Călătorie ~ 2017

  • Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2017-12-30

    Cum trece timpul

    Am luat pieptiș cărarea spre Cetate, într-o amiază de Crăciun, după multe sarmale și fripturi, cu gândul aiurea dar și cu speranța unui urcuș binevenit… Paznicul intrării, un motan rotofei cu privire serioasă, exilat din căsuța din motive de „prea mult păr“, privea încruntat și superior. În bombănelile turiștilor locali, mergând pe piatră udă, cu un ochi spre satul ce se depărta, cu altul spre zidul ce se apropia, zâmbeam în gând unei întrebări aruncate în treacăt de un trecător „ce-or fi căutat sășii ăștia în vârful dealului“!

    I-am spus, în gând, despre probele de bărbăție și bolovanii rotunzi, rostogoliți până sus. Am căutat prin ferestre de piatră vederea bisericii din sat și copacii bătrâni cu brațele înălțate spre cer, sucite și dureroase în strigarea lor mută.

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    Din sat se ridica doar plânsetul câinilor hămesiți, bătuți. Îl aud atât de des și, tot atât de des, mii de cuțite mă deșiră. Sînt neputincioasă. Mâna aceea de boabe și resturi de mâncare pe care-o pot da, unora, pe marginea drumului, e doar o picătură într-un ocean de chin. O familie de englezi, cu doi câini în lesă, m-au asigurat, într-o română cu dulce accent britanic, că „nu mușcă“. Le-am zâmbit. „Am trei câini“, am răspuns în engleză, „poate simt mirosul“… și nu am văzut nici un trecător să zăbovească atât de mult la fiecare colț și fiecare fereastră ca străinii aceștia! Câinii alergau veseli prin iarbă udă și așa alergau copiii cu fețe curate, cu părul roșu și dinți lați, sănătoși, râzând în aerul tare.

    Cum trece timpul, am gândit… dar mereu altfel: întins ca o gumă până crapă și ne izbește în obraz, dureros; repede, ca un vârtej ce ne ridică și ne stoarce tot zâmbetul (și lacrima), într-o fericire, de-o clipă… apoi visăm, sau doar respirăm, resemnați, cu capul sigilat într-o pungă transparentă, privind trecerea… Cum o fi fost și timpul ăsta, limitat artificial între o dată și alta, amestecat cu bune și rele, dar trăit, trecut… de care ne dezbrăcăm acum, haină ponosită ca și cum, cea nouă ar avea buzunare secrete, pline de noroc și fericiri… Cum visăm să fim mari, cum dorim să rămânem mici…

    Timpul ne trăiește și mărunțește mai repede decât zidul de piatră pe lângă care merg, în vârful dealului, aproape de veșnicia cerului, purtând în mine amintirile, experiențele din care am învățat, ori șters/uitat cu rușinea și dezamăgirea eșecului. Anii sînt clipe de chimie, concentrat elixir, ori otravă, bolovan, lacrimă ori fum… Așa am gândit urcând spre cetatea Cisnădioarei…

    Adriana Moscicki

    foto: Biserica Sf. Mihail din Cisnădioara // Michelsberg – într-o amiază de Crăciun

  • Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2017-12-28

    după Crăciun

    Ca în fiecare an, după Crăciun, cetele Junilor din Mărginime s-au întâlnit în Săliște într-un spectacol emoționant, plin de culoare și muzică. Pe un vânt tăios, fete și ficiori îmbrăcăți în straie de sărbătoare, ne-au încântat prin prezența tinerească și veselă.

    Unui fotograf japonez îi zburase căciulă. Am prins-o și înapoiat-o cu zâmbet. Fii ai satului s-au prins în joc, pe laturi, cu bucurie și nostalgie. „Ce-i al lor, a lor“ șoptea un om cu părul albit de ani și fericit să afle că junii veneau din Rășinari, satul nașterii lui.

    A fost o zi vântoasă, înseninată de clarinet și înfoierea fustelor.

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2017-12-20

    așa, un gând…

    Îmi amintesc, când eram eu (mult) mai mică, adeseori puteai vedea perechi de surori și frați îmbrăcăți la fel. Mi se părea total lipsit de imaginație și prost gust, dar poate că, fiind copil unic, gândeam rău. Nu am văzut niciodată partea practică a fenomenului: evitarea conflictelor, eficiența cumpărăturii.

    Repetiția asta la nesfârșit, mă duce acum cu gândul la păpușile Matrioșca, îmbrăcate una în alta și toate cuprinse în pântecul rotund al mamei-matriță… căci da, erau și mame ce-și îmbrăcau pruncul după chipul și asemănarea lor. Poate era doar neputință de a se detașa, tăia cordonul ombilical și simțeau nevoia să spună lumii întregi: este al meu, după chipul și asemănarea mea!

    Adriana Moscicki

    Copii din Sibiu – F.A.R. Krabs (fotografie format carte-de-vizite) – sursa: www.istoria-artei.ro

  • Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2017-12-15

    întors acum acasă

    Festivalul ipocriziei naționale bate plinul. Peste noapte, prea mulți și-au descoperit afinități monarhice și mă întreb, retoric desigur, unde au fost atâția zeci de ani ? Ocupați cu doliul național (și unii sînt sinceri, îl poartă în inimă!), nu au vreme să mai arunce o privire la căderea liberă a României, țară pentru care a trăit și visat chiar Regele însuși. Trist destin, tristă țară!

    M-am oprit la imaginea copilului născut cu idealuri, strunit în principii, educat întru cinste, iubire și simplitate, cu privire hotărâtă și curajoasă, predestinat cârmuirii unei țări care l-a trădat, umilit și uitat. Pentru el e mai bine, desigur, să nu mai asiste la spectacolul decăderii. A fost dezamăgit în viață și a murit dezamăgit (cred), acest Om născut Rege, dar care a dus o existența normală, simplă și curată. Aș putea să va dau zeci de citate din dicursurile sale, dar le citiți azi peste tot! Și sînt, oricum, cuțite ce taie în inima celor de bună credință, căci vizunea și crezul Omului Rege sînt de o curățenie și corectitudine care doare. Copilul acesta frumos s-a întors acum acasă, în pântecul mamei Gaia, să-l ocrotească și să-i aline somnul!

    Rămas bun Mihai I, ultimul rege al Românilor!

    Adriana Moscicki

    Fotografie din atelierul Guggenberger Mairovitz, Sibiu (cca. 1927-1930) – sursa foto: http://imagoromaniae.ro/…/regele-mihai-i-al%C4%83turi-de-un…

  • Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2017-12-14

    a doua luminiță de Hanuka

    Azi a fost o zi luminată în mica odaie de ceremonii de la Comunitatea evreilor Sibieni. Nu numai lumina din Hanukia a strălucit, ci și chipul celor prezenți, adunați în rugăciune și cântare. Oaspeți din București, Brașov și Roman, în frunte cu rabinul Zvi Kfir din Israel, ne-au fost alături. El însuși o prezență luminoasă, Zvi Kfir, rabin și filozof, a dat o nouă interpretare sărbătorii de Hanuka, dincolo de adevărul istoric, mult mai profundă și spirituală. Și toate „luminițele“ din om, re-aprinse, au strălucit împreună în speranță și putere. Acesta este simbolul luminii de Hanuka: în fiecare o lumină și fiecare diferit, dar împreună vâlvătaia este vie și de neînvins.

    Hanuka Sameah!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2017-12-12

    Sărbătoarea Luminilor- Hanuka/חג אוריםחנוכה

    lumina va străluci în casele evreilor, cântece de veselie vor urca din fiecare odaie. Mici și mari se vor întrece în învârtirea titirezilor așteptând coacerea gogoșilor. Și apoi, scuturând praful de zahăr și lipiciul bucatelor ce-au sfârâit în ulei, vor cânta cu toți veselia zilelor ce au fost și speranța zilelor ce au să vină.

    8 zile de lumină, 8 zile de Hanuka vor întoarce pe cei mari în copilărie și vor bucura inima celor mici.

    Sărbători fericite! חג אורים שמח!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2017-12-09

    „le roi est mort!“

    nu vom mai auzi, cred, „vive le roi“ și ar trebui să fie o tăcere de bun simț.
    Puțini au rămas monarhiști, cu adevărat, în România. Amintirea familiei Regale și regretul exilării ei, le-am aflat de la bunici nostalgici cu emoție și respect în glas și de prin cărți pitite prin pod. O altă istorie ne-a fost picurată în venă, prin școli. Noi, cei născuți în Comunism, am deschis ochii într-o societate ce se dorea „ideală“ și a sfârșit prin a fi abuzivă/dictatorială.
    Personal, nu am crezut niciodată într-o veritabilă eficiență și întoarcere a Monarhiei în țară, dar am iubit și respectat simbolul ei. Singurul moment, în care ar fi fost posibilă, a fost furat și exploatat în folos personal de neo-comuniștii metamorfozați peste noapte în salvatori și democrați!
    Moartea recentă a Majestății sale a fost izvorul prea multor declarații și postări ipocrite. O mare lehamite exprimată spontan și perfect de prietena mea din liceu pe facebook:
    „Dumnezeu să îl odihnească în pace pe regele Mihai, constat cu surprindere că au devenit, peste noapte, monarhisti toți, televiziunile prezintă non stop filmul vieții… întreb de ce oare nu au făcut-o până acum? Eu nu iubesc câinele doar când moare, îl iubesc și declar asta tot timpul…
    Iar iubitori de rege am cunoscut foarte puțini oameni și aceștia sunt prieteni din liceu, declarat și asumat… Tăcerea ar fi mai respectuoasă!“ (Simona Mantescu)

    Cunosc puțini oameni care au iubit și apreciat, necondiționat, Casa Regală, care și-au asumat riscuri enorme păstrând fotografii și documente. Durerea lor este azi sinceră și adevărată. Tot festivalul mediatic, din ultimele zile, e o gargară pentru un picior de lemn, paravan unor interese meschine și umplere de spațiu televizat. Dar da, cred că era necesară prezentarea adevăratei istorii și a personalității acestui rege trist, cu un destin tragic, din păcate, atât de similar destinului țării ăsteia! Istoria se repetă și ne aflăm din nou, iată, nu în curbă ascendentă, ci în cea mai tragică și neagră fundătură, atât de similară perioadei abdicarii Regelui Mihai!
    A murit un simbol al demnității, bunului simt și al modestiei! Si zilele aceastea, povestea și chipul defunctului Monarh imi pare că seamănă (metaforic) atât de mult cu cel al triștilor arlechini ieșiți din scenă și privind la grotescul spectacol al lumii.
    Dumnezeu să-l odihnească!

    Adriana Moscicki

    (foto: wikimedia commons)

  • Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2017-12-05

    Nu se dezminte Moșu‘!

    azi ne-a trimis roi de fulgi să-și anunțe sosirea! Doar jordițele s-au modernizat ! Cu greu mai găsești o nuia înmuiată în aur, ori argint, cu panglică din hârtie creponată, așa cum erau pe vremea copilăriei mele. Azi sînt dichisite în stanioale colorate, cu brizbrizuri, ca un baston de mareșal.
    Recunosc, nu mi-am lustruit ghetele! De o vreme umblu în ghete impermeabile din pânză, bune pentru noroaie și zăpezi… Dar nostalgia serii de 5 Decembrie se înfiripă în puștoaica din mine, așa cum, sînt sigură, urcă în voi, mame, tați ori bunici!
    Sărbătorire fericită nouă tuturor- copii mari ori mici!
    La mulți ani! – celor ce poartă numele sfântului Nicolae: apărătorul dreptății, al nevoiașilor și patronul marinarilor!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2017-12-03

    vremea Adventului

    și iată-ne, din nou, adunați prin odăi, la adăpost de întuneric și frig, deschizând ferestre spre povesti… Pe mesele unora, cununa de Advent-Adventskranz se va înveli în lumină, Duminică de Duminică, în așteptare… Pe mesele altora, așteptarea va strânge chingile poftelor în bucate cuminți, de post.

    Doar așteptarea copiilor se va număra în mici surprize, dosite în spatele unei uși minuscule, dar magice, din calendar, ca în fiecare an!
    Tuturor vă dorim ca, tihna așteptării, să vă umple inima- de lumină și ochii- de bucurie!
    Advent fericit! Schöne adventszeit!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2017-11-30

    1 Decembrie – şi ca sentiment…?

    nu cred că o graniţă adună şi încheagă o naţiune. Unirea de teritoriu nu este de ajuns. Unirea oamenilor în idealuri, sentimente și conștiință însă, da!
    Sîntem mulţi cei care trebuie să ne amintim de fiecare dată că 1 Decembrie e ziua Naţională. În memoria noastră e tatuată adânc o altă dată. Poate în Decembrie a fost, simbolic ( în trecut), o ţară întreagă unită într-un ideal.

     

     

     

     

     

     

     

     

    „Românii sînt greu de scos în stradă“ – se tot repetă de zeci de ani. Îmi amintesc zilele Revoluţiei, deşi am încercat să le şterg, pentru că sentimentele mele s-au alterat în timp, şi ,în locul entuziasmului a crescut o mare dezamagaire. Am coborât din munte, din sat, noi profesorii, radioul urla langă şofer, ştirile se transmiteau din gură în gură din faţa autobuzului până în spate, cu sudălmi de rigoare. În autogară se trăgea. Am alergat, mai ceva ca în filmele lui Sergiu Nicolaescu, pe lângă ziduri şi ne-am ascuns în casa învăţătoarei Gabi, sus pe Spinarea Câinelui. Ne-am furişat cum am putut pe la casele noastre, am stat pe burtă, pe hol, în Blocul din faţa Miliţiei, ne-au trecut gloanţe pe la ureche, venite din senin, în faţa casei şi s-au înfipt în zid. Am plâns şi am numărat morţii. Noi nu ne-am învelit în steag. Noi am tăcut şi am sperat. Am fost puţini. Puţini cei care au avut curajul să voteze schimbarea. Teama, neîncrederea, vrajba, bârfa, suspiciunea, pasivitatea au împărţit „Trandafiri“ prin sate, prin mine şi prin uzine… Şi apoi?

    Zeci de ani de Democraţie au stricat şoselele, uzinele, trenul şi căile ferate, şcoala, spitalul, pădurea, limba. Maeştrii în camuflaj, adevăraţi cameleoni politici, s-au transformat peste noapte din comunişti în capitalişti democraţi, foşti securişti în oligarhi, moguli de presă au creat televiziuni şi sisteme de manipulare şi ştergere a creierelor. Gospodinele şi ţăranii sînt ghiftuiţi cu seriale, moşnegii se bucură la vederea fetiţelor „suflecate“ în televiziuni de prost gust, zeci hafle şi tarafe, de lăutari moderni cu Ferari şi Lamborghini. Frumuseţea se măsoară în silicon şi operaţii estetice.
    Divide et impera! Ardeleni, olteni, moldoveni împreună sub steagul credinţei, iubindu-se şi urându-se reciproc, dar, împreună urând ungurii, secuii, saşii, evreii. Ura ca sentiment naţional! Nici măcar nostalgiile nu mai sînt ca în trecut. Nici măcar trecutul nu ne mai interesează. Dar viitorul?

    Si dacă azi, de 1 Decembrie, mergem sub steag, am devenit patrioți? Poate ar fi mai util și mai plin de iubire să ne strângem gunoaiele (la propriu și la figurat)! Poate ar fi mai sănătos să renunțăm la ciolanul cu fasole și să explodăm mămăliga aceea mitologica!
    Speranța moare ultima?… mă întreb, oarecum retoric și vă spun La mulți ani!

    Adriana Moscicki

    2 fotografii din 2 ianuarie 1919 (sursa foto: http://romanialibera.ro/…/imagini-in-premiera-cu-un-moment-…)

  • Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2017-11-23

    a fost odată…

    Un om privea, plângând, focul din mijlocul curții și vâlvătaia ce înghițea hulpavă, șâșâind și sfârâind, bucățile de lemn înflorate. O crustă maronie învelea vopseaua. Într-o clipă, jupuite ca o piele de pe corp, flori și frunze de culoare, îndurerate, se adunau în sine și mureau mistuite. Așa și trecutul, amintirile atingerilor, de când copăcel se cățăra pe scaunul de lemn ori se burduca în patul înalt, clădit cu perne. Și toate poveștile imaginate pe tăblia înflorată a patului, în care s-au născut și au murit prunci, mame, tați. Moartea obiectelor în cântecul focului…

     

     

     

     

     

     

     

    Am fost, poate, o norocoasă profesoară pe la sate care s-a mai bucurat de o asemenea minunăție de cameră, în vizită pe la elevi.
    In casa românului și a sasului, patul înalt, pe care se etala zestrea fetei, era locul cel mai important al odăii. Pe cuiere și colțare, cancee și blide smălțuite luceau în licărirea focului ori a lămpii, deseori chioare. Și în umezeala serilor de toamnă, din țesături – covoare și pleduri, ștergare și străiți- se ridica miros de animal și de lână. Pe la geamuri, scorțoase, dantele și poze din străini, flori uscate și daruri din depărtări. Icoanele aveau aripi de pânză țesută în casă și sfinții erau blânzi în priviri. Pe vreo laviță veche stătea găleata cu apă, coperită cu un capac de lemn în care polonicul își avea loc decupat. Sub oglinda înrămată în lemn sculptat, stătea ligheanul și cana, de lut ori de tablă și ștergarul aspru de cânepă. Dar și acum îmi amintesc, apa aceea era rece și limpede. Și când o beam, după ciorba groasă de fasole cu ceapă și pită de casă, alina usturimea și, plescăind, totdeauna un firicel obraznic de rece se furișa pe bărbie și mai jos, pe piept.
    S-au golit casele de oameni. Și oamenii au pus mobila pe foc, ori au dat-o nevoiașilor. Ce-a fost salvat, a murit mai apoi pe sub vopseli verzi de ulei. Unele obiecte, mai norocoase, au ajuns prin muzeu ori prin vile șic de vacanță… după zeci de ani.
    Să ne bucurăm privirile prin fotografii vechi, ori prin amintiri, că doar ce-a rămas în urmă? Și ce va rămâne după noi?

    Adriana Moscicki

    (ilustrații din colecția personală)

  • Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2017-11-18

    sîntem un stat paralel!

    Orășelul copiilor era o poleială tristă și înghețată – așa am gândit azi, ștergând din minte amintirea copilăriei, așa cum mergeam prin Piața Mare, înotând printre sute de necunoscuți, ca printr-un câmp de alge. Când s-a făcut lumină, oamenii au aplaudat, blitzurile s-au îndârjit, copiii au strigat și mai tare, vinul s-a fiert și mai abitir, cârnații s-au vândut cu pâinici fierbinți, ciolanele au sfârâit pe fasole și muzica s-a ridicat peste casele ninse de proiecții.

     

     

     

     

     

    Cât am visat „o țară ca afară“ (unii s-au dus și au căutat-o și nu s-au mai întors, alții au venit întorși de viață…). Și, fugind din fața televizorului la care obsesiv se produce o manipulare deșănțată, aici în Piață mi-am amintit exclamația prietenilor Bucureșteni: „parcă sîntem în altă țară! Adevărat HermannSTATE“!
    Adevarat, toată adunarea asta pestriță de oameni simpli „sîntem statul paralel“, într-un oraș mai vechi decât aspirațiile politice ale unuia sau altuia! Sîntem într-o bulă de normalitate și adulmecăm aroma sărbătorilor ce vor veni într-o piață ce a cunoscut sânge și moarte dar și bucurie!

    Adriana Moscicki

    Sibiu – drumul meu prin noapte la deschiderea Târgului de Crăciun 2017

  • Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2017-11-16

    un țăran

    Pe unii ne cuprinde nostalgia răsfoind colecțiile de etno-fotografie (Szatmari, Glatz, Koller, Fischer), alții nici nu cunosc o astfel de realitate… Nu cred că țăranul trebuia să rămână în opinci și ițari. Nu cred că trebuia să călărească doar carul și căruța, nici să împingă doar coarnele plugului. Am evoluat și mult am involuat, granițele între sat și oraș s-au estompat (desigur la figurat). Sintem niște țărani în mașini bengoase. Sîntem niște prețioși îmbrăcați în firme. Sîntem mult prea-credincioși și pupatori de moaște. Bisericile au răsărit ca ciupercile după ploaie învelite în aur și împopoțonate cu turnulețe, toate aproape de Dumnezeu. Despre Popi, numai de bine în mantiile lor lucitoare și limuzine.

    Si seara, când mai sparg o ceapă roșie cu slană, nu pot să nu-mi imaginez țăranul ăsta curat, cu frică de Dumnezeu în inimă, care buchisea și pricepea, care avea „parlamentul“ la poartă ori la crâșmă, care-și apleca urechea la învățătura cuminte a popii și mâna lui aspră mângâia animalul din ogradă și lanul în câmp. Poate era sărac, dar atât de bogat!

    Nu mai avem opinci, dar sîntem goi și săraci…

    Adriana Moscicki

    „Țăran român“ – fotografie de F.A.R. Krabs – Sibiu (format carte-de-vizite) – sursa: www.istoria-artei.ro

  • Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2017-11-10

    cina

    Mă gândesc că era o toamnă gri, ca aceasta, cu ploaie mocănească și cozi de ceață. Miros de lână și cojoc muiat plutea în odaie. Oamenii se cinstesc c-un păhăruț, să pună sângele-n mișcare și să meargă mai bine bucatele de cină. Așa și noi, încă. Doar mâinile noastrea au uitat atingerea aspră a firului învârtit, culesul ițelor, bătătura războiului, baletul suveicii. Le-am făcut surcele de foc, ori le-am aruncat în pod. Oalele ce-au scăpat timpului, stau prin muzee. Moleșeala aceea de seară ne cuprinde în fața televizorului. Nu șuieră fusul, nu cântă suveica. Doar sfinții au rămas cuminți în ramă și s-au înmulțit prin mașini de lux și prin birouri. Și oamenii s-au făcut gri, ca-ntr-o gravură, așa cum trec prin mașinile lor colorate vorbind la telefon…

    Adriana Moscicki

    Familie de români – gravură din anul 1874, realizată după o fotografie a lui Karl Koller, prietenul si elevul lui Theodor Glatz

  • Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2017-11-03

    la gura sobei

    După „vara indiană“ care ne-a încălzit sufletul (și oasele), Octombrie s-a sucit și ne-a părăsit furios scuturând din coadă cu ger și zăpadă.
    Sobele au intrat repede în acțiune și, duduind, și-au arătat eroismul pufăind prin coșul casei. Peste acoperișuri, ochii s-au lăsat duși în visare și toropeală cu sticla aburită. Vreo pisica o fi căscat măreț în spatele lor, contemplând Orașul amorțit.

     

     

     

     

     

    Si în copilăria mea exista o sobă de teracotă maro lucios, cu arzător și ușiță grea de fontă, cu colțuri rotunjite și înflorate, cu cahlă centrală din care privea demn un cerb destoinic etalând coarne alambicate. Azi îmi amintesc cu câtă plăcere îmi lipeam palmele, obrazul, apoi trupul tot de corpul acela lucios și cald. Gazul șuiera prin lamele arzătorului, lutul se încălzea încet, dar în miezul nopții dogoarea ne făcea să aruncăm cât colo plapuma de lână și, călărind-o între genunchi, să zâmbim liniștit în somn. Soba rămânea caldă până târziu a doua zi, apoi, pe inserat, ceremonialul se repeta cât era iarna de lungă.

    Azi șuieră doar focul centralei (și el automat), dictat de un termostat. Caloriferele (de care ne mândream în primele blocuri comuniste) se încălzesc ușor și la fel se răcesc. Îți poți trece mâinile peste ele, dar nu mai au nimic din atingerea aceea netedă și plăcută a sobei de teracotă.
    Cahlele s-au făcut rare – așa și meșterii lor și meșterii sobari ce clădeau o sobă pe viață! Dar an de an, în Târgul Olarilor te așteaptă un panou plin de cahle meșterite manual și dichisite în culori, păstrând șabloane și simboluri tradiționale. Eu le cumpăr de frumusețe și aleg cu greu, dar îmi promit să adaug mereu colecției câte un nou model!

    Desigur, sînt încă multe sobe vechi prin încăperi cu pereți înalți. Sînt și sobe cu cahle frumoase și extrem de scumpe în case noi. Dar, pentru fiecare din noi, amintirea sobei din copilărie este de neînlocuit!

    Adriana Moscicki

    (foto:cahle traditionale din Transilvania – acuarele Juliana Fabritius-Dancu)

  • Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2017-10-26

    turn crenelat

    Doar trei turnuri se mai sumeţesc aici, din zidul vechi al Cetăţii, dar acesta îmi pare cel mai elaborat – Turnul Dulgherilor / Zimmermannsturm – poate şi pentru că el corespunde imaginii ideale din desenele cu palat şi turn crenelat ale copilăriei!
    E drept, pe vremea aceea, turnul din desene avea neapărat vreo prinţesă la fereastră, ce aşteapta să fie salvată!
    Băieţii erau mai războinici şi, în desenele lor, liniile erau drepte, turnurile rezistau asediilor şi se înveleau în fum.
    Mi-ar fi plăcut să merg pe aici pe vremea când turnurile toate stăteau în picioare, când Vechiul han forfotea de muşterii, când strada suna doar în copita armăsarilor şi de pe zid se revarsa boltă verde, umbroasă.
    Azi, un chelner de gips se înclină respectuos turistului chiar în faţa turnului. Strada a fost aleasă drept „cea mai frumoasă“ din Sibiu. Sub plăcuţa prinsă de zid stă un ceas mare, alb, ce aleargă în ritmul „pălărierului nebun“. Un altul înalt, pe picior, ne teleportează direct prin Franţa şi-ţi vine să te răsuceşti în jurul lui ţopăind, chiar şi sub ploaie!
    Cu inima fermecată de frumuseţea locului, turiştii fac poze amintire, privind în ochi turnul tăcut.

    Adriana Moscicki

    Turnul Dulgherilor / Zimmermannsturm – Carte poștală editată 1918

  • Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2017-10-19

    Frumuseţe în armonie

    Peniţa fină abia atinge acuarela pentru a sublinia o umbră, un contur. Peisajul acesta pare ireal în frumuseţea şi curăţenia lui. Şi totuşi, natura ni s-a dăruit în toată puritatea ei. În 1814, Neuhauser cel Tânăr se implică într-un proiect iniţiat de J. H. Benigni von Mildenberg „Călătorie pitorească prin Transilvania“ (Malerische Reisen durch Siebenbürgen) care urma să reprezinte prin acuarele/guaş şi ulterior litografii, o provincie mai puţin cunoscută din Imperiul Habsburgic: Transilvania. Albumul urma să fie dedicat Împăratului şi finalizat între 1815-1824. Planşele făcute în acuarelă/guaş erau doar o pregătire în vederea litografierii lor la Viena, apoi (probabil) şi la Instiutul litografic al lui Michael Bielz din Sibiu.
    Din aceast album (care nu a mai apărut) făcea parte şi „Valea Oltului cu Turnul Roşu“.
    Poate a fost un noroc să ne parvină doar variantele acestea pictate. Subiectivă fiind în ceea ce-l priveşte pe Neuhauser, mă declar fericită să-l privesc în cele mai mici detalii. Bucurie pentru ochi şi inima mea rafinamentul peisajului, lumina şi armonia lui. Frumuseţe în stare pură a unui loc ce ni s-a dezvăluit şi nouă, în trecut, în toată măreţia şi tihna lui.

    Adriana Moscicki

    (foto: wikimedia commons)

  • Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2017-10-13

    de oriunde ai veni, călătorule,

    pe spinarea dealului, veşnic te va privi cu întunecimea pădurii, cu tăcerea pietrei!
    Valea Argintului şerpuieşte mai jos, printre ferigi şi ierburi grase, peste prunduri pietroase şi maluri fine, sub ochiul mijit al Broaştei, neclintit ca un oracol în cugetare. După curbura drumului, printre cireşi şi vişini, mereu te va amăgi apărând şi dispărând o clipă, pe sub nori, ori în prea plinul soarelui cu o sclipire, de-o clipă, pe sub ceţuri morocănoase şi schimbătoare, Cetatea veche şi singuratecă!

    Adriana Moscicki

    Cisnădioara // Michelsberg înainte de 1957

  • Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2017-10-03

    Heltau // Cisnadie… de ieri

    Atâta linişte în spatele brâului de piatră. Iederă îl îmbrăţişează verde, peste vară. Câte un fir încăpăţânat se iţeşte în crăpătura zidului şi joacă orele spontan, ca un ceas solar. Şi cum stă în mijlocul urbei, misterioasă şi impunătoare, Biserica fortificată te ademeneşte şi te obligă să-ţi ostoieşti paşii, să o priveşti în toată măreţia. N-o poţi cuprinde decât depărtându-te! Azi, asfaltul face roată în jurul ei. O poţi zări în fuga maşinii, promiţând că te vei întoarce. Dar peste drum, în umbra pomilor, poţi zăbovi pe banca de lemn cu vreun turist, ori cu vreun „fiul al oraşului“ întors, plin de nostalgie, să-şi depene amintiri dintr-o altă viaţă!

    Adriana Moscicki

    (sursa foto: „Alt-Hermannstadt“)

  • Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2017-09-26

    din trecut…

    orice asemănare cu Austria nu este întâmplătoare!
    munţi decupaţi în zare, câmpuri în floare
    case tupilate-n grădini
    turn straşnic îmbrăţişat de zid şi porţi înalte ce închid
    chipuri lăptoase, năframe
    mâini obosite peste lână
    suveică şlefuită printre aţe colorate
    fructe pârguite
    buze tăcute
    şi toate bănuite doar, în tihna unei amiezi
    plină de greieri.

    Adriana Moscicki

    Cisnădie înainte de 1957

  • Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2017-09-21

    5778

    Locuiam lângă sinagogă. Sunetul şofarului* îl auzeam seara la rugăciunea de Anul Nou, apoi dimineaţa când lâncezeam încă în pat: un sunet lung şi tânguitor, trei sunete sacadate, nouă sunete staccato. Grupuri grupuri înveşmântate în alb, bărbaţii înveliţi în talit**, se adunau în rugăciune şi cântarea lor răzbătea zidurile caselor. Le shana tova! (An nou bun) Le altar haiim tovim! (pentru o viaţă mai bună) amen, amen…

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    Comunitatea evreilor din Sibiu, împuţinată în vreme şi amestecată, a sărbătorit aseară intrarea în anul nou 5778, căci evreii numără anii de la Adam şi Eva. Nimeni n-a suflat în şofar. Nimeni n-a putut cânta „piutim“***, nici copii veseli n-au cântat „Shana baa“ (a venit anul). Şi totuşi, monotonia evenimentului a fost tulburată de sosirea lui Alison tocmai din Los-Angeles!
    Aflată ca turistă în România, a ţinut neapărat să aducă ceva din spiritul deschis al evreilor reformaţi. A ales Sibiul şi nu a venit cu mâna goală, ci cu felicitări scrise de copii necunoscuţi altor necunoscuţi de peste ocean. Sinagoga s-a deschis în cinstea ei. Plouase şi pereţi şiroiau pe alocuri. Băncile goale mai păstrează încă numele enoriaşilor şi chiar scrijelituri din timpul slujbelor plictisitoare. Într-un colţ, kipe**** uitate de vreme zăceau rânduite în turn, în aşteptare…

    Le shana habaa be Ierushalaim! (la anul în Ierusalim) îşi urau pe vremuri evreii. Unii au ajuns, alţii nu vor ajunge niciodată! Shana tova u metuka! Un an nou şi dulce tuturor, evrei şi ne-evrei căci un singur Dumnezeu deasupra şi un singur cer!

    שנש טובה 5778! חג שמח!

    * sofar (שופר) – corn de ţap în care se suflă de Anul Nou şi Iom Kipur
    ** talit (טלית) – pânză, ca un şal în care se învelesc bărbaţii în timpul rugăciunii
    *** piutim (פיוטים) – cântări religioase, rugăciuni cântate
    **** kipa (כיפה) – scufie cu care bărbaţii îşi acoperă capul

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2017-09-14

    În spatele zidurilor şi porţilor înalte se scurgea adevărata viaţă a oraşelor… fără măşti.

    Casele se împărţeau în camere cu bucătării şi băi comune, mirosurile se amestecau, oamenii păstrau aparenţele unei intimităţi delimitate de pereţi zugrăviţi cu frunze şi flori, urme de culoare lăsate de rulouri, cu o dungă sus, la tivul tavanului. Uneori pereţii erau trainici şi nu răzbătea nimic din plânsetele pruncilor, suduiala soţilor, zdrăngănitul farfuriilor, tânguiala radioului. Doar hainele scoase la uscat ar fi spus vreo altă poveste. O curte comună devenea o comunitate, cu secrete şuşotite pe bancă, cu divergenţe ce ar fi dezmembrat-o, cu geamuri sparte şi mingi tăiate de vecini, cu istoria vecinilor cea de paradă şi cea de taină, cu meniul ieşit pe horn, cu iubirile şi dezamăgirile lui!.
    Italienii au cucerit lumea dezvelindu-şi pieptul sărac şi amorul romanţat călare pe o motocicletă, în umbra unei curţi pitoreşti, prin filme. Noi le-am ascuns de priviri şi încă azi, trebuie să te furişezi, ori să te lupţi cu vreo zdrahoancă de femeie pe la poartă, ca să arunci o privire curioasă de turist, ori de fotograf!

    Nimic din curtea asta nu ar trăda, la o privire fugară, trecutul nobil al locului. Dar de iscodeşti tăietura uşilor, lucrătura geamurilor, ornamentele şi blazoanele pitite în peretele scorojit… toate vorbesc despre trecut, cu mândrie.
    Trecutul s-a întors mai apoi, cu fruntea sus, în muzeu, căci în curtea asta s-a scris istorie şi azi o arată lumii întregi: Casa Altemberger – Muzeul de Istorie!

    Adriana Moscicki

    Casa Altemberger / curtea interioară – fotografie după 1973 (între 1972 și 1973 s-a renovat turnul)

  • Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2017-09-08

    cum urci în istorie, sau cobori, pe aceleaşi scări…

    Pitit în umbra zidului, omul putea sta nestingherit la taclalele. Că erau bârfe, că erau poveşti, informaţia curgea cu uşurinţă în susul şi-n josul scărilor şi se împrăştia susurând ca apele pârâului. Poate au fost tăcute mult timp scările astea ce duc în Cetate, poate încă ţin adânc în inima pietrei secrete, ori amintiri, chipuri ce n-au să se mai întoarcă. În sus şi în jos pe scări se preumblă azi oameni cu chip străin şi vorba lor e uneori străină. Poveştile se spun şi uneori rămân ca frunze de carton, ce-au crescut chiar acolo, în Pomul poveştilor, pe scările umbrite de timp.

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2017-09-03

    Poveşti din Târg!

    A doua zi de târg vine cu poveşti, lume multă ieşită în plimbarea Duminicală, soare, ploaie şi bere bună!
    De-aţi intrat azi în Cetate pe scările Turnului, desigur aţi fost plăcut surprinşi şi întâmpinaţi de „Festivalul de pe scări“: atelier artistic, atmosferă shanti şi perne întinse pe trepte, copilaşi care colorează în linişte. În faţa Casei Calfelor atmosfera se încinge: mese cu miere artizanală, poşete de piele brodate, proseco şi bere! Cum sîntem amatori de bere bună, ne-am încumetat (şi bine am făcut!) să gustăm berea boutique 100% Sibiană, numită 1717! Pentru Sibieni (şi cei care ne-au citit în trecut!), anul acesta este un reper în istoria locală! „Cronicarul“ Sigerius, vorbind despre fabricile de bere din oraş ne aminteşte că: „1712.04.02 printr-un decret (Freibrief) Împăratul Karl al IV-lea acordă Sibiului privilegiul construirii unei fabrici de bere“ – va fi prima fabrică de bere din România. – „1717 fabrică de bere orăşenească (Städtische Bräuhaus) este pusă în funcţiune“.

    Iată deci explicaţia numelui acestei beri artizanale! Tinerii întreprinzători ar fi dorit o colaborare cu Trei stejari şi continuarea tradiţiei acesteia. Proiectul este însă sortit eşecului. Nevoiţi să „ia taurul de coarne“ singuri, au investit bani, muncă şi mult curaj în proiectul numit 1717! Eu zic că a meritat!. O bere roşie cu trup robust şi plină de arome, uşor amăruie după îngurgitare, dar catifea şi plăcere pe limbă şi în cerul gurii! O bere albă, nefiltrată care poate sta demnă la orice masă, cu nimic mai prejos de un „Weihenstephaner“! Tineretul Sibian o cunoaşte, probabil, de prin Atrium şi alte restaurante, noi ne-am bucurat să o bem pe scările de piatră, la umbra Bisericii Evanghelice, în zumzetul pieţii şi al trecătorilor!

    Piaţa Mică e invadată de romi cu alambice, ibrice şi alte gablonţuri, amestecate cu alte comori vechi săseşti: lăzi pictate, forme de prăjituri, cojocele şi ii. O adunare pestriţă şi pitorească.
    Dar azi, după terminarea bugetului de cumpărături, am fost spectator neimplicat în preţuri şi produse din Piaţa Mare. Un personaj, deja celebru în România, mi-a atras atenţia: Ionel Cococi din Vădastra-Olt, îmbrăcat în costum popular, povesteşte tuturor curioşilor despre secretele ceramicii neolitice, despre simboluri, lut, cuptor, decorare şi ardere, despre munca lui personală. Un tip simpatic şi volubil, spontan şi serios, care reia cu mult calm mereu și mereu aceeaşi poveste, ori de câte ori e solicitat. M-a interesat în mod special „Idolul“, o bucată de lut neagru, falnic simbol falic cu spirale albe şi axis mundi ce-l străbate de sus până jos. Mi-a povestit pe un ton hâtru şi mai în şoaptă despre minunile pe care le poate face, căci e simbol al fertilităţii şi se spune că… sau mai bine zis, i s-a spus că… femei sterpe au căpătat rod şi au născut prunci sănătoşi după ce şi-au decorat încăperea cu venerabilul Idol! Dar nu-i face reclamă, căci nu poate dovedi nimic şi are respect de sine şi pentru cumpărători. Credeţi ori ba, încercarea moarte n-are! Mi-am amintit poveşti cu scaune de prin prăvălii, birouri, care aveau aceleaşi puteri magice!
    A fost un târg vesel şi reuşit, una din zilele acelea când eşti mândru a fi Sibian! Şi la anul să ne fie tot aşa!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2017-09-02

    cum intră Septembrie în Cetate…

    lumina pe buza oalelor scapără în creste de cocoşi glazuraţi, flori de culoare se-nfoaie prin blide, spirale lucioase se învârt până în miezul lutului.

     

     

     

     

     

    Sub palma olarul, pământul ridică şi coboară înfiorat, un meşter cântă „odă bucuriei“ şi „marselleiza“ în fluierice cu apă spre deliciul unui grup de francezi. Se aplaudă, se râde, se cercetează marfa cu ochi experţi. Nemţii cumpără oale de o estetică impecabilă, cu forme curate şi simple. Românii deschid cu zgârcenie punga şi se mulţumesc cu clopoţei şi cănuţe. Un grup rătăcit de Israelieni admiră detaşat dar în gura mare. Soarele ne-a însoţit azi în Piaţă şi bucuria culorilor ne-a însoţit, ca în fiecare an, în târgul Olarilor.

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2017-09-01

    Podul

    „Prima frază a unui roman trebuie să conţină ceva din energia unui strigăt inconştient care provoacă o avalanşă…“ (Negustorul de începuturi de roman de Matei Vişniec)

    Poate începutul poveştii ar arăta aşa! Câte fire de naraţiune se petrec şi se întâlnesc sub pod! Nu vom şti niciodată ce mister se piteşte în umbra caleştii, nici destinul pruncului din cărucior, nici numele câinelui plimbat în lesă, nici gândul ce macină chipul biciclistului, nici sporovăiala femeilor, nici chiar visul măturătorului. Doar podul se insinuează ca martor mut şi neclintit, ne priveşte cu ochi dantelaţi şi goi.
    Emil Fischer ar fi fost un regizor mare cât Fellini! Fotografiile lui îmi par cadre tăiate dintr-un film. Imaginile sînt subtile, inteligente şi metaforice. Deşi par spontane, ele sînt rodul unei îndelungate aşteptări/studieri.
    Personajele se perindă (nu întâmplător) pe sub podul emblematic al Cetăţii: purtătoare ale unui destin/poveşti, ele curg în şi din cadru, sub privirea unei năluci albe, în indiferenţa turnului ce va arăta mereu ora 4 şi 30! Este ora începutului de Roman sau poate chiar finalul lui, cine ştie?
    Emil Fischer rămâne un fotograf de geniu!

    Adriana Moscicki

    Podul Minciunilor – fotografie Emil Fischer

  • Călătorie ~ 2017,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2017-08-25

    de-ar fi fost oraşul marzipan,
    ca într-o poveste coaptă în filigran
    de zahăr catarge – la geamuri perdea
    să se înfioare cu fiecare boare,
    parasolare din alviţă sucite în culoare
    turn de bezea cu ceas dichisit, în pudră de cacao acoperit
    lemn dulce cu roţi dantelate toate-n sirop muiate
    de mers în timp şi mereu pe-un pod,
    năluci de spumă de s-ar ascunde când sus, când jos
    în ţopăială pe sub obloane-drops sticloase
    pe sub umbrele-pandişpan pufoase
    şi în plutire pe-o mare de amandine,
    chiar Wili Wonka ar fi uimit
    (purtându-şi zâmbetul zaharisit prin Piaţă)
    de Oraşul alb cu zid de ciocolată!

    Adriana Moscicki