

    Duminica de Ignat

    În bătrînul oraş, după ce s-a făcut „dreptate“ şi majoritatea caselor au fost naţionalizate şi repartizate, şi-a dus veacul, de-a lungul coridoarelor lungi de lemn, o adunătură pestriţă de oameni, de toate confesiunile şi convingerile. Împărţeala uşilor şi camerelor făcea ca viaţa lor să se ducă mai mult în comun, frecîndu-se unul de altul prin bucătării comune şi băi, în aceeaşi curte parcelată în straturi sau petece de iarbă şi flori şi tufe de agrişe, cu zmeură căţărătoare şi nuc de umbrit jocul copiilor. Pe vremea asta a anului, la geamul evreiilor fremăta flacăra luminiţelor din Hanukkia, copiii se întreceau în învîrtitul titirezului (dreidel), din bucătărie urca miros de ulei încins şi latkes şi aromă de gogoşi. Opt zile ardeau lumînărelele de Hanukka şi opt zile copiii din curte mîncau gogoşi pe săturate. Cîte un ofiţer solitar se bărbierea cu geamul deschis şi mai fluiera un marş umflîndu-şi obrajii plini de spumă. În casa românului ardea candela sub icoana mică a Maicii şi a Pruncului, în noapte aura ei roşie pîlpîia pe pereţii scorojiţi. Pe plită fierbea fasolea, varza de post, şi cartofi săţioşi. Bărbaţii ascuţeau cuţitele pentru Ignat. Atunci se întîlneau cu toţii în jurul pomenii porcului şi la jumeri calde cu ceapă. Toţi, cu evreu cu tot.
    Şi pe alte mese, patru lumînări de Advent aprinse împreună luminau coroana verde a bradului, cercuri cecuri de viaţă, la infinit. Ultima lumînare e cea a Îngerilor. Şi copiii ronţăiau keksuri mici şi aromate, doar şi ei sînt nişte îngeri.
    Şi deasupra curţii, un singur cer spre care toţi, în aşteptare ridicau priviri de speranţă, ori de bucurie.

    Azi este Ignat. Poate în Cetate se mai aude strigătul porcilor sacrificaţi. Mă bucur că eu nu-l mai aud. Azi este ultima Duminică de Advent. Cu mic şi mare vor sta roată în jurul coroanei de brad, aşa cum au stat alţii înaintea lor, aşa cum vor mai sta alţii, cît e lumea şi credinţa în inimă, cît e cerul deasupra capului. Într-o iarnă din trecut voi luneca şi eu pe-o săniuţă, în propria mea amintire, pe un derdeluş ce nu mai este.

    Duminică în tihnă! 1, 2, 3, 4… Advent fericit!

    Adriana Moscicki

    fotografie personală

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-12-16

    roată… roată

    A treia lumânare de Advent… aşteptarea se micşorează, lumina creşte, aşa speranţa şi bucuria oamenilor. Nu se cunosc cu exactitate originile Coroanei de Advent, dar, în trecutul îndepărtat, încă păgân, în Nordul Europei, adânc în miezul iernii, oamenii aprindeau candele pe-o roată împodobită toată în ramuri verzi. Se aprindeau patru lumânari aşezate în patru direcţii, simbol pentru pământ, vânt, apă şi foc. Se celebrau rituri păgâne ce urmau să asigure continuitatea vieţii reprezentată simbolic în ramurile verzi tot timpul anului. Lumina făcliilor/lumânărilor ar fi fost speranţa în venirea vremurilor calde şi a luminii solare, iar cercul de lemn îmbodobit, un simbol al infinitului…
    În Evul Mediu, popoarele germanice au preluat acest obicei păgân şi l-au încorporat în obiceiul creştin de Advent.
    Şi, nu întâmplător, Lumina este în miezul Sărbătorilor de iarnă şi în Hanuka evreilor (de care vom vorbi când va fi vremea) căci timpul le ordona cam deodată… dar asta este o altă poveste!

    Advent fericit!
    Euch allen einen schönen 3. Advent!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-12-13

    în aşteptarea unei poveşti…

    Îmi imaginam întinse grădini şi câmpuri cu flori pe aici, lângă uliţa ce mărgineşte zidul. Îmi imaginam poteci ce străbat grădinile şi calfe călărind spre turnuri. Turnurile erau doar apărate de bresle şi acolo îşi aveau depozit de marfă şi arme! Poate alergau pe metereze în caz de atac şi aruncau ghiulele, apă fierbinte, smoală. Desigur, poveştile din copilărie au creat modele în noi şi imaginea umple un anumit şablon.

    Am fost puţin dezamăgită să aflu că toate casele de pe strada aceasta sînt relativ noi. Ele au umplut spaţiul între strada Cetăţii şi parcelele dinspre strada Bălcescu și pe cele dinspre strada Tipografilor. Spațiul aflat între strada Timotei Popovici, Tipografilor și strada Cetații era pe vremuri câmp întins, un teren cu iarbă, (în germană Wiese), cunoscut deja 1495 sub denumirea de „auf die Wysen“. Strada Tipografilor însăși se numea cândva Wiesengasse – strada Livezii.
    Curţile se înfăşoară în jurul zidurilor, în lungi paviloane dreptunghiulare de lemn, iar de-a lungul lui sînt presărate uşi ce duc în inima clădirii. În curţi, de ridici capul spre cer, vei vedea că albastrul e tăiat în unghiuri drepte, exact după mărimea curţii. Aşa, fiecare curte are pătratul sau dreptunghiul ei de cer şi doar soarele şi norii sar dintr-unul în altul, într-un şotron imaginar.

    Strada Cetăţii a fost totdeauna liniştită, traversată pe diagonală de trecători grăbiţi ce coborau pe scările pasajelor ce tăiau promenade şi se scurgeau, ca un şir de furnici ieşit din muşuroi, spre autobuze.
    În ferestre poţi vedea şi acum pernele puse la aerisit. Pe sub porţile rotunde de lemn se intră cu capul plecat, uneori printr-o poartă decupată, în umbra curţii interioare.
    Ştiaţi? doar din 1970 se numeşte strada Cetăţii! M-am gîndit, că e singurul lucru bun care i s-a putut întîmpla, doar ne-a făcut conştienţi de existenţa Cetăţii şi a crescut mândria din noi! Iată, sîntem oameni ai Cetăţii, datori a-i păstra memoria! Turnurile cu metereze și zidurile ne-au deschis poartă spre imaginţie… Strada Cetăţii este în aşteptarea unei poveşti!

    Adriana Moscicki

    Turnul Dulgherilor, Olarilor și Archebuzierilor de pe str.Cetății și zidul centurii a III-a de fortificație restaurat 1971 – desen realizat de Juliana Fabritius-Dancu 1981

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-12-04

    „Pavilionul măreției“

    Dantelărie în lemn, statui ce amintesc de măreția artei grecești, poate reprezentări simbolice de zei, dar slăvind frumusețea corpului uman, vase masive cu flori exotice și totul în tihna unei grădini… Imaginea aceasta o mai poți vedea prin Austria și Germania, prin locuri iubite de regi și alaiul lor, la Băi celebre, rămase însă locului și în picioare până în ziua de azi.
    Și totuși, am avut și noi un asemenea pavilion, a cărui amintire s-a păstrat într-o gravură și în consemnările lui Sigerus.

    Pavilionul de dans „Prachtsalon“ (Pavilionul măreției), sau „Glaspavillon“ (Pavilionul de sticlă) construit de baronul Hermann von Brukenthal (ultimul descendent al lui Samuel von Brukenthal) în 1870, se afla în fosta grădină numită „Volksgarten“, situată între str. A.Șaguna nr.5 și str. Banatului nr.2, pe locul unde se află astăzi Colegiul Agricol.
    Din cartea lui E.Sigerus „Despre vechiul Sibiu“ (Vom alten Hermannstadt) aflăm că, pe locul unde a fost ridicat pavilionul de dans „Prachtsalon”, exista grădina de vară a lui Wilke (unde concerta fanfara militară). Mai târziu, grădina a primit numele „Volksgarten“ (Grădina populară). După moartea baronul Hermann von Brukenthal, în anul 1872, grădina a primit numele „Hermannsgarten“, și a devenit apoi cea mai celebră grădină de vară Sibiană.

    Gravură colorată realizată la institutul tipografic Winckelmann & Söhne (H.Porsch) din Berlin – sursă foto: grupul Alt-Hermannstadt

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-11-30

    centenarul tristeţii

    „Nu cred că o graniţă adună şi încheagă o naţiune. Unirea de teritoriu nu este de ajuns. Unirea oamenilor în idealuri, sentimente și conștiință însă, da!
    Sîntem mulţi cei care trebuie să ne amintim de fiecare dată că 1 Decembrie e Ziua Naţională. În memoria noastră e tatuată adânc o altă dată. Poate în Decembrie a fost, simbolic (în trecut), o ţară întreagă unită într-un ideal. Ne-a rămas un gust amar și certitudinea unei revoluții furate.
    Zeci de ani de Democraţie au stricat şoselele, uzinele, trenul şi căile ferate, şcoala, spitalul, pădurea, limba. Maeştrii în camuflaj, adevăraţi cameleoni politici, s-au transformat, peste noapte, din comunişti în capitalişti democraţi, foşti securişti în oligarhi, moguli de presă au creat televiziuni şi sisteme de manipulare, de ştergere a creierelor. Gospodinele şi ţăranii sînt ghiftuiţi cu seriale, moşnegii se bucură la vederea fetiţelor „suflecate“ în televiziuni de prost gust, zeci de hafle şi tarafe, de lăutari moderni cu Ferari şi Lamborghini. Frumuseţea se măsoară în silicon şi operaţii estetice.
    Divide et impera! Ardeleni, olteni, moldoveni împreună sub steagul credinţei, iubindu-se şi urându-se reciproc, dar, împreună urând ungurii, secuii, saşii, evreii. Ura ca sentiment naţional!
    Nici măcar nostalgiile nu mai sînt ca în trecut. Nici măcar trecutul nu ne mai interesează.“

    Cam așa scriam acum un an. Nu s-a schimbat nimic.
    Ba da, s-a schimbat în și mai rău: visteria goală, justiția sub asediu, prețurile au explodat, pensiile speciale s-au dospit, bugetarii s-au multiplicat ca în minunea de la Cana Galileei, legile au fost ciopârțite, șterse și modificate la mișcarea unui „degețel“, incompetența și prostia au urcat pe tron și, cu o poftă pantagruelică, devoră tot ce-a mai rămas curat și de bun simț, infractorii fac legi, jandarmeria are mușchii vârtoși, câinii latră… caravana trece!

    În o sută de ani, 50 au fost comuniști, 30 neo-comuniști, 20 ce-a mai rămas cu bune și rele. Ce sărbătorim?
    7 milioane de săraci, 42 % din populație analfabetă -delicat spus „funcțională“!- cel mai mare număr de imigranți (după Siria – țară măcinată de război), spitalele, autostrăzile, trenurile, wc-urile din școlile care nu sînt?
    Mergem sub steag cu mândrie că avem Catedrală? că Prea-fericitul, ce și-a cioplit chipul pe un clopot, e Omul Secolului?
    A fost un an atât de amar și întunecat, că o singură zi -aniversară- nu poate șterge dezamăgirea, greața, tristețea, deznădejdea, kilometrii de demonstrații nebăgați în seamă.
    Și mă gândeam, la vederea acelor cătușe de carton fluturate, că NOI sîntem cei ce le purtăm și le vom purta: o țară întreagă captivă, îngenunchiată.
    Apoi, după trecerea convoaielor în defilare, la marea bătălie pentru sarmale și ciolan gratis, vom fi cu toții mândri și demni că sîntem Români, dar nici sarmaua și nici ciolanul nu sînt românești!
    În rest, „să auzim numai de bine“ și la mulți ani, România! în EU!

    Adriana Moscicki

    foto: steagul delegatiei comunei Lupșa, la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918
    sursa foto: http://clasate.cimec.ro/detaliu.asp…

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-11-25

    „gospodar fără pereche“… (dar nu ca la TVR)

    Gândurile acestea mi-au fost inspirate de întâlnirea cu două fotografii. Într-una, un tată își căra fiul în spate, prin noroaiele satului Nocrich. În a doua, Prințul Charles, în cizme de cauciuc, zâmbitor, cară un coș și o găleată, urmat de un cârd de găini mândre și strălucitoare. Ce legătură între ele, poate va întrebați? Un singur om, născut în Nocrich, dar umblat în Imperiu, titrat și evoluat, întors acasă și devenit un fel de prinț Charles autohton, agricultor bio, pomicultor, împătimit crescător de animale și nu numai: Samuel von Bruckental!

    Samuel von Brukenthal (n. 26 iulie 1721, Nocrich – d. 9 aprilie 1803, Sibiu), a fost un jurist sas, guvernator al Transilvaniei, colecționar de artă și fondator al muzeului din Sibiu care îi poartă numele. Bunicul și tatăl său au fost judecători în Nocrich. Numele inițial al familiei a fost Brekner. Pentru loialitate, tatăl său, Michael Brekner, a fost înnobilat în 1724, primind numele cu particulă nobiliară von Brukenthal. Mama sa, Susanna, provenea din familia aristocrată a lui Conrad von Heydendorff.

    Este mult mai cunoscut Muzeul din Piața Mare, lăsat moștenire orașului, cu toate colecțiile de artă și obiectele lui -atât de multe încât unele nici nu au făcut vreodată drumul din depozit în expoziție! Se vorbește mai puțin de Orangeria din Sibiu, de palatul din Avrig – reședința de vară (reabilitată cumva în ultimii ani), sau de palatul de la Sâmbăta Mare (unde a întemeiat herghelia celebră), azi în totală ruină și uitare!
    Știm multe despre intelectualul care a înfăptuit primul Muzeu, primele serate de concerte, a instaurat obiceiul ceaiului de la ora 5 și inițiat în plăcerea sorbirii unei licori dulci: ciocolata caldă! Dar, von Bruckenthal a fost și un om practic: știa să facă agricultură și bani! Banii erau apoi investiți în cumpărarea a tot ce era nou în Imperiu și aducerea în Transilvania!

     

     

     

     

     

     

     

    Deși a construit palatul din Avrig după modelul Schönnbrun-ului, îl înconjoară de grădini și câmpuri pe care cultivă soiuri noi de plante, de la cartofi (despre care am vorbit deja!), până la sparanghel, aloe vera și plante exotice în serele aferente!
    Soiuri noi de animale au fost aduse tot de el în Transilvania: bivolul alb din Italia și caii lipițani pur sânge, care au fost mândria României sute de ani și ai căror urmași îi mai vedeți și azi la Sâmbăta.
    Nu știu cum o fi arătat Nocrichul în vremea familei Bruckenthal, dar pot să-mi imaginez Palatul din Avrig pe vremea acestui mare gospodar și intelectual ! Oamenii mari nu se sfiesc să umble în galoși de gumă, nici să rămână modești!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-11-17

    Micul paradis verde

    Nu departe de amorțeala actuală a Pieții Habermann exista un loc de plimbare și relaxare drag Sibienilor. Gândită după modelul grădinilor Vieneze (Prater, Volksgarten), Promenada era locul „ieșirii din cotidian“. Din păcate, din micul „paradis“ verde-distrus de tăierea Bulevardului Coposu, n-a mai rămas decât un mic, îngust dâmb de pământ. Privind această mică litografie-bijuterie, nu putem decât să ne imaginăm frumusețea locului.

    Acesta era chipul urbei noastre și nicidecum vreo imagine idealizată! Orice asemănare cu grădinile Imperiului Nu este întâmplătoare. Orice asociere cu scene romantice din film este logică! Cam așa se preocupau, pe vremuri, edilii de spațiile de agrement ale orașului!
    Ce poate fi mai plăcut corpului și papilelor decât asocierea armonioasă între un cofetar elvețian și o grădina în stil vienez?!

    Din istoria locului ne povestește Sigerus:
    În ultimul deceniu al sec.18, Magistratul Sibian hotărește crearea unui spaţiu de agrement în sudul oraşului, cu grădină şi promenadă după modelul grădinilor Vieneze Prater, Volksgarten, „Paradeisgartel”, cu alei umbrite de pomi și chioşcuri cu răcoritoare pentru „Publikul” orașului. Primele lucrări de nivelare a terenului între Cazarmă şi Poarta Leşurilor au început deja 1791 şi au fost continuate cu ajutorul armatei.
    În 1818 au fost amenajate scările de lângă Turnul Gros. În acelaşi an a fost ridicat, din ordinul baronului Kienmyer, la capătul Promenadei superioare, un mic templu numit „Concordia“. Mai târziu, templul va primi numele „Latzel” după medicul Dr. Josef Latzel.
    În anul 1829 au fost inaugurate monumentul cu bustul împăratului Francisc I. şi piatra comemorativă în memoria colonelului Vecsey.
    În iunie 1856 este amenajată Şcoala (pepiniera) orăşenească de pomi lângă Poartă Leşurilor.
    În anul 1827 renumitul cofetar elveţian R.D. Gaudenz construiește o cofetărie mică, așa-zisă „Refraichadă“, pe Promenada inferioară, lângă Cazarmă. Clădirea era vopsită în roşu, iar în grădină se aflau postamente cu vaze de piatră. După 15 ani, clădirea a intrat în posesia oraşului, iar după 1852 a fost transformată în crâşmă.
    La 1 iulie 1852 Gaudenz deschide pe Promenada superioară noul „Pavilion elveţian”.

    Mica litografie-bijuterie reprezintă „Pavilionul elvețian“ al cofetarului Gaudenz, aflată pe Promenada Superioară (între str.Berăriei şi str.Independenţei, pe dâmbul Parcului C.Coposu) cu terasă și grădină, cu mese și spațiu verde, limitată de gardul de lemn ce dădea spre aleea Promenadei, loc unde te puteai îndulci (la propriu) sau îndulci privirile, asistând la trecerea domniţelor galante cu umbreluţele lor dantelate, recuzită pentru ascuns ocheade sau, diplomatic, chipul tot sub privirile insistente ori nedorite!

    Adriana Moscicki

    Litografie realizată c.1860, după un desen de Carl Koller la Institutul litografic J.G.Bach din Leipzig (sursă ilustrație și fotografii: „Alt-Hermannstadt“)

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-11-11

    Singurătatea unui loc frumos!
    E atâta pustietate în Piața Habermann, că-ți poți măsura nestingherit umbra!
    Construită pe locul fostei fabrici de bere Habermann (1850-1862), demolată în 2004, inaugurată cu surle și trâmbițe în luna Mai, Piața agonizează în singurătate. Cum, de ce a devenit un loc nefrecventabil, uitat, evitat? (Este totuși un loc istoric, cel puțin pentru noi, Sibienii.) Căsuțele s-au închis una după alta, restaurantele se mai bucură câte puțin de mușterii în zilele însorite!

     

     

     

     

     

     

     

    Altfel sunau promisiunile din luna Mai:“Ne dorim o zonă vie și efervescentă, un punct de referință pentru cumpărături de calitate și, în același timp, un spațiu de întâlnire și socializare, în perimetrul ultracentral al orașului. Aici vor funcționa restaurante și cafenele, magazine, magazine cu produse locale și de calitate, dar esența este dată de evenimentele care vor anima Habermann Markt. Modelul nostru se regăsește în alte mari orașe europene, în care piețele de acest tip sunt puncte importante de susținere ale economiei și culturii gastronomice locale dar, în același timp, au rolul de a educa și de a inspira vizitatorii. „Ne-am propus să construim un hub cultural, care să apropie oamenii, să atragă turișți și să îmbogățească, în final, comunitatea”, spunea Viorel Horja, Manager General Euro Imob Internațional. (ziarul Turnul Sfatului, 9.05.2018)

     

     

     

     

    Poate ar fi fost mult binevenită mutarea Pieței volante Transilvania aici, sau organizarea unei Piețe noi, sau a unui al doilea Târg de Crăciun ca în toate orașele mari care se respectă!
    Există parcări, o frumoasă esplanadă care a fost însuflețită doar pe parcursul Festivalului Internațional de Teatru! Dar, să nu uităm, festivalul e doar O DATĂ în an!
    Cum se explică agonia locului, lipsa de interes a investitorilor, neintegrarea locului în circuitul turistic (deși orașul e sufocat de grupuri străine și turișți locali!)??? Acestea nu sunt întrebări retorice, ci întrebări pe care, bănuiesc, nu mi le pun doar eu și așteaptă un răspuns din partea autorităților!
    Adevărat, vor spune, există un anunț în pagina de Facebook a Pieței:“ Vinde-ți produsele specifice sărbătorilor de iarnă la Habermann Markt!
    În perioada 29 noiembrie – 3 Ianuarie punem la dispoziția producătorilor și comercianților spațiile libere din Habermann Markt pentru desfășurarea următoarelor tipuri de activități:(…)“.
    Azi, 11 Noiembrie, cu două săptămâni înainte de data anunțată, Piața lâncezea în soarele amiezii, stingheră și uitată, sub privirile plictisite de așteptare ale câtorva negoturi, care au mai rezistat!
    Poate nu ar fi rău să mai tragem cu ochiul la vecinii noștri Clujeni, tot Ardeleni și ei, dar mai picanți și mai iuți decât „telemeaua“ noastră locală!

    Adriana Moscicki

    fotografii personale, azi, 11.11.2018

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-11-07

    Târgul de altă dată
    Dezvoltarea economică și industrială, globalizarea, migrația populației, depopularea satelor vor duce, probabil, și la dispariția piețelor așa cum le cunoșteam. Supermarketurile sunt mai la îndemână-și uneori cu prețuri mult mai bune- oferind legume, fructe și zarzavaturi proaspete pe tot parcursul anului. Am uitat să mâncăm după sezon și ne bucurăm de permanenta prezență a roșiilor, chiar dacă sunt crescute pe un petec de vată și hrănite cu chimicale.

    Vechile democrații occidentale au acumulat experiență de-a lungul anilor și se reîntorc la piețele de producători, ținute săptămânal în centrul orașelor sau, spre magazinele de produse bio (cu adevărat și controlat!) la prețuri exorbitante dar, oferind speranța unei alimentații și vieți sănătoase.
    Dar noi, fără drumuri de acces în timp util (multe produse fiind perisabile), fără o organizare eficientă din partea producătorilor (care preferă să vândă din fața casei direct comerciantului care le colectează), fără siguranța originii produselor, ne trezim că plătim prețuri mari pentru o marfă așa-zisă „de grădină“, dar coaptă prin magazii, ori pe drum din Turcia.

     

     

     

     

     

     

     

    Vă amintiți aglomerația din gări, sacii burdușiți și zumzăiala oltenilor? tarabele acoperite cu nyloane transformate în pat pe timp de noapte, fețele lor șifonate și obosite în frigul dimineții?
    În trecutul mult mai îndepărtat, cunoscut nouă doar din fotografii și cărți, Piața era locală și încuraja comerțul local. Majoritatea produselor agricole, vândute în zilele de târg, erau autohtone, cultivate în grădinile din împrejurimile orașului.
    Dacă citiți istoria cartofului, de exemplu, veți afla că a fost adus în Transilvania încă de pe vremea Mariei Tereza și cultivat, la început foarte puțin, la nivel de gospodărie personală. Oamenii se temeau de „mărul pământului“ și apreciau mai degrabă aspectul estetic al florilor lui! Dar, foametea din 1815, și circulara dată de Guvernatorul Transilvaniei G. Banffy de Losoncz, în care se arată modul ușor de cultivare în cuiburi „chiar și în lipsa animalelor“, îl impune ca aliment de bază și hrănitor prin excelență! Așa se explică nenumăratele mâncăruri pe baza de cartofi din bucătăria noastră locală și pâinea cu cartofi (necunoscută în alte regiuni).

    Pe lângă legumele cunoscute, ce constituiau baza alimentației (cartofi, varză, fasole, grâne), cultivate și vândute prin târguri, Sibienii mâncau multe fructe din livezile ce înconjurau odată orașul. Cel mai vechi document, în care sunt menționate fructele cultivate în zona Sibiului, datează din secolul al 15-lea. Învățatul italian Pietro Banzoni, călător prin Transilvania pe timpul domniei regelui Matthias Corvinus (1458-1490), povestește despre diferitele soiuri de „fructe nobile“ consumate de Sibieni! (soiuri speciale de mere, pere, prune, vișine, cireșe)
    În timpul vizitei regelui Ladislaus la Sibiu, în anul 1494, masa înaltului oaspetele a fost plină cu soiuri alese de fructe. Chiar și domnitorii Moldoveni și cei din Țara Românească au comandat fructe proaspete, sau uscate, din zona Sibiului. De exemplu, domnitorul Moldovei, Lăpușneanu și-a dorit – și a primit – de la Sibieni prune uscate pentru soția lui bolnavă, Ruxandra!

    În ziua de azi, se vorbește despre încurajarea produselor și comerțului local. Iată un exemplu grăitor din trecut, ajuns la urechile noastre din povestirile lui Sigerus:
    Pînă în anii 1850, era tradiția ca, în zilele de târg să fie amplasat un „steag“ cu baner din tablă lângă fântâna din Piața Mare, pe care era pictată stema orașului. Acest steag semnala tuturor că, în acea zi, de dimineață pînă la ora 11, numai Sibienii aveau dreptul să cumpere din produsele oferite de vânzători. După ora 11 toată lumea putea face negoț după plac, cu oricine!

    În amintirea târgurilor de altă dată dar și cu nostalgia gustului pierdut, aceste imagini cu Târgul din Piața Mare, de-a lungul timpului!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-10-30

    Cum știi că vine iarna…

    Vântul cald ce mângâie grădina nu o poate păcăli pe Sara! Grădina are semnele ei și Sara le cunoaște ca pe degetele de la mână. E vremea de odihnă. E vremea despărțirii. Cu câtă tristețe, Carlito și Jose, doi foxterieri năzdrăvani și sârmoși, se vor întoarce sub cerul gri și burnița Münchenului- ei, care au cunoscut căldura Spaniei și raiul Turnișorului /Neppendorf!

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    Sara ne poftește în casă (poartă verde, casă verde-ușor de recunoscut):“ totu-i vechi aici, nu poți aduce musafiri, așa zic copiii!“ și zâmbește. Dar, noi tocmai asta căutăm și sîntem conștienți că, pentru Sara, nu este nici vechi, nici nou, doar „acasă“. Fiecare obiect amintește de oameni și evenimente: ștergarul cusut, fotografiile vechi, oglinda cu foiță de argint, patul cu tăblie înaltă, lada pictată, valiza de cătănie, sania de lemn pentru cărat lemne, ori cârnați la afumat, banca pe care se culcă morții. Multe stau rânduite în șură, multe nu-și mai găsesc rostul, dar au rămas acolo, cuminți ca într-un muzeu nefrecventat și necunoscut.
    Doar cuptorul, aprins azi pentru ultima oară în an, bate cu inima caldă de vâlvătaie, mistuind ultimele lemne, bolborisind prin spuză și prin carnea pusă la prăjit. Pâinile așteaptă deja cu pântece dolofane de coajă, hanklichul se hodineste sub pânză. Și, în paharul de vin roșu, adunate toate aromele curții și pământului, toată povestea Neppendorf-ului și a Sarei.

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    Curând, obloanele vor așterne umbră în încăperi, râsul Sarei și veselia câinilor se vor îndepărta, pământul va moțăi pe sub ploi, ori pe sub zăpezi. Căruciorul înflorat, rămas singur, gol și inutil. Gerul îi va încleșta trupul, pentru o vreme.
    Mă gândeam cum drumurile acestea marchează un calendar, nescris, dar trăit firesc de om și natură: plecarea în toamnă, revenirea în primăvară. Renaștere și viață cu zâmbetul Sarei și culorile grădinii.

    Drum bun, Sara! Te așteptăm cu poală de flori, cu față senină și zâmbet îmbietor, așa cum îi stă bine Reginei florilor, din Neppendorf!

    Adriana Moscicki

    fotografii personale

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-10-28

    Ca o promisiune în verde!
    așa începuse modernizarea.
    Doi mesteceni frați, într-o oază pitită de vânt și de priviri indiscrete, cuprinsă în nesfârșitul unui cerc de piatră, susurul unei fântâni ce picură, ca amintirea unei grădini orientale, perfecte, rămasă cumva la jumătatea drumului, ori poate adecvată esteticii și gustului comunist. Era „altceva“ în peisajul târgului nostru, târg născut în verde, îmbrățișat de alei umbroase. De-a lungul bulevardelor erau pomi, rondurile erau sădite în flori colorate ce se schimbau în funcție de sezon. Lumea căuta verdele și natura prin parcurile orașului, ori mult mai departe la Seviș, Dumbrava, Cisnădioara, Rășinari, Piatra Broaștei, La Tocile. Până și mărețele blocuri comuniste, ce răsăreau în Hipodrom, își primeau porția de verde: fâșii lăsate în jurul blocurilor, copaci plantați. Lumea și-a făcut grădini, aranjat straturi cu ceapă, salată și verdeață, ori doar flori.

    Nu știu de când a început foamea de asfalt! Pădure de blocuri – adevărat, în vopsele colorate, într-un deșert de asfalt, peste care șuieră vântul câmpurilor – aceasta e noua imagine a Sibiului. Înțesate de mașini, drumurile par mari omizi leneșe ce-și târăsc trupul greoi. Orașul e sufocat, locurile de parcare inexistente, ori mult prea puține. Hei, încotro oameni buni? Orașul acesta nu a fost gândit ca o mega-metropolă! Orașul acesta cu ziduri și porți a fost o cetate bătută de trăsuri, cai și modeste automobile!

    Ca orice cetate, care se respectă și este respectată prin lume, automobilele ar trebui să dispară! Sînt convinsă că ați vizitat destule locuri prin lume în care, intrarea cu autovehiculul în centrul orașului este interzisă, restricționată (doar pentru rezidenți!), sau ineficientă! V-aș oferi doar câteva exemple, mai la îndemână: Gruyere (și aproape toate orașele/locurile turistice/istorice Elvețiene!), Salzburg, Hallstadt, Bamberg, Antwerp, Ghent, Dubrovnic, Freiburg, Rotenburg ob der Tauber, etc. Desigur, transportul în comun este dezvoltat, modern și eficient, parcările (imense!) aflate în afara orașului, oferă shuttle/autobuze care se ducă încolo și încoace turiștii.

    Poate ar trebui regândite parcările și locul în care se află ele în oraș! E minunat că se câștigă bani frumoși din ele (Piața Mică!), dar, în aceeași măsură afectăm calitatea vieții, plăcerea unei excursii, aerul și mediul, clădirile istorice, că, făcând o socoteală simplă, poate mai mult pierdem decât agonisim din leul dat pe parcare. A bon entendeur! Poate cineva pricepe și e în măsură să facă…

    Și așa, pornind de la doi mesteceni frați și singuratici, ne-am pierdut în marea de mașini care înghite orașul!
    Verdeața de altă dată, dusă din lume, prin anotimpuri și prin vreme!

    Adriana Moscicki

    Sibiu „Hotel Continental“ – carte poștală circulată 1984

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-10-21

    ceva dulce!

    Printre rețete vechi de prăjituri austriece, scrise cu creionul, într-o caligrafie impecabilă, zăceau și aceste foi, aproape retezate de atâta îndoit: dulci rețete cu cacao și ciocolată Meinl! Mi se povestise de existența magazinului de delicatese Meinl, aflat nu departe de Römischer Kaiser (Împăratul Romanilor). Pe vremea aceea, lumea bună își cumpăra de acolo cafeau ori cacaoa/ciocolata, împachetată frumos în punguțe, apoi dădea o tură pe la parterul hotelului, unde se bea coniac fin și, în spatele perdelelor grele de catifea, se etalau cărțile de joc.

    Pare mai degrabă o scenă de film vechi, alb-negru, din acelea care ne făceau să visam în copilărie rochii de tafta, bijuterii și bărbați în smoking pufăind cigar. Dar toate astea au existat chiar așa, în tihnitul nostru oraș.
    Pe vremea copilăriei mele, ne bucuram de un pachet de cacao autohton, îmi amintesc și acum imaginea lui în alb și maro, din care-mi fabricam imediat „ceva dulce“ în momente de aprigă dorința: un sos gros din cacao și zahăr, îndoit cu apă fierbinte, ori mâncat exact așa, cu lingurița!

    Pe Meinl, l-am descoperit personal (și nu din poze!) mult mai târziu, acasă la el, în Viena. Nu se poate să nu-l recunoști de departe pe simpaticul purtător de fez roșu cu ciucur! Poate va întrebați de ce un turc a ajuns logoul firmei?! Cafeaua, deși se numește „turcească“, nu se cultivă în Turcia. Legenda spune că Etiopia, regiunea Kaffa este locul de origine al cafelei. Descoperită pe la anul 850, a fost dusă în lume și popularizată de către turci. În 1683 ajunge în Viena odată cu armata turcă. Din fericire, doar cafeaua a rămas și croassantul de lângă ea!
    În 1924, artistul Josef Binder a fost invitat să creeze un logo al firmei Meinl care, fondată în 1862, era deja o afacere cu istorie și renume.
    Așa s-a născut micul „coffe boy“ cu trăsături africane și fez turcesc, detalii menite să simbolizeze originea cafelei.

    Au trecut zeci de ani de atunci, magazinul Sibian al lui Meinl a rămas doar în memoria fotografiei, logoul a suferit și el, acuzat de rasism, a fost schimbat și modernizat iar Meinl a devenit investitor în România, proprietar de fabrici de ciocolată.
    Mie mi-au rămas niște rețete pe care nu le voi face niciodată, probabil, dar mai presus de toate, ștampila originală pe o hârtie mâncată de vreme!

    Adriana Moscicki

    fotografii personale / sursa foto magazin Alt-Hermannstadt

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-10-12

    Piața amintirilor noastre

    Imaginea aceasta colorată am dus-o mult prin timp și prin lume. Acolo am stat pe bancă, sub privirile vigilente ale lui tanti Ghinescu, care hrănea porumbeii și nu făceam o mișcare de teamă să nu-i gonesc, deși aș fi alergat după ei, dar supravegherea era strictă și responsabilitatea asemenea, mai ales că eram maestra căzăturilor spectaculoase, cu julituri.
    Pe micile alei, între ronduri, am gonit cu tricicleta de lemn. Uneori doar am stat pe ea, gură cască la trecători.

    Am stat și acolo, în spatele geamului mare de la CEC. Banca de lemn era solidă, picioarele nu-mi ajungeau la podea dar, oarecum, reușeam să mă cațăr și să încerc toate tocurile de cerneală pe formularele în negru, roșu și albastru împrăștiate pe masă.
    Cel mai mult îmi plăcea să aștept tramvaiul și să spionez toneta de înghețată. Înghețata aceea simplă, ivită misterios din toneta de lemn, a fost cea mai bună mâncată vreodată. Și eu știu, doar amintirea a făcut-o așa, doar dorul după vremuri demult duse, după un oraș care nu mai este.

    Adriana Moscicki

    Piața Mare la sfârșitul anilor 1970 (sursă foto A.Couline)

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-10-02

    dusă vara…
    și berzele au plecat în alai cu rândunici și aripă zveltă în zbor. Atât de puțin ne-am bucurat de vederea lor. Atât de puțin ne-am bălăcit în vară, că apele au rămas vreme îndelungată neatinse și mohorâte. Liniștea va cuprinde lacurile, vântul îi va încreți fața valuri mici și dese, fulgi moi se vor topi tăcuți in saramură. Și totul așteptare.

    Adriana Moscicki

    Ocna Sibiului, lacul Cloșca

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-09-27

    Sibiul colorat din amintirile noastre…
    pe vremea când nu visam „o țară ca afară“, doar ne doream cu toții „afară“.

    Azi, deși ne putem mișca liber și locui prin alte părți, schimbarea se lasă așteptată. Azi dorim „o țară ca afară“, dar nu înțelegem că schimbarea vine dinăuntru, din noi!
    Despre amintiri, numai de bine! Doar ele se înfrumusețează în timp!

    Adriana Moscicki

    Sibiu, anii ’60-’70

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-09-18

    Septembrie
    vine cu o lumină specială în răcoarea dimineților, un cer senin înalt și curat, ca o speranță pentru dogoare în mijlocul zilei.

    Septembrie și octombrie sînt mereu amintirea unor începuturi de viață și de școli, drumuri noi pe care am pășit mereu cu emoție, panică, crampe la stomac și teamă. Teamă de a nu eșua, teamă de a nu fi depășită de evenimente și întâmplări. Apoi, cu ploile, teama a devenit, încet – încet, tristețe, o stare greu de cuprins în cuvinte, poate vecină cu depresia atât de prezentă azi în viețile noastre.
    Au fost toamne aurii cu aromă de fructe și iubire. Au fost toamne gri cu frunze moi, noroaie și ploi. Și toate au fost viața noastră între zidurile orașului pe care visam să le depășim, să le lăsăm în urmă… Și uneori ne întoarcem, unii fizic, alții doar în amintire!
    Să vă fie Toamna-Bucurie!

    Adriana Moscicki

    vedere Sibiu anii ’60-’70

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-09-11

    și totuși

    cât de binecuvântați am fost nascându-ne în urbea noastră provincială!

    orașul ne-a dat pavăză umbra zidurilor, liniștea caselor, tihna amiezilor, tăcerea pietrei, veghea acoperișurilor.

    și oamenii și-au purtat vorba cu zgârcenie – dar cumpătată, pasul apăsat – dar sigur.

    știu, orașul acela de oameni nu mai este, e doar o vedenie din trecut.

    ne-au rămas pietrele, până când?

    ne-au rămas ochii deschiși și cugetul curat precum aerul din poala munților, ne-a rămas îndârjirea de ardeleni!

    Adriana Moscicki

    Sibiu, anii ’70-’80

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-09-01

    roată… roată
    lut frământat, glazurat, copt și încondeiat, sub mâna udă a mesteșugarului însuflețit cu susurul apelor, adierea pădurilor, strălucirea soarelui, cântecul cocoșului.
    A 52-a ediție a Târgului Olarilor s-a deschis azi, în Piața Mare, Sibiu. Bucurie pentru ochi și suflet, ca în fiecare an, așa cum ne-am obișnuit, an de an!

    Adriana Moscicki
    fotografii personale, Târgul Olarilor, 1 Septembrie 2018, Sibiu

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-08-26

    Sibiul – din nou Medieval

    de ce ne fascinează atât de mult Evul Mediu? desigur, nu doar pentru simplul motiv că Sibiul a fost o cetate cu zeci de turnuri și ziduri de apărare, cu străzi înguste și întortocheate, cu fântâni din care se adăpau oameni și animale, cu treceri ascunse, cu gunoaie purtate de prin urbe de firul de apă ce-l traversa.

    E perioada cea mai colorată și misterioasă a omenirii. Legende și povești ne-au deschis porți de visare și, căutând o evadare din cotidian, ne întoarcem spre un trecut îndepărtat, pe care îl idealizăm. Nici prin cap nu trec războaie, inegalități sociale, molimi, mizerie, mirosuri grele, pestilențiale, execuții publice, sărăcie și foame! Maturul din mine ar spune: le trăim din nou. Copilul din mine ar dănțuit ca un trubadur cu tomburina și pantofi ușori, sunând din clopoței.
    Și câtă bucurie să văd azi, în Piața Mare, copii învățați cu tablete, computer și mașini teleghidate, luptând cu sabia precum eroii lor de prin jocurile video, fetițe cu plete și panglici aruncând în aer mingi și steaguri mici.

    Meseriași în lemn și fier și-au făcut auzite dălțile și ciocanele, pe mese s-au ivit cupe de lemn și blide și, într-un nor de fum de la grătarele încinse, cu toții au uitat de hamburgerul McDonald și s-au mulțumit cu pâine și carne. Sulițe și săbii aranjate frumos în rastel așteptau mâini vanjoase, de cavaleri pitici, să fie încercate în lupta vitejească.

    Până și calfele călătoare s-au mutat, cărând un greoi pavilion din Piața Huet, în Piața Mare și s-au oprit demn (dar întâmplător, din oboseală) la „Vă vedem“. Doar stâlpul spânzurătorii (altă dată la el acasă acolo, în Piață) stătea singuratic și oarecum stingher: Nimeni nu va fi pedepsit și nu mai înfricoșează pe nimeni!

    Adriana Moscicki
    fotografii personale, Festivalul Medieval, Sibiu, 2018

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-08-23

    Ce amintiri avem din 23 August?
    așa gândeam acum ceva ani și nimic din realitatea care mă înconjoară nu m-a determinat să gândesc altfel!
    dar în Monte Carlo, America de Sud, de Nord, Elveția, chiar și în București rar și sporadic, o grămadă de oameni „de bine“ se bucură de beneficiile regimului (oricare ar fi) și a acestei zile!

    hârşâitul măturoiului
    şi eu am trecut pe aici prin Piaţă, cu uniformă de pioner, cravată şi flori pe care le-am zgâlțâit patriotic în faţa tribunei. Apoi am chiulit ani de-a rândul.
    Ce era 23 August? Defilare, bere şi mici. Asemeni zilei de 1 Mai. Dar în August era cald şi soare şi defilarea mai bombastică, mai lungă, lozincile mai înflăcărate. Ani de zile 23 August era „Sărbătoarea noastră naţională“, atât de înrădăcinată în noi că, sînt convinsă, vi se întîmplă şi vouă să uitaţi că s-a mutat la 1 Decembrie!
    De câtăva vreme mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă…? dacă n-ar fi fost Tratatul Ribbentrop-Molotov, dacă Regele n-ar fi abdicat, dacă n-ar fi fost 23 August? Care ar fi fost faţa Europei? Am mai fi existat? Câtă vreme am fi stat drepţi în faţa ruşilor din est, sau a „prietenilor“ vest? sau poate ne-am fi transformat în vreo republică din Uniune…
    Nu am citit nici un fel de simulaţie retrospectivă de genul ăsta şi, recunosc, ar fi interesantă. Sau poate ar fi dezamăgitoare. Poate am descoperi cu uimire că politicienii sînt făcuţi din acelaşi aluat, că interesele nu s-au schimbat, doar oamenii. Şi apoi, pe cine am mai putea învinui? şi cum ne-am mai putea plânge de neşansa poporului, a ţării, a istoriei?!
    Ce ar fi, dacă ne-am trezi… într-o dimineață de zi nouă (nemanipulată de cei care ne-au vândut libertate și democrație) și am recunoaște, că nu s-a schimbat absolut nimic… ”Comuniștii lui Ceaușescu” sînt de fapt ”Capitaliștii“ care s-au adunat în jurul unui foc ideologic, călcat în picioare și stins cu ajutorul celor de bună credință… și, care astăzi, împreună și fiecare pentru singurătatea proprie, se incălzesc la flacăra unei bancnote tipărite.
    Azi, 23 August, să ne amintim fiecare ce dorim: de gustul micilor, de zgomotul defilării, de carele alegorice, de liniştea ce rămanea în urmă şi strada plină de flori strivite, steguleţe de hârtie călcate în picioare, hârtii, baloane sparte şi peste tot hârşâitul măturoiului de nuiele în noapte.
    Nici măcar măturoaiele nu s-au schimbat!

    Adriana Moscicki

    Măturători în Piața Mare – 1918

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-08-17

    vă vedem#
    Nu poți înțelege determinarea Diasporei, dar nici drama ei, dacă nu ai trăit niciodată departe de poala mamei!
    Diaspora trăiește de două ori singurătatea: cea a depărtării de un spațiu intim, cunoscut și cea a izolării într-unul nou, la început ostil, care cere schimbări de mentalitate, gândire, obiceiuri și limbă. Se spune că, doar atunci ești integrat complet, când gândești și când numeri în limba țării respective!
    Am întâlnit mulți români „de afară“ și uneori m-am minunat de puternicul accent străin cu care vorbeau limba strămoșească, dar m-am întristat în aceeași măsură cunoscând alții, incapabili să vorbească o iotă din graiul țării care i-a adoptat!

    În anii 90 am plecat mulți naivi în căutarea democrației-așa cum ne-o imaginam noi, ieșiți din ogrăzile comuniste! Am înțeles repede că nu există un asemenea animal perfect, e doar o plăsmuire în căutarea noastră de valori, dreptate și demnitate. Dar am învățat că există legi care guvernează lumea și ele sunt făcute pentru oameni, ordine și respect. Am învățat că avem drepturi și ele trebuie respectate, ne-am obișnuit să stăm cu coloana dreaptă în fața unui ghișeu și a unui funcționar, să umblăm cu computere atunci când ne luăm numărul la doctor și să așteptăm liniștiți cele câteva minute până la invitația oficială pe un panou de televizor. Ne-am obișnuit ca doctorul să ne primească zâmbind și să scrie în computer, în același timp în care ne vorbește (pe nevăzute), toate durerile, simptomele, analizele, procedurile și să ieșim îmbărbătați, încrezători. Ne-am urcat în autobuze aerisite și silențioase, a căror sosire e anunțată pe un panou solar și la fix. Și multe, multe, altele dar mai ales, am învățat să respectăm și să fim respectați, ne-am recăpătat demnitatea. În casele noastre am vorbit românește și nu am uitat o clipă de unde am venit!
    Dar, natura umană e diversă, oamenii diferiți, din fericire. Există imigranți care se găsesc doar fizic în spațiul respectiv, iar în viața lor spirituală, mentală nu au trecut niciodată granițele României: vizionează televiziunea română, nu au curajul să schimbe mâncarea tradițională și nici obiceiurile.
    Există imigranți care s-au detașat total, au tăiat toate legăturile cu țara și trăiesc o viață nouă.
    Indiferent de categoria în care s-ar afla, există un numitor comun: munca, mândria de a munci, pentru că „a munci“ este un drept! Ia-i omului munca și i-ai luat pâinea de la gură, demnitatea, scopul zilelor.
    Indiferent de statutul lor social, de studiile pe care le au, să nu-i treacă prin cap nimănui, vreodată că ei nu înțeleg și nu văd realitățile din patria mumă! Nu trebuie să le aruncați în obraz, zeflemitor „ce știi tu? doar nu trăiești aici“! Uneori depărtarea te face să vezi mai bine, mai în profunzime și, nefiind legat/influențat de interese de vreuna din părți/partide, de pile-relații-cunoștințe pe care trebuie să le cultivi – spiritul de discernământ e mult mai acut! Au dovedit-o din plin, zilele trecute, miile de români din Diaspora și mă înclin cu respect în fața curajului și evoluției lor!

    Citeam ieri un dialog interesant pe marginea unei cărți (Tudor Mirică, „Despre Călătorie, ca Stare de Spirit“*) despre imigrație ca o călătorie fără întoarcere.Nu pot decât să fiu de acord: o dată integrat într-o lume ce îți oferă posibilități, este greu să te întorci în timp la practici, obiceiuri și o realitate de care ai fugit! Poate de aceea, încă, în România sec XXI a rămas valabilă dorința „vrem o țară ca afară“!
    Ce trist că, după 28 de ani de așa-zisă „democrație“, țara este în genunchi, ruginită și ruinată, pomeni electorale sau privilegiile unui stat bugetar întins ca o caracatița cu multe picioare grase, inutile și zgomotoase, determină oamenii, triști și umiliți, să-și adune bocceluța și plece în căutarea pâinii și a demnității!
    Cât de minunat că oamenii pleacă în depărtări, li se deschid orizonturi, se îmbogățesc spiritual, cultural și încep SĂ VADĂ!
    Și știu, cei din orașul meu încep să vadă cu mii de ochi, doar poartă în ei amintirea orașului.
    vă vedem din lume și vă vedem din Sibiu!#

    Adriana Moscicki

    fotografii personale din Sibiu

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-08-09

    Dumbrava copilăriei

    Îmi amintesc bărcile de lemn și vâslele lor greoaie, numai bune de impresionat orice demoazelă cu forța de zdrahon a brațelor, în vâslire. Bărcile se închiriau cu jumătatea de oră și omul cu megafon veghea din mal, atent, întoarcerea la timp, la țărm.
    Unii erau viteji în mijlocul lacului și balansau barca în țipetele femeii, desigur mijloc ușor de a obține promisiuni, alții vâsleau alene până pe sub sălciile plângătoare pentru săruturi sub perdeaua de ramuri verzi. Noi, copiii, stăteam cu ochii țintiți și nu scăpam nimic din spectacolul lacului, nici peștii ce zvâcneau uneori după muște și cădeau plesnind apa cercuri, cercuri, nici gurile mari deschise ce înghițeau bucățile de pâine aruncate prin plasa protectoare, nici ochii bulbucați ai broaștelor printre ierburi.
    Când părinții ne plimbau cu barca (și nu se întâmpla des), era o aventură despre care vorbeam săptămâni în șir, de parcă ne întorseserăm dintr-o extraordinară croazieră.

    Erau micile noastre bucurii în Dumbravă, amintiri ce le-am păstrat de pe un ponton de lemn cu lanțuri și ghivece de flori, pe care țopăiam aruncând o minge de un leu, legată cu elastic și umplută cu rumeguș, cumpărată de la tarabele țiganilor.

    Adriana Moscicki

    foto: Dumbrava Sibiului, anii 70-80

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-08-01

    Cimitirul cărților

    Cărțile poartă în tăcere amintirile: atingerea degetelor nervoase și nerăbdătoare, molatice, pioase și sfielnice, odihna obrazului visător, râsul, plansul, furia! Cărțile adorm uneori, lunecând ușor pe pieptul omului, pitite sub pernă ori colbuite, pe sub pat și în ele adorm florile puse la presat, micile secrete, poveștile, viața, moartea, ideile, cuvintele…
    Sînt oameni care poartă în ei cărți și trăiesc pentru a le naște și oameni care le trăiesc și cei care mor pentru o carte. Sau, poate au fost…

    Vă amintiți prima dedicație primită pe o carte? De obicei era a învățătoarei ca premiu, apoi pe la zilele de naștere. Ne semnam cărțile cumpărate și țineam lista riguroasă cu prieteni cărora le-am împrumutat. Cărțile circulau și erau vedetele conversației până când am devenit prea ocupați, prea obosiți, prea indiferenți, prea bătrâni…
    Și totuși, o singură Carte însoțește omul din viață în moarte, pe paginile ei erau trecuți copiii cu nașterea și moartea lor, era darul de confirmare și dar la cununie: Biblia / cartea de rugăciuni. La evrei, și în ziua de azi, fiecare soldat/ă primește Biblia (Vechiul testament) la depunerea jurământului și tot ea – în versiune minusculă de atârnat la gât, de ascuns în buzunar- îl însoțește în luptă.
    Dar cărțile se rănesc și mor, unele în război, altele în brațele prea habotnice ale credincioșilor, de prea multă uzură, ori din neglijență.
    Reguli stricte dictează ca, toate cărțile/sulurile ce au numele Domnului înscris în pagini, să nu fie pângărâte, aruncate. Ele se depozitează (genizah-ebraică) într-o firidă în sinagogă așteptându-și înmormântarea. Așteptarea poate dura 7 sau 10 ani, sau provizoratul așteptării se poate prelungi la nesfârșit iar cărțile, socotite inutile, se transformă, în timp, în adevărate comori. Se cunosc astfel de locuri devenite celebre pentru comorile păstrate într-o continuă așteptare: sinagoga din Aleppo, din Cairo, din Praga și, poate cea mai neașteptată, grota de la Marea Moartă care adăpostea sulurile Vechiului Testament!
    Din câte am citit, există și la catolici aceeași regulă de îngropare a cărților sfinte. Poate e depășită, nu știu. Dar știu că e trist să întâlnești cartea primită la Confirmare pe masa unei piețe de vechituri, chiar dacă ea se substituie unui anticariat. Este tristețea obiectelor fără stăpân.
    ubi sunt…

    Adriana Moscicki

    fotografii personale

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-07-25

    S -au întors calfele
    Stâlpul calfelor a apărut târziu în Burg. Poate era altul, dar nimeni nu-l ştie. Şi totuşi, stâlpul acesta pare că stă de când lumea în acelaşi loc!
    Nu ştiu cine a hotărât locul lui, dar a fost înţelept! Stâlpul (Stock im Eisen) stă într-o piaţă istorică, Piaţa Huet, în faţa clădirii de la nr. 3, casă construită între fortificaţiile centurii a I-a şi a-III-a, cu un picior în Oraşul de Jos şi cu unul pe colina Oraşului de Sus, ca la răspântie de drumuri şi timp, în locul de poartă şi intrare în Cetate, lângă Turnul Scărilor.

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    Calfele se plimbă de secole. Pe noi ne-au ocolit ceva vreme, căci graniţa le-a fost închisă şi însăşi existenţa lor negată. Dar calfele au umblat de jur împrejur, cu privirea ascunsă sub borul pălăriei. Calfele au construit cetăţi şi oraşe sute de ani. Din colţurile Europei venite, în tăcere, cu colbul în pantalonii largi prinşi în bumbi de metal, fără să cunoască limba sau geografia locului, cu metrul în buzunar şi bănuţul ce aminteşte de acasă, calfele au măsurat cu palma, cotul şi piciorul, au întins frânghii legate în 13 noduri, au scos echere de fier şi aţe cu plumb, au aliniat ziduri, au tăiat piatră, au sculptat lemnul, au bătut fierul, aşa cum au făcut alţii înaintea lor. Drumul lor este cunoaştere. Fiecare şantier e o nouă probă şi trecere într-o nouă etapă spre cunoaştere. Calfele fac drumul acesta de iniţiere prin spaţiu şi în timp, drum spiritual spre cunoaşterea de sine.

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    Credincioşii bat drumul Compostelellei cu un toiag, în tăcere. Calfele se mişcă pe hartă cu spontaneitate, căci drumul lor se termină acasă şi în sine. Bănuţul e singura amintire materială a familiei. Instrumentele lor sunt universale: măsuri vechi pe care corpul le dă lucrurilor (cot, pas, palmă, picior), limba uneori necunoscută, dar toţi sunt uniţi de un ideal: drumul spre cunoaştere, împlinire.
    Şi atunci, când privesc Stâlpul Calfelor din Cetate, chiar dacă e încă un prunc (s-a ivit abia în 2004), simbolul lui e veşnic! Şi dintre cuie de scrijelit piatră şi de agăţat şi seceri de semănat, şi piroane de căţărat şi agăţători de atârnat şi bumbi de legat, eu văd mâini ce au meşterit, sudoarea frunţii şi a trupului, înverşunarea novicilor.
    Şi apoi, nu întâmplător casa aceasta i-a primit! În trecut, aici era o casă de „pâine“ (brutărie / patiserie).
    Pâinea „cea de toate zilele“ este viaţa prin muncă a omului pe pământ. „Şi-ţi vei cîştiga pâinea cu sudoarea frunţii“ spune Cartea Sfântă.
    Atâta vreme cât vor bate un cui în carnea lemnului, Calfele vor desăvârşi drumul spre pâine, spre viaţă, iar cetatea noastră va dăinui, veşnică!

    Azi, ca în fiecare an, calfele s-au întors în cetate. Neașteptat de multă lume s-a adunat să le primească, nu cu pâine și sare, ci cu vorba caldă și îmbrățișare, cu dor și nostalgie după timpuri vechi și obiceiuri pierdute, cu tristețea pierderii meseriilor și a meseriașilor adevărați, cu masă întinsă și cu bere din belșug.
    Calfele de azi sînt tineri cu piercing, bărbi, cozi și tatuaje, dar cu sufletul deschis și mâini vânjoase, tineri curioși și modești, muncitori. Nu judeca omul după lungimea părului, nici după inelele care-i atârnă în ureche! Judecă-l după faptă și vorbă! Oameni necunoscuți se întorc aici, an de an, poate e locul străbunilor, poate sunt străini de țară, dar cu spirit liber și iubire.
    Așa i-am primit, cu admirație, cu fețe zâmbitoare dar, cu atât de multe regrete în inimă. Noi, Sibienii care am cunoscut orașul în amalgam, nu sîntem impresionați de „multiculturalitate‘! Noi am trăit-o.
    S-au întors calfele în Oraș și a fost o călătorie în trecut!

    Adriana Moscicki

    fotografii personale, primirea calfelor azi, în Piața Huet, în prezența Consulului Germaniei, dl. Hans Tischler

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-07-19

    vânătoarea de vrăjitoare

    Vă amintiți înfiorătoarele filme despre Inchiziție? Se pare că ele au fost doar o copie îndulcită a realității. Am vizitat câteva muzee ale torturii, cu durere numai la vederea obiectelor și a metodelor ivite dintr-o imaginație malefică, bolnavă! În numele cui? În numele unei dogme, a setei de putere și dominare prin frică?
    Pasiunea pentru „vânătoarea de vrăjitoare“ s-a întețit mai ales după 1484, când Papa Inocențiu al VIII-lea a emis o bulă ce condamnă vrăjitoria și autorizează doi judecători – Jakob Sprenger și Heinrich Kramer – să lupte împotriva „flagelului“. Cei doi sînt autorii „manualului“ de recunoaștere, identificare și suprimare a victimelor „Malleus maleficarum“ – „Ciocanul vrăjitoarelor“!

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    Catolici și protestanți l-au adoptat cu ardoare și și-au luat sarcinile în serios cu mare devotament în toată Europa. Așa se explică și multiplele procese și condamnări în teritoriul Transilvaniei. În „Cronica orașului Sibiu“, Emil Sigerus le enumeră cronologic, printre multe alte evenimente, de care ne vom ocupa într-o postare ulterioară.

    1653 – văduva comitelui Seraphim este acuzată de vrăjitorie și arsă pe rug
    1657 – 9.02 sînt arse pe rug două vrăjitoare / 29.07 din nou sînt arse pe rug două vrăjitoare
    1677 – 15.11 În iazul Croitorilor este înecată o vrăjitoare
    1678 – sînt arse pe rug șase vrăjitoare
    1703 – în iazul Croitorilor este înecată a șasea vrăjitoare / 19.06 trei vrăjitoare sînt decapitate apoi arse
    1707 – 3.06 în iazul Croitorilor este înecată o vrăjitoare
    1711 – o vrăjitoare este arsă pe rug și alte două decapitate

    Frumos bilanț și distracție pe măsură în Oraș, doar condamnările erau publice și asistate cu entuziasm! Spectacolul era impresionant: cei condamnați (în general femei, lipsite de apărare, văduve, oameni săraci dar și bogați deopotrivă, unii pricepuți în prepararea unor poțiuni-leacuri din ierburi), erau supuși unor probe în care își puteau dovedi nevinovăția! (o spun cu ironie, căci rezultatul era stabilit dinainte.)
    Proba cântăririi: se credea că vrăjitoarele cântăresc puțin sau deloc!
    Semnul Diavolului: persoanele suspicioase erau dezbrăcate, rase pe tot corpul (public) și înțepate în fiecare semn suspect de pe piele. Dacă înțepătura nu era dureroasă și sângeroasă, acesta era semnul diavolului.
    Proba apei: legați fedeleș, erau aruncați într-o apă „sfințită“ (și înghețată). Dacă se duceau la fund, erau nevinovați (sîc!), dacă pluteau, erau vrăjitori.
    În Sibiu, locul de încercare era lacul Croitorilor / ori iazul Croitorilor cum apare în unele locuri la Sigerus. După cum îi sugerează numele, lacul era în grija breslei croitorilor și se afla in zona Spitalului județean de azi. Exista și pod de lemn care ducea spre locul cu pricina, căci Sigerus consemnează accidentul produs în urma execuției din 1677 -15.12: „… la întoarcere în oraș se surpă podul de la Poartița Leșurilor, fără urmări grave“.
    Din fericire, vânătoarea medievală s-a încheiat, dar vorbele au rămas și căpătat alt sens, figurat. Se practică și azi, de actualitate mare „în statul paralel“, doar victimele s-au schimbat!

    Adriana Moscicki

    foto: Doua vrajitoare fac tunete – xilogravură sec.16 / MALLEUS MALEFICARUM 1574 (Muzeul Brukenthal)

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-07-14

    o zi de normalitate în Muzeu

    Pe urmele Buchte-lor din Neppendorf/Turnișor, am bătut, azi, Muzeul Tehnicii Populare din Dumbrava Sibiului. „Sărbătoarea multiculturalității, în anul Centenarului“, așa cum a fost gândită de organizatorii Muzeului Astra, ne-a surprins plăcut prin amploare și participare, chiar dacă am bătut cărăririle neștiind unde și cine gătește, chiar dacă lipsa indicatoarelor ne-a lungit traseele.

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    Am găsit-o pe Sara „maestră de ceremonii“ în acțiune, etalându-și zâmbetul și florile, am găsit o splendidă gospodărie săsească în care robotea Frau Dickinger. Pe plita încinsă fierbea în bulbuci gemul de afine sub privirea atentă a televiziunii. Om fi și noi prin cadru acolo și ne-am hlizit apoi, gândindu-ne dacă am apărut din partea cea „mai fotogenică“, dar nici nu ne-a păsat, că eram cu gură de plină de Buchteln!
    În poarta gospodăriei din Almașu am fost primiți cu palincă. „No ce zici?“ mă întreabă săteanul în straie populare. „Mere“ îi răspund zâmbind. „Mere ori pere? “ Mere pe gât, îi răspund și râdem amândoi, că-i tare!… tare bună!

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    Un grup de francezi se apropie și îi îndemnăm, traducându-le. Ce minune de curte plină de bunătăți: „întorsături“ prăjite în ulei, umplute cu varză și dovleac, cozonaci, mere dulci de vară, ceaun clocotind în pregătire, sub privirea primarului însuși. Ne-a emoționat povestea unei țărănci, ocupată cu tăiatul cârnatului picant cu boia și care se simțea acolo „ca la mama acasă“ și era chiar acasă, doar gospodăria aparținuse bunicii, copilărise și trăise în ea până când a fost achiziționată de Muzeu.
    Pe cărările satului am poposit pe la lipovenii de la Mila 23, am mâncat ciorbă cu perișoare de știucă, chiftele de pește cu sos, piroșchi umplute cu brânză dulce. Am mărit pasul spre tătarii din Constanța, românii de pe valea Timocului. Unii aveau ceaunele goale, se frecau cratițele cu nisip, ceilalți mestecau de zor în „borândau“. Am mai fi gustat și am mai fi stat.

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    În spuza unui foc se coceau pâinițe dolofane „pentru delegații“. „Discriminare!“, a strigat o doamnă. Se pare că, una din metehnele rămase din alte vremuri, e servirea aceasta, preferențială a reprezentanților, a delegațiilor. Și aici am văzut carența organizării: ceaunele au fost insuficiente pentru vizitatori și oficiali. Poate un „studiu de piață“ ar fi fost binevenit.
    A fost o dimineață caldă și plină. Nu numai românii s-au simțit „împreună“, dar s-au unit și cu germani, francezi, japonezi, englezi prezenți la eveniment. Bucuria și mâncarea ne alătură, m-am gândit. Dar și necazurile.
    Un grup de soldați, în haine militare din Primul Război, patrula pe alee, pe o prispă se cânta durerea unei mame după fiul plecat la oaste, săsoicile treceau legănându-și panglicile, clarinetul suna până-n cer de-ți venea să rupi pingelele jucând, o mireasă emoționată, mai pe la umbra stejarilor, zâmbea fericită pentru album, doar câinii nimănui picoteau în iarbă, nestingheriți și cu burtă plină.
    A fost zi normală din altă viață, am gândit, când limbile se amestecau în armonie, în sat și în oraș. Unele au murit…

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-07-13

    Buchteln / Buhtene de Neppendorf / Turnișor

    Experiența Seminarului de copt, pe care comunitatea săsească din Neppendorf / Turnișor l-a avut , a trezit în mine amintiri împrăștiate în locuri și vremi îndepărtate. Îmi amintesc truda din preajma sărbătorilor, ori a nunților, când toate gospodiele frământau aluatul de cozonaci, ori de pâine, pe care-l duceau la copt, de multe ori împreună, la brutarul din sat.
    Existau comunități rurale, ca cea săsească, cunoscută mie că tânăra profesoară la sat, în care femeile munceau împreună cu preoteasa, în folosul comunității, cîteva zile pe săptămâna: curățau, găteau, coceau. În comunitatea evreiască, asemenea, gătitul și coptul pentru Shabat și sărbători se făcea în comun, sub atenta supraveghere a Rabinului – Admor , responsabil și cu supravegherea cașrutului. Cum aceste comunități au dispărut complet, iar altele s-au împuținat, este lăudabilă o asemenea inițiativă de „seminar“ cu participarea celor interesați, să nu se piardă și să nu se uite vechile tradiții și rețete.

     

     

     

     

     

     

     

     

    Se apropie sfârșitul de săptămâna și, așa cum ne-a învățat Sara, e vremea de Buchteln / buhte / bukte.
    Buchteln este o prăjitură comună spațiului german și ceh, cunoscută mai mult în Transilvania tocmai datorită comunității săsești, cu care noi am conviețuit în bună pace și înțelegere. Există însă, mai peste tot în lume, în diverse variante, diverse umpluturi, dovadă, probabil, a unei evoluții similare a gastronomiei, la popoarele care au dobândit știința coacerii aluatului. Veți găsi variante de Buchteln cu brânză dulce, cu mere, cu mac, cu fel și fel de nuci și, chiar o varianta „sărata“, cu carne și mirodenii (în Buhara).
    Pentru că această prăjitură tradițională a stârnit mult interes, am rugat-o pe Sara Eiwendt să ne împărtășească rețeta proprie.

    Buchteln/Buhtene de Neppendorf / Turnișor:
    pentru o porție de Aluat: 1 kg de făină bună (pentru cozonac), 3 ouă, 2 drojdii uscate, 1 lingură de sare, 100 de grame de unt topit, călduț, 1/2 litru de lapte (nu din frigider!) sau poate mai mult, în funcție de aluat. Atenție: aluatul să nu fie prea moale! (dacă doriți doar o jumătate de porție, ingredientele le reduceți la jumătate!)
    pentru umplutură: marmeladă/gem
    Se pregătește aluatul ca pentru cozonac, când este dospit se întinde în foaie care se taie fâșii, apoi dreptunghiuri, se pune marmeladă în mijlocul fiecărui dreptunghi, se împachetează și se pun în tavă unsă. Se mai lasă un pic să crească, se ung cu gălbenuș de ou și se dau la cuptor. Poftă bună!

    Pe Sara Eiwendt o puteți vizită Sâmbătă 14.07, la casa Șeica Mică din Muzeul tehnicii populare, Sibiu, Pădurea Dumbrava, între ora 11 și 17. Dar nu vine cu mâna goală: vine cu buchete vesele din grădina, vine dimineața devreme cu ajutoare meștere în ale aluatului, vor încinge cuptorul și vă vor ademeni cu gogoși și Buchteln calde!
    Mulțumim Sarei Eiwendt și tuturor cofetareselor!

    Adriana Moscicki

    rețeta in imagini: fotografii personale Sara Eiwendt, de la Seminarul de copt din Neppendorf/Turnișor

  • Călătorie ~ 2018,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2018-07-07 (II)

    minuni din cuptorul Sarei

    și cuptorul e ca o grădină: îl cureți, hrăneșți cu foc, pui plămădeală în tăvi și apoi culegi roadele… Aroma cuptorului e ca adierea unei mâini ce-ti șterge oboseala și face uitată truda zilei.

     

     

     

     

     

     

     

     

    „Ne-am sculat azi la ora patru dimineața și am plecat spre casa doamnei Sara, unde am învățat să facem Hanklich/henkles. Cele două maestre în de-ale aluatului dospit ne-au mai dojenit din când în când, dar la ora 10.30 a ieșit o minune de prăjitură din cuptorul fermecat. Până să dospească aluatul făcut dis de dimineață am vizitat grădina superbă a doamnei Sara, care ne-a primit cu drag în curtea ei ca din povești. O experiență superbă în ciuada oboselii. (trebuie lucrat de dimineață pentru că amestecul de ouă și unt topit de pe henkles să se întărească).“
    Toate cofetrăesele au mulțumit Cerului pentru soare și senin. Acum poate să plouă! Și chiar o face!
    Mulțumesc Sara Eiwendt pentru fotografii, mulțumesc Sunhild Galter pentru comentariu!

    Și, pentru că v-am povestit despre „lecția de hanklich“ de azi, iată ce a ieșit!
    Felicitări, Doamnelor!

    Adriana Moscicki