Călătorie ~ 2016

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2016-09-04

    plimbare în Tîrgul Olarilor

    Oale, ulcele şi farfurii erau pe vremuri vîndute direct pe pămînt, aliniate în mijlocul străzii, cercetate la smalţ de ochii scrutători ai târgoveţelor. Erau atunci doar obiecte de uz casnic: se mînca, bea, gătea, păstra lichidele în trupul de lut ars şi smălţuit. Încondeiate şi arse în cuptor, glazurate şi dichisite ele s-au transformat, în timp, în obiecte frumoase şi decorative.
    Abia ajungeam la înălţimea standului de scînduri cînd am văzut prima oară Tîrgul Olarilor. Mă ţineau strîns de mînă să nu care-cumva să sparg ceva! O vreme l-am vizitat anual, l-am văzut crescînd şi veselind fetele oamenilor la începutul fiecărui Septembrie. O vreme am tînjit la revederea lui!
    Iată, de două zile mă preumblu prin el şi mă umplu de bucurie, cu capul vîjîind în spirale, în flori …şi mă umplu de tristeţea plecării unora spre alte zări îndepărtate şi a altora pe drumuri fără întoarcere. Şi ani buni am mers pe aici ori ne-am întîlnit şi ne-am vorbit.Tîrgul, însă, se întoarce anual şi ce bucurie în buna lui tradiţie! Pentru voi cei din depărtate şi în dor, şi în amintirea oamenilor dragi, am cules şi v-am adus o amintire în culori…

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2016-09-01

    sticle cu mesaj

    Cu lesa întinsă şi hai hui pe potecile Subarinului, cu mintea hoinară, întîlnirea cu amintirile e inevitabilă. La marginea pîrîului Trinkbach ce şerpuieşte între urzici obraznice şi ierburi grase, cineva şi-a deşertat comorile scoase din mîl. Desigur au zăcut acolo zeci de ani, sticle lipsite de importanţă pentru vreun puştan, altfel nu-mi explic de ce le-ar fi abandonat în mijlocul potecii. Soarele furişat printre stejari stufosi, le-a uscat mîzga anilor într-o crustă strălucitoare. Am zîmbit, doar Trinkbachul nu e nici cît un degeţel al Tamisei în mîlul căreia, curioşii scormonesc în căutare de monezi, linguriţe, bumbi de argint, farfurii regale zvîrlite peste punte şi alte minuni medievale! Pîrîul nostru a ascuns în poalele lui trei sticle atît de cunoscute altă dată: Sicola, Zmeurată şi Sana!

     

     

     

     

     

    În zilele toride de vară, ca acum, Sicola se vindea de minune din văni pline de gheaţă şi apă rece. Zmeurata era preferată de cei mici, o zeamă rozalie şi dulce ce-ţi lipea degetele de sticlă de multe ori.
    După Sana şi corn de 0.25 alergam în pauza de 10 la alimentările de pe centru şi o dădeam pe gît cu poftă mare. Cu cornurile în buzunarul uniformei şi sticla în mînă, ne întorceam apoi pe la clase, în speranţa că nu vom avea parte de întîlniri ne-dorite cu vreun director ori profesor încrîncenat!
    Într-o vreme cînd produsele străine deveniseră rare, surogate, produse locale le-au luat locul, cu nume asemănătoare şi gust, uneori, apropiat. Sicola devenea deci „o cola de Sibiu“, băutură răcoritoare cu oareşcare succes prin anii tinereţilor noastre.
    Pe vremuri, în oraşul nostru provincial, Pepsi-Cola/Coca-Cola era o fudulie, găsită cu greu pe la Împăratul ori Fîntîna-Haiducului, prin trenurile rapide internaţionale la vagonul-restaurant, la mare prin staţiuni în celebrul coni-cola, cam singurul ce ni-l permiteam din bugetul de studenţi.
    Şi aşa, într-o dimineaţă plimbînd câinii, m-am abătut din poteca Subarinului, prin amintiri, purtată de mesajul nescris al unor sticle…

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2016-08-27

    Subarini după ploaie II

    Doi măturători în salopete şi veste fosforescente, o bunică şi un cărucior modern, trei copii ce aleargă veseli, un domn cu pipă şi boxer englez supărat, liniştea parcului, susurul fîntînii arteziene.

     

     

     

     

     

    Parcul e tăcut după ploaie şi pare neschimbat. Sînt încă mică pe lîngă stejari, leagănele în aceeaşi poziţie… Nu mai este barca de lemn care-mi făcea capul să se învîrtă, balansoarul are mînere noi, elefantul împietrit scuipă pe trompă trupul pruncilor fericiţi, mereu în acelaşi loc, indiferent la şirul anilor.
    O fetiţă alerga în jurul fîntînii lîngă chioşcul de lemn. O clipă am văzut în cap fetiţa ce ţopăia în sunetul fanfarei, demult, atît de demult că mă întreb uneori de-o fi adevărat, ori doar închipuirea minţii mele. Eminescu a rămas neclintit pe soclu cu ochi goi ţintind trei bazine albastre ce-ar măsura timpul şi versul, de-ar curge apa lor… Doi maiştrii obosiţi, veniţi poate să repare fluieratul robinetelor astupate, cugetă adînc spre nemurirea sufletului, inerţi şi plictisiţi. Din amintirea piticilor cu nasul spart, n-a mai rămas decît soclul gol, opt socluri înşiruite în umbră şi, ironic, pe peretele serei, cineva a desenat o coroană, singurul indiciu că ar fi fost vreo prinţesă în zona, zisă Albă ca Zăpada! Dar s-au ivit toilete ecologice şi e bine, atîta doar că, în spiritul civic şi empatie, s-au aşternut multe urări în vopsea neagră pe uşile lor de plastic! Subarinul după ploaie e tăcut şi frumos, trandafiri grei de apă îşi ţin mirosul ascuns în petale.
    O fetiţă aleargă de colo pînă acolo, aşa face şi amintirea mea cu Gemma în lesă.

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2016-08-20

    Subarini după ploaie

    Vopseaua verde a porţii e scorojită, rugina mănîncă pînă la os. În spatele ei, bălăriile au făcut un zid vegetal acoperind în tăcere şi uitare vestita Boltă Rece. Pe ringul de dans buruienile dau în floare, în locul orchestrei se ridică vlăstari, rădăcinile scormonesc pămîntul ca un cuţit în rană. Cîţiva tineri stăteau căţăraţi de gard, Gemma nici nu s-a sinchisit. Aşa dădeam şi noi tîrcoale pe aici, prin liceu.

    Am luat cărările la rînd, podul, aleea spre B-dul Victoriei. Un teren gol cuprins de un gard m-a izbit drept în faţă. Fusese o casă măreaţă, cu spatele la parc, cu faţa la şosea, cu pereţi înalţi şi uşi impunătoare, cîţiva colegi locuiseră acolo pe vremuri în chirie, aşa cum era prin casele naţionalizate. Pîrîul era puţin tulbure. Am căutat cu privirea vreun peşte viteaz ori vreo coadă de mormoloc, n-am zărit şi nici Gemma n-a fost mai norocoasă. Cîţiva stejari, mult mai bătrîni decît noi zăceau răpuşi. M-am întristat. Copacii mor în picioare mîncaţi pe dinăuntru ca omul ros de gînduri şi griji. Gemma zburda neştiutoare şi veselă, aşa cum făceam noi demult, îmbrăcaţi în spielhoseni şi ghetuţe de piele. Ieşeam des în parc, în rînd doi cîte doi, fiecare grupă îşi avea tabăra lîngă un stejar. Zîmbesc, căci pe vremea aceea, privitul furnicilor în drum spre muşuroi nu era plictisitor deloc! Apoi am coborît ani întregi la ora de desen şi la dirigenţie lîngă tufele de soc pe marginea lacului. Adunam florile în plasă şi timpul părea eternitate pînă cînd sucul acidulat putea fi scos din borcan.
    Lacul e secat dar verde crud. O mică mlaştină hrăneşte papura şi flori galbene la buza canalului de scurgere. Aici am patinat ani de-a rîndul. Nu am uitat nimic din întîmplările parcului, nici pe brutarul de pe 13 Aprilie. Peste un ochi purta banderolă de pirat din piele neagră şi asta ne speria şi fascina deopotrivă.

    Parcul e verde şi liniştit, parcă anii ne-au atins doar pe noi, dar nu am uitat nimic, am mers pe cărări într-o după masă, după ploaie.

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2016-08-16

    Doar piatra ştie taina veşniciei

    Amintirea urcă şi coboară scări în timp şi fiecare pas, în sus ori în jos, e clipa unei vieţi. Trup de carne dichisit în cămeşi alese, chip umbrit de pălărie, buze sărutate, plete mîngîiate, urechi ce au auzit şi au purtat şoapta prin lume, rămăşiţa unei amintiri e doar imaginea lor pe hîrtie!

     

     

     

     

     

     

     

    Femeia urca scara şi mîna ei prelinsă pe balustrada de fier. Feciori şi bărbaţi coborau cu mîna în şerpar. O clipă privirile au cătat ochii fotografului cu o sclipire tainică, jinduind după veşnicie. Lăcaş de hîrtie pentru veşnicia unei clipe, iată memoria unui carton îngălbenit…

    Scările Auraririlor şi piatra lor păstrează taina veşniciei şi amintirea vieţilor trecute. Din Oraşul de Sus în cel de Jos drumul trece prin istorie şi poveste.

    Adriana Moscicki

    „Scările Aurarilor“ – Carte poștală editată 1918

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2016-08-13

    vailing cu poezie…

    Şi cuvintele mor, îngropate în uitare se sting, aşa cum obiectele ce le-au numit dispar din jurul nostru, pe nesimţite… Uneori, abandonate, se învăluie în colb fin în vreun magazin de vechituri.
    Oameni şi cuvinte dispar luînd cu ei înţelesuri, rosturi, obicee…
    În Cetatea Sibiului, pe vremuri, limbile nu s-au încurcat, ci s-au armonizat. Oamenii au învăţat unii de la alţii, au împrumutat cuvinte, ce le-au folosit mai apoi în cotidian, atît de simplu şi normal…
    Pe vremuri mergeam cu neţul (netz germ, plasă) la Alimentara căci nu se dădeau şi nici nu se cumpărau pungi de plastic. Bucatele le aşezam apoi frumos în şpais (Speisekammer – cămara cu alimente, cu mîncare). Ştiu că mulţi aţi avut cîte un vailing (Weidling, germ – lighean) în şpais, pe care-l umpleaţi cu fasole boabe, ori nuci, cu ouă ori cu orez, cu pîine ori prăjiturele uscate, cu cireşe. Cînd se coceau gogoşi prin căşile noastre, făceam „un vailing de gogoşi“ aromate în zahăr pudră! Vailingul era, deci nu numai obiect de depozitare, folosinţă, devenise şi unitate de măsură!
    Acasă la noi, cuvintele curgeau împreună, în ritmul oamenilor şi al vieţii noastre comune. Multă vreme nici nu le-am băgat în seama, căci erau parte din noi şi din cotidian. N-am mai păstrat nici un neţ, dar am luat cu mine, în bagaje, departe prin lume, un vailing, ce m-a slujit cu toata generozitatea trupului său pîntecos. Din toate lighenuțele, ori bolurile ce le-aş fi putut folosi, am preferat vasul acesta rotund de metal, cu toarte şi email strălucitor! Şi corpul lui s-a umplut cu soare din roadele locului. Şi atingerea lui metalică nu şi-a pierdut niciodată farmecul…
    Vailing cu poezie de acasa!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2016-08-05

    Mari tipografi ai Orașului: Filip Moldoveanu

    Filip Moldoveanu (Philipp Moler, Philippus Pictor) – născut în Moldova? în jurul anului 1500 şi decedat în Sibiu? după 1554 – a fost un renumit logofăt, tipograf şi gravor în lemn, care a desfășurat o activitate intensă ca „pictor et scriba litterarum valachiacalium“ între anii 1521-1554 la Sibiu. În afară de limba română vorbea germană, latină şi limba slavonă (bisericească). Numele lui apare în mai mult de 52 evidenţe contabile sibiene. În această perioada a fost funcţionar, secretar, scriitor cancelar – logofăt (Logothet) în Sibiu, şi în calitate de consilier/sfetnic, a fost de mai multe ori în misiuni diplomatice în Ţara Românească, în numele Magistratului Sibian şi a Universităţii Săseşti.

    Scurt istoric despre începuturile tiparului în Sibiu:
    Se presupune că tiparul a fost introdus în Sibiu de către Theobaldus Gryphius (din Reutlingen) în anul 1528.

    Prima carte cunoscută ca tipărită la Sibiu a fost „Libellus grammaticus”, în limba latină, a rectorului sibian Thomas Gemmarius, în anul 1529.
    Un an mai tîrziu apare o carte în limba germană numită „Pestbüchlein”, scrisă de Stadtphysikus Sebastian Pauschner, un fel de „cod de conduită” cu indicaţi pentru perioadele de ciumă. După unele surse, cartea a fost tipărită de sibianul Lucas Trappoldner.

    Între anii 1544-1553 apar în Sibiu primele cărţi tipărite în limba română şi slavonă bisericească.
    În anul 1544 magistratul sibian însărcinează pe Filip Moldoveanu cu tipărirea unui catechism în limba română, pentru credincioşii din împrejurimile Sibiului – „Catechismul lutheran românesc” – prima carte tipărită în limba română.
    În anul 1546 (22 iunie) apare cartea „Tetraevangheliar” a lui Filip Moldoveanu, un evangheliar în limba slavonă bisericească cu litere chirilice. Au supravieţuit două exemplare. Ilustraţiile din această carte, tipărită de asemenea la Lucas Trappoldner, sunt semnate cu literele F.M.
    Stema oraşului Sibiu, tipărită aici, apare într-o variantă rară: frunza de nufăr din mijloc/jos se află sus, sub coroana! Se pare că această carte a fost tipărită pentru o „clientelă” din Moldova.

    Cea mai valoroasă carte tipărită de Filip Moldoveanu este „Evangheliul” din anul 1552, cartea bilingvă, în româneşte şi slavonă bisericească. Se spune că, în traducerea românească din această carte, limbajul este moldovenesc şi mai aproape de sufletul limbi române, decît Evangheliarul lui Coresi, tipărit în 1555/60 la Braşov. La tipărirea cărţii s-au folosit aceleaşi litere/tipare ca şi la Tetraevangheliarul din 1546!
    Dintr-un document păstrat în arhiva oraşulu reiese că, magistratul Sibian a împrumutat în anul 1550 lui „Meister Philipp Moler” 100 de florini din casa sfatului, sumă pe care Filip Moldoveanu a restituit-o în anul 1552 şi care, se presupune, a fost folosită pentru a tipări Evangheliarul bilingv.

    Adriana Moscicki

    Pagină cu stema Sibiului din Tetraevangheliarul lui Filip Moldoveanu

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2016-08-01

    Şi dacă…

    Şi dacă zidurile ar păstra înăuntrul lor, adînc şi ascuns, aromele vieţii şi glasurile, ce amestecătură veselă ochiului şi ce picanterie ar umple nara trecătorului pe sub boltele bătrîne! Hîrtie şi cerneală şi zgomotul tiparului, paşii tîrgoveţilor, sudoare şi mîncare, iz dulce de napolitană şi rîsete de copii. O istorie lungă s-a scurs prin casele boltite din tîrg, pereţii au memorii şi însemne, obloanele au secrete bine păstrate prin vreme…

    Adriana Moscicki

    Piata Mica nr 25 – anii ’80 – În 1826 Samuel Filtsch îşi deschide aici o tipografie, o editură şi o librărie. În această clădire a fost tipărită în 1828 Gramatica Românească a lui Ion Heliade-Rădulescu

     

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2016-07-29

    Instantaneu din viaţa Oraşului

    Peste arcul intrării se lasă perdea de fier înfiorată de chiciură, spălată de ploi, nemişcată prin timp. Citi oameni trec şi nu o văd? Pe aici ţopăiam între Oraşul de jos şi cel de sus, deschideam uşa farmaciei încet, încet ca şi cum aş fi intrat într-o cămară plină de comori. Locul acesta era plin de viaţă şi mişcare în amintirea mea. Şi cum la Fischer nimic nu e întîmplător, cred că, şi el şi-a purtat privirea cu plăcere pe aici. Mereu mă surprinde inteligenţa punerii în scenă, alternanţa alb-negru ce punctează şi dirijează traseul privirii. E greu de surpins spaţiul acesta larg într-o fotografie. Dar, Emil Fischer este un „vrăjitor“, un Zauberer! Ochiul magic îl cuprinde într-un clic şi, întins pe hîrtie, îşi spune povestea nealterată de vremi ori întîmplări: O zi ca toate celelalte şi totuşi…

    Şi totuşi, în ziua aceea s-au trezit, îmbrăcat şi au plecat, fiecare în drumul lui…
    Şi totuşi s-au întîlnit exact aici, unde au fost imortalizaţi pe o placă de sticlă…
    Şi totuşi, ceea ce vedem este doar o clipă din cursul orei, zilei, anului şi viaţa acestor oameni. Oare cu ce gînduri au venit… au stat… şi au plecat mai departe?

    Căci, pentru mine, poza aceasta, precum multe altele, e mai mult decît o copie materială a realităţii trecute!

    Adriana Moscicki

    Strada Ocnei și Scara de acces spre Piaţa Mică și Podul Minciunilor – fotografie Emil Fischer

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2016-07-26

    la CEC

    La CEC era totdeauna aglomeraţie şi coadă. Funcţionarele se mişcau preţioase după sticlele înalte ale birourilor. Şi-mi părea că vorbesc o limba necunoscută, nu numai mie ci multora de acolo.
    Cel mai interesant era să te caţeri pe banca înaltă, picioarele atîrnînd în aer lîngă masa de lemn, masivă. În mijlocul ei tronau tocuri, călimări cu cernalea şi formulare pătrăţoase, cît palma, tipărite în roşu, albastru şi negru. Fiecare formular avea o destinaţie şi semnificaţie anume, de care nu mi mai amintesc exact: depunere, extragere şi alte activităţi bancare neclare mie pe vremea aceea… Totdeauna se găsea cineva să greşească completarea formularului ori alegerea culorii şi trebuia să o ia de la capăt, migălos, căci rubricile erau înguste şi mici. Aşa stăteam acolo pe bancă, bălăngănindu-mi picioarele şi privind strada. Pe centru lumea trecea nepăsătoare de chinurile completării formularelor.

     

     

     

     

     

     

     

     

    Dar CEC-ul din Piaţa Mare era şi mai şi. Acolo pereţii erau înalţi şi decoraţi, sălile largi şi impunătoare, zumzetul oamenilor mai reţinut şi mai respectuos, estompat de imensitatea palatului. Doar micile formulare împrăştiate pe masă mărturiseau neputinţa unora, poate greutatea limbajului administrativ. Îmi plăcea să fac oficiul de împărţire a formularului de cîte ori eram solicitată, foaia se desprindea uşor din partea de sus unde era prinsă în lipici, cu un zgomot sec. Se întîmpla să fim mai mulţi copii lăsaţi la bancă, în aşteptare şi ne aruncam priviri pe sub sprîncene, spionîndu-ne reciproc în timp ce ne fîţîiam şi mîzgăleam, cu un aer serios de oameni mari, formularul acela important, sau cel puţin ne prefăceam, căci terminam prin a desena vreo cloşcă cu pui, vreun cap de prinţesă cu coroana strîmbă şi ochi ce-i ieşeau din cap, chiar acolo în josul paginii, în spaţiul rămas alb. Apoi venea mama cu carnetul în mînă şi spunea, „gata, hai să megem“ şi ne eliberam din acvariul acela mare, direct în burta oraşului.

    Adriana Moscicki

    1 – Reclama din almanahuri (1971-1980)
    2 – Foto Emil Fischer, anii 20 (colectia Nicuşor Ivănuş/Răzvan Pop)

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2016-07-23

    Au fost odată ca niciodată… fabrici

    Pe vremea aceea, cînd aproape toţi ne cunoşteam cumva, cînd fiecare cunoştea pe cineva la Flaro, la Scandia, la Covoare, la 7 Noiembrie, la Cuţite, la 13 Decembrie, la Steaua, piaţa paralelă era în floare şi aprovizionată cu riscul libertăţii, uneori. Se dezvoltaseră reţele de furnizori, metode de sustragere, clienţii erau fideli, preţurile oscilau doar în funcţie de pericol şi de vreo schimbare a pazei. Între furnizori funcţiona şi metoda trocului: o geantă diplomat contra trench pentru Italia, de exemplu. Înaintea Bic-ului „von oben“ duceam în penare cîte un pix marca Flaro, plasticul se rupea totdeauna la îmbucătura, inelul mic de metal se rostogolea şi-l pierdeam, arcul zbura cînd apăsam tare pe hîrtie… Şi înaintea stilourilor chinezeşti nobile, cu peniţă de aur, scriam cu cele simple, făcute acasă, peniţa lor era mai groasă dar mai solidă, zgîrîia uneori hîrtia, dar lăsa cele mai frumoase acolade şi linii îmbîrligate la Caligrafie… apoi cerneala curgea şi lăsa cîte „un porc“ peste liniile scrise cu migală. La Dumbrava se lucra în 3 schimburi, războaiele făceau un zgomot infernal, cererea mare de covoare de iută, ori buclate, exportul în floare… azi nici nu-mi amintesc cum arătau covoarele acelea, fabrica a fost înghiţită de pădure şi linişte…
    Cetatea noastră era străbătută de autobuze înţesate cu muncitori, tramvaiele o tăiau în sus şi în jos din orele mici ale dimineţii pînă noaptea tîrziu, anunţîndu-şi prezenţa de departe. Îmi amintesc dimineţile în drum spre grădiniţă, adormită, buimacă, huruitul motorului, scîrţăitul saniei pe zăpadă, mişunarea oamenilor în drum spre muncă.
    „Au fost odată ca niciodată, că de n-ar fi (fost) nu s-ar povesti“
    FLARO – Flamura Roşie Sibiu – str. Rîului 33
    Libertatea – Fabrica de stofe Sibiu – str. Târgu Fânului 12
    13 Decembrie – Fabrica de piele şi marochinărie Sibiu – str. Pulberăriei 4
    7 Noiembrie – Fabrica de ciorapi Sibiu – str. Răului 34
    Dumbrava – Fabrica de covoare Sibiu – str. Pădurea Dumbravă 20
    Drapelul Roșu – Fabrica de confecţii şi tricotaje Sibiu
    IPL – Întreprinderea de prelucrare a lemnului Sibiu – str. Rîului 23
    AMET Sibiu – str. Kogălniceanu 1
    Independența Sibiu – str. Karl Marx 33
    Întreprinderea pentru industrializarea cărnii Sibiu
    Întreprinderea Viei şi Vinului Sibiu
    Centrală Industriei Confecţiilor Sibiu
    și multe altele…

    Adriana Moscicki

    Reclame „FLARO“ Sibiu din almanahuri (1971-1980)

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2016-07-19

    a fost odată UJCM Sibiu!

    Ce puteam oferi prietenilor mai vechi ori mai noi de prin străinătăţuri??? Ii în broderii de mătase, feţe de masă şi şervete înflorite în cruciuliţe ori cu alesătură, ştergare ţesute în roşu şi negru, trăişti, ploşti de lemn pline cu ţuică locală, farfurii cu cetăţi şi blazoane Transilvănene, ceramică smălţuită, opaiţe şi căni de vin, pardesie de postav cu fir negru alambicat, rochii de in topit în interpretare modernă, păpuşi îmbrăcate în port naţional şi bine închise în cutii de plastic trasparent şi toate ieşite din cooperativele meşteşugăreşti, aceste „bresle“ de modă nouă. Le-am uitat şi pe ele, aşa cum am uitat magazinele de cadouri înţesate cu artizanat şi alte mici „suveniruri“, uneori kitsch, alteori artă şi frumuseţe, pete colorate în cenuşiul rutinei noastre!

    Adriana Moscicki

    Diferite Reclame din almanahuri (1971-1980)

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2016-07-16

    Sînt sigură că vă amintiţi…

    Pe vremea cînd blocurile erau cea mai nouă şi la modă „locaţie“-visul oricărei tinere familii în aşteptare- noi, copiii, ne jucam şi alergam toată ziulica prin curţile comune, ori stăteam la taifas pe banci. Banca era punctul fierbinte al curţii, parlament şi (simbolic) o „agora“ în miniatură, loc în care se întîlneau tipologii umane, toate reprezentante pentru mozaicul socio-cultural al Cetăţii. Cererea de locuri pe bancă depăşea cu mult oferta şi, aşa, ne aduceam dragele scăunele de lemn de acasă şi ne aşezam aproape de sfătoasele oratoare, să nu pierdem nimic din ştirile zilei şi ale nopţii.

    Bunicile păzeau cu un ochi nepotul, cu altul lîna pe care o ştrencăneau, ori macramameul ce se întrupa într-o şerpuire rigidă în ghem. Croşetele mergeau rotund în modelul mileelor, ce aveau să se aşeze apoi frumos pe televizor, ori să fie mare de aţă pentru vreun peşte de sticlă. Acul, ce străpungea desenul goblenelor, tresărea doar la strigătele „na vino aicea mă!“, „na stai frumos mă copile“ sau „las că-ţi arăt io ţie“! şi-şi urma apoi conştiincios transportul de lînă colorată. Femeile zise „casnice“ descoperiseră metoda de rotunjire a veniturilor lunare prin munca la domiciliu, angajate în una din Cooperativele Meşteşugăreşti ce răsăriseră în Cetate şi împrejurime. Aşa se făcea că „la bancă“ apar îndeletniciri noi şi captivante pe vremea aceea: lipitul pliculeţelor de praf de copt, împletirea de port chei din fire de sîrmă sau plastic, încheiatul mănuşilor şi ciorapilor, remaiatul ciorapilor de nylon, coloratul figurinelor de plastic Donald Duck şi Mickey-Mouse, cowboy şi cai, la care ne uitam cu gura deschisă şi ne milogeam să primim vreun rebut! Erau însă şi mici ateliere meşteşugăreşti unde puteau lucra tineri şi femei fără experienţă dar cu puţin talent şi mîini îndemînatece: ţesătorie de covoraşe decorative, ştergare, pictură pe lemn, traforaj, legătorie de albume, fabricat de felicitări şi fotografii colorate manual.

    Cum majoritatea fotografiilor şi felicitărilor tipărite se făcea în alb-negru, devenise o îndeletnicire comună, dar nu la îndemînă oricui, ci doar a talentalitor, coloratul fotografiilor… În flocoanele de culoare se înmuia cu grijă vîrful pensulei, ori vata beţişoarelor de lemn şi se picta peste fotografia propriu-zisă. Uneori rezultatul era o adevărată opera de artă…
    Sînt sigură că va amintiţi puişorii galbeni din felicitările de Paşti, copiii îmbujoraţi de Crăciun, florile din primăvară. Azi le numim „vintage“ şi chiar le colecţionam, atunci erau muncă şi pâine!
    Au fost odată cooperative meşteşugăreşti…

    Adriana Moscicki

    Fotografie alb/negru colorată manual, executată la o Cooperativă Meşteşugărească din Sibiu, anii 1960

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2016-07-08

    măsurarea timpului

    Mult timp turnul şi-a purtat umbra ca un arătător peste pieţe, mărunţită de paşii tîrgoveţilor, măturată de tivul fustelor, măsurată de vîrful bastoanelor, frămîntată de copita cailor, feliată de cercul copiilor în alergare şi călcată-n picioare chiar de paznicul ce striga orele! Din burta lui ieşind întuneric răcoros, umbra era, pe o parte, culcuş pentru leii de piatră şi, pe cealaltă, mîngîiere la nara cailor asudaţi, tropotind din Oraşul de sus în cel de jos şi înapoi ore în şir.
    La sfîrșitul sec XV, pe la 1494, trupul de piatră va primi o inimă cu roţi zimţate, lanţuri şi greutăţi. În stern de fier apărată, va bate gongul orelor peste Cetate. Era al doilea turn cu ceas. Cel mai vechi ceas de turn din România bătea deja la 1425 în inima Cisnădiei (Heltau), venit direct din Germania şi implantat în satul saxon cu mîndrie! Dong-dong… cicălitoare limba de metal a clopotului va îndemna oamenii la muncă, ori la somn. Mult mai tîrziu, la începutul sec XX, ceasul iluminat va străluci ca un far în inima Cetăţi.

    „În 19 decembrie 1906 se pune în funcţiune ceasul din Turnul Sfatului iluminat noaptea“ – Emil Sigerus. (Ceasul a fost realizat de firma „J.J. Fuchs & Sohn“ din Bernburg, Saxonia)
    Oamenii or fi ridicat privirea citind timpul cu grijă ori distraţi, mulţi în grabă. Şi aşa, între gonguri, s-au scurs poveştile oraşului, lungi ca o seara de iarnă, mici şi delicate ca o pălărie cu pană, dar totdeauna în ritmul unei amintiri. Ceasul măsoară timpul Cetăţii, amintirea măsoară timpul oamenilor!

    Adriana Moscicki

    Piaţă Mică şi Turnul Sfatului – sfîrşitul sec. al XIX-lea – Carte poştală circulată 1908

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2016-07-05

    fermecată Piaţă

    ca în poveste, de mişti vreo baghetă magică, căruţele ar începe a scîrţăi peste pietre, ţărăncile a-şi învîrti fustele şi pălăriile din colo încoace, turnul a suna un gong grav şi prelung, tîrgoveţii a bate palma. Drumul însăilat pe sub umbră de porţi şi pe sub pod din Oraşul de jos în cel de sus şi înapoi, tropotitul paşilor în depărtarea vreunei amintiri… Bijuterie în sepia din atelierul lui Wilhelm Auerlich (1853 Braşov – 1917 Sibiu) devenit, şi el, fotograf al Cetăţii şi membru al Societăţii fotografice din Viena.

    Adriana Moscicki

    Turnul Sfatului văzut de pe Podul Minciunilor – sfîrşitul sec. al XIX-lea – Fotografie din atelierul Wilhelm Auerlich, Sibiu str. N.Bălcescu – Text verso: „Wilhelm Auerlich, Hermannstadt, Heltauergasse 53“

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2016-07-02

    Suspendat în timp

    Imaginaţi-vă urcatul pe-o scară răsucită în spirală, în semi întuneric, cu un rucsac de pînză groasă în spate, cu un aparat foto profesional şi, poate, un trepied în braţe. Treptele sînt rotunjite de paşi, mîinile se leagă pe axa centrală într-o îmbrăţişare rece de piatră. La un moment dat, lumina ţîşneşte în cioburi palide, un porumbel zboară, razele despică pîntecul turnului ca o lamă. Structuri de lemn şi metal, prinse bine în unghiuri drepte, scări atîrnate se desfăşoară deasupra capului.

     

     

     

     

     

     

    Încerc să mi-l imaginez pe Emil Fischer, fotograful oraşului dar şi al Curţii Regale, căţărîndu-se pe scările de lemn, pînă la nivelul celor 4 turnuleţe, pentru a fotografia Piaţa Mică. Aproape 50 de metri deasupra Pieţii Huet, pătrunzi direct în îmbrăţişarea vîntului, pălăria îţi zboară, aşa şi porumbeii deranjaţi.
    Mult împuţinată, adunarea din Piaţă pare o mişunare mută de furnici. O dihanie fantastica clădită pe zidul cetăţi, trup segmentat în case-felii, Piaţă însăşi, te priveşte cu zeci de ochi, ochi în ochi, abia mijiţi, dar vigilenţi. Cum, tacticos şi-o fi aranjat Fischer clişeul de sticlă subţire (chiar dacă în anii ’30 se foloseau deja aparate foto cu film, îmi place să-mi imaginez că folosea aceleaşi clişee arhaice) şi ochii lui or fi fulgerat, ochii lui în ochii Cetăţii. Răsufla ușurat, a ajuns la fix! Ceasul din Turnul Sfatului se apucă să bată nebun ora exactă, de 6 ori! Zidul tresare, Fischer apasă declanşatorul. Limba ceasului face pasi săltaţi, fotograful e doar aşteptare. Poate şi-o fi trecut mînă prin păr. Poate mîinile lui s-au mişcat ca nişte aripi îmbrăţişînd vreo umbră, poate au mîngîiat burduful de piele al obiectivului ca pe o iubită. 16 minute suspendate! Meşterul schimbă poziţia, trece în turnulețul sudic, pregăteşte a doua fotografiere. Obişnuinţa este a două natură şi un fotograf al Curţii Regale nu are voie să greşească. Două cîte două amintirile oraşului s-au lăsat prinse în cutia sa magică. Îmi dau seama că nu nu ştiu prea multe despre omul din spatele aparatului. Cum era vocea lui, rîsul, strîngerea de mînă? Nu ştiu decît privirea aceea care tăia blocuri întregi din realitate şi le fixa pe vecie într-o poveste, într-un cadru perfect! Limba grea a ceasului din Turn face un pas şi se scutură o clipă însemnînd scurgerea sfertului de cadran. Țac! Fischer apasă a două oară declanşatorul, umbra Bisericii Evanghelice abia s-a mişcat, ca un oftat!
    Privesc cele două fotografii din faţă mea, aparent identice. O zi din anii ’30, umbra turnului Bisericii se plimbă peste casele pieţei măsurînd-o, vicleană, insinuînd o poveste petrecută la înălţime, cîţiva paşi între două geamuri, două cadre aproape gemene. Doar Turnul Sfatului purtător de ceas, stă martor impasibil şi obiectiv… 16 minute suspendate în timp, o veşnicie de gînduri, alergare de nori…

    Adriana Moscicki

    Piaţă Mică // Kleiner Ring văzută din turnul Bisericii Evanghelice – Emil Fischer, anii ’30

     

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2016-06-29

    Cum va place?

    Există o stare patologică numită cecitate cromatică, definită ca imposibilitatea de a vedea colorat (sau doar anumite culori). Zilele trecute am dat peste un reportaj despre oameni care au văzut pentru prima oară viaţa în culori cu ajutorul unor lentile (filtre speciale) de lumină. Plîngeau cu toţii. Mă întrebam dacă noţiunea de roşu, albastru, galben şi verde (şi combinaţiilor lor) corespunde cu imaginea pe care şi-au construit-o în cap… Cum unii ne-am născut plictisitor de normali, ne-am dorit, desigur, televizoare color şi fotografii color. Ne-am dorit felii de viaţă reală suprinse în realitatea lor aşa cum le percepe ochiul. Dar fiecare om percepe diferit culorile şi fiecare lentilă fotografică redă o altă imagine cromatică, diferită de cea a ochiului nostru. Cum ne-ar place o fotografie?… color ori în alb negru cu detalii de umbre şi nuanţe de gri, imaginînd povestea în cap?… De obicei fotografiile necolorate au iz nostalgic, aerul serios de document sau sînt, atunci cînd autorul este calificat, adevărate opere de artă… dar poate iubim fotografia colorată pentru veselia şi lumina ei?
    Iată imaginea Pieţei Mici. Mîna omului a colorat-o artificial, puţin stîngaci, dar ne-a redat, folosind o paletă cromatică redusă, senzaţia de lumină şi căldură. Scena prinde viaţă şi, cu mare uşurinţă ne putem strecura printre tîrgoveţe. Pălăriile de pai purtate prin satele de lîngă Cetate le acoperă faţa cu umbră binevenită. Le pot vedea în cap feţele asudate, aplecate peste chelteauă şi saci. Un copil îşi numără creiţarii în palmă. Un câine se bucură de umbră, liniştit. Înşirate pe latura pieţei stau tarabele, una cîte una. Departe, pe sub aracade se ţin meşteşugarii. Se vindeau cam de toate în Piaţa Mică: fructe şi zarzavaturi, brînză, carne la tarabă (pînă în 1909) şi flori. Şi florile de altă dată, culese mai ales de prin grădinile Turnişorului şi Guşteriţei, legate în buchete cu aţă, adăpostite în căni de metal, s-or fi vîndut şi atunci, acolo pe la tarabe, între grămezi de fasole şi buchete de verdeaţă, grămezi de morcovi, pătrunjel şi ceapă verde.
    În copilăria mea Piaţă Mică era pustie, un deşert de piatră în care soarele cocea tabla cîtorva maşini parcate, în care toamna mirosea a pastramă la grătar şi must de Ziua Recoltei. Iarna, vîntul se învîrtea pe sub arcade spulberînd zăpada şi strigătele copiilor se împrăştiau vesele pentru ceva vreme, în astepatrea unui Moş sărăcăcios.
    Cum va place? Oricum aţi alege, în alb-negru ori colorat, amintirile îşi regăsesc singure rezonanțele vizuale…

    Adriana Moscicki

    Piața Mică // Kleiner Ring la începutul sec. al XX-lea – sursa foto: „Alt-Hermannstadt“

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2016-06-26

    prin tablouri

    încep prin a mărturisi că: nu sunt specialistă în istorie, nu merg cu hărţile în cap, nu ştiu să spun de unde bate vîntul muind degetul pe limbă dar, sînt curioasă ca o pisică!.. aşa, după miros şi din curiozitate o imagine mă trimite pe drumuri neumblate şi în poveşti despre noi şi despre oraş!

    În anul 1816 Franz Neuhauser cel tînăr (1763 – 1836) pictează panorama Sibiului văzut dinspre apus. Este o acuarelă delicată, interesantă, cu multe detalii arhitectonice. Privirea se concentreza în prim plan pe grupul de personaje ce însoţesc o căruţă plină de marfă ce se depărtează de oraş. Cibinul însuşi e zugravit ca un fluviu întins şi serios, cu maluri înverzite de plantaţii de porumb şi insinuarea unei peninsule. După umbre, pare o dimineaţă de vară. Femeile spală rufele, cîţiva călători se îndreaptă spre cetate, doar căruţa grea trasă de nenumăraţi cai se depărtează spre alte zări, lăsînd în urmă oraşul. În faţa convoiului se află un personaj feminin ce poartă un coş. Aş spune că stă chiar în drumul căruţei ce vădit se mişcă în viteză! Aceeaşi panoramă a oraşului o reîntîlnim într-o gravură executată de Leopold Beyer (1789-1877). Să fie doar o coincidenţă?, desigur nu! O aruncătură de ochi în opera sa ne arată că Beyer s-a ocupat (şi) cu copiatul după lucrările lui Führich, Dobyaschofsky, Annibale Carracci, Josef von Führich, Joseph Binder şi Jakob Alt… De ce nu ar face şi o copie după Neuhauser? Dar tabloul lui Neuhauser este înţesat de detalii, natura însăşi ocupă un loc important! Pictura se desfăşoară în lungime, cuprinzînd cît mai mult din panorama oraşului, cu Munţii Făgăraşului, drumul spre Turnişor şi cursul Cibinului. Beyer însă schimbă formatul şi dimensiunea tabloului, gravura devine pătrăţoasă şi pare,oarecum, puţin îngrămădită! În dorinţa de a păstra toate detaliile din acuarela lui Neuhauser, Beyer repoziţionează drumul, personajele şi chiar munţii din fundal. În gravura sa, personajul din capătul convoiului, din lipsă de spaţiu, este transmutat în spatele căruţei şi încheie alaiul de călători!

    În anul 1801 Beyer este student la Academia de arte din Viena. În anul 1816 Neuhauser pictează panorama Sibiului. Cred că Beyer era un artist mult prea tînăr pentru a fi el primul autor al panoramei. Probabil va face o copie a acuarelei lui Neuhauser, dar o gravură, mult după această dată. Bucurie pentru ochi însă şi una şi alta! Mîndrie pentru noi, Sibienii, că avem, din nou, confirmarea importanţei Oraşului nostru în Imperiu şi în general!

    Adriana Moscicki

    Sibiu văzut dispre apus – Leopold Beyer, gravură colorată ca.1840 (1830) / „Vue de Hermanstadt – Vienne chez Artaria et Comp.“ (sursa foto: aleph500.biblacad.ro)

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2016-06-22

    fotografii in alb si negru…

    Prima impresie este uneori înşelătoare! Nu-mi amintesc anii 60 în alb şi negru, ci veseli şi coloraţi. Poate pentru că erau anii copilăriei, poate amintirile îi fac frumoşi. Cert este că, în alb şi negru, pe vremea aceea erau doar fotografiile şi erau artă!

    Pasajul căpătase scări şi pe ele ticăiau în sus şi în jos pantofii ascuţiţi cu tocuri stilet, tic-tac, tic-tac. Ciorapii aveau o dungă neagră ce urca ispitior pe sub fuste şi în imaginaţia bărbaţilor. Uneori, ciorapul prins în cleme se răzvrătea şi dunga o lua razna pe picior. Mîinile femeii cuprindeau atunci piciorul şi palma se răsucea pe nylonul lucitor pentru o clipă, ca o coadă de peşte în lumina soarelui.
    Aşa îmi amintesc. Dar eu eram mică. Poate am văzut în filme, femeile acelea superbe cu mijloc subţire şi ţigară în colţul gurii, şoptind ceva în engleză, prin fum. Apoi luam pantofii mamei şi troncăneam cu ei pe podele într-un scenariu din cap… Mi-am amintit şi primăvara cînd îmbrăcam pardesie – o haina de pus peste („pardessus“) devenită culme a eleganţei şi bunului gust. Veneau deja cataloagele din Germania, le răsfoiam cu gura căscată în bucătăria mătuşii, puneam degetul şi spuneam „vreau asta şi asta şi asta şi asta“… cam pînă la sfîrşit. Apoi am crescut…

    Adriana Moscicki

    Pasajul Scărilor – anii ’60 – sursa foto: W.Knape

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2016-06-19

    Cum rătăcesc fără hartă şi fără plan, mereu mă trezesc aici, în umbra zidurilor… Recunosc, aş fi vrut să rămînă aşa locul acesta: o curgere şerpuită prin trupul Cetăţii. Prin anotimpuri, faţa lui schimbată pe sub ploi, ori zăpezi. Îmi amintesc, frunzele jucau roată adunate de vînt şi umbră groasă tăia pasajul felii, felii: năduşeală, răcoare, năduşeală, năduşeală, răcoare… Doar întunericul, în toate anotimpurile, îl învăluia într-o aură de mister. Cele mai frumoase locuri sînt în amintire!

    Adriana Moscicki

    Carte poştală din perioada interbelică, dăruită de un cititor fidel… mulţumim Adi!

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2016-06-16

    dintr-un buzunar de timp

    Pe la 1790, Martin Hochmeister atenţiona viitorii potenţiali turişti în oraşul nostru cam aşa: Nu va lăsaţi înşelaţi de căldurile zilei, căci noaptea va surprinde cu frigul ei! Tot aşa vinul este înşelător şi se urcă repede la cap! Bucatele sint grase şi, cei neobişnuiţi, pot suferi de greaţă şi indigestie! Călătorul să fie prevăzător şi rezervat şi totul să consume cu măsură! Nenumărate hanuri, crîşme şi cafenele stăteau la dispoziţia călătorului. Unele purtau nume exotice: La Cei trei Mauri, La Trei Marocani, la Şapte principi Electori, La taurul de aur…
    Unele dispar în timp, altele îşi schimbă numele şi proprietarii. Mai tîrziu găsim în Cetate un restaurator de succes – Julius Pankiewicz – şi nu e altul decît tatăl Gretei din povestea noastră! Ar fi fost normal să mă intereseze mai întâi povestea tatălui, întreprinzător om de afaceri dar, întîmplarea mi-a adus în cale povesea Gretei, uitată în Burg, ori poate umbrită chiar de succesul tatălui… Cine ştie? Cert este că familia Pankiewicz îşi duce existenţa în preajma restaurantelor, crismelor pe care le deschide, aşa se plimbă şi corespondenţă ajunsă pînă la noi: din Großer Ring (Piața Mare) în Wiesengasse / Wintergasse (Timotei Popovici)

    Itinerariul restaurantelor şi al familiei Pankiewicz în Cărţile de adressă:

    1892 Pankiewicz Julius, Zur Novarra, Altdeutsche Trinkstube, Gr. Ring 6

    1901 Pankiewicz Julius, Restaurateur, Wintergasse 11 / Timotei Popovici 11

    1911 Pankiewicz Julius, Privatier, Wintergasse 11 / Timotei Popovici 11

    Uneori este suficient doar numele destinatarului şi depeşa ajunge pe căi tainice la destinaţie, căci tot oraşul, (dar mai ales poştaşul!) cunoaşte numele Pankiewicz! Grete a locuit o perioada de timp pe Franz Gebbelstrasse (Spartacus) şi Johanna Balkgasse (Scinteia, Nicolae Titulescu). Mai ştim că, după 1930, Grete se căsătoreşte cu un personaj fermecător ajuns în oraş: Anton Maly actor, scriitor şi bărbat cuceritor. Domnişoara Grete devine Grete Maly, croitoreasă de modă pentru copii… „Werkstätte für Kindermode“, Johanna Balkgasse (Scinteia, Nicolae Titulescu).
    Apoi se lasă tăcerea… Desigur Greta a trăit o viaţă împlinita, poate mîncată de rutina zilei în vechea Cetate, și poate a avut copii şi nepoţi…

    Povestea Gretei nu are sfîrşit, ea este si ramine, ca si povestea noastra, suspendată într-un buzunar de timp…

    Adriana Moscicki

    sursa foto: www.turism.sibiu.ro

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2016-06-13

    poştaşul suna de două ori…din goarnă!

    Olacul era curier special, călare, care ducea corespondenţă, depeşe şi veşti în ţară şi peste hotare. Dar meseria aceasta este mult mai veche, îşi are originea în acei „ponti equites“ din Imperiul roman, mesageri care trasnmiteau mesajele la început verbal, apoi scrise şi straşnic pecetluite, pe un parcurs bine organizat numit „cursus publicus“. Pe traseu exista o cameră rezervată pentru adăpost, un grajd cu nutreţ pentru animal, la distanţă de o zi de mers (14 km), adică de „o poştă“!

    Prima atestare documentară a unei forme de organizare a poştei datează din 1093 cînd, Ladislau cel Sfînt obligă nobilii şi biserica să pună cai la dispoziţia curierilor, pînă la a treia localitate. În 1360 O cronică a Vienei consemnează existenţa camerei de poştă la primărie. În 1491 Împăratul Maximilian I cere oraşelor înfiinţarea traseelor de curieri pe cheltuială proprie. Prima menţionare a Sibiului ca staţie de poştă este în relatarea unui student francez aflat in trecere, Pierre Lescalopier, pe la 1500. După această dată se inaugurează linia permanentă de poştă ce leagă Sibiul de Viena dar şi de Ţara Românească. Olacul, poşta călare, era la început un instrument al autorităţii politice locale, folosit pentru executarea de sarcini oficiale, încasare de taxe, impozit, dar şi de a transmite veşti şi pachete mici. Prin deplasările lui în diferite oraşe şi sate, olacul ajungea în posesia unor informaţii politice, sociale şi economice ce puteau fi folosite în cont propriu pentru afaceri şi achiziţionare de bunuri. Cunoscînd preţul mărfurilor dintr-un loc sau altul, putea profita sau specula.

    În sec. 18, poşta călare trece prin Timişoara din şi spre Viena, ajungînd zilnic în Sibiu. Călăreţul preia scrisori şi pachete pentru care se plăteşte un tarif bine stabilit: 4 creiţari în interiorul ţării şi 8 creiţari pentru străinătate. Pachetele mai grele sînt plătite după un tarif al poştei. Pe fiecare scrisoare este obligatorie menţionarea adresei, locului şi numelui, în caz contrar, scrisorile nu sînt preluate… deşi, mult mai tîrziu, cunoaştem cazuri de depeşe ajunse la destinaţie fără precizarea adresei! Olacul din trecut, este strămoşul poştaşului de azi, personaj important în viaţa satului, a oraşului. Ni-l amintim cu toţii, cu geanta de piele burduşită, cu casca pe ceafă. Ne cunoştea pe toţi din vedere şi după nume. În ziua cupoanelor de pensii era vesel nevoie mare, căci toate uşile se deschideau cu bucurie şi cu cîte un pahar de ţuică. Cîţiva lei rămîneau totdeauna bacşiş, ori din lipsa de rest, ori doar aşa, de bucuria serviciului adus.
    Nu mai vine călare decît pe bicicletă poştaşul zilelor noastre şi drumurile lui se fac din ce în ce mai rare. Nu mai scriem scrisori, nici felicitări. În România, oarecum mai „arhaică“ se mai plimbă cupoanele de pensii, încă…dar zilele lor numărate.

    Adriana Moscicki

    sursa grafică: „Alt-Hermannstadt“

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2016-06-10

    călătorului îi şade bine cu drumul…

    Regina Margot, Trei Muşchetari, negustori burtoşi, cavaleri cuceritoti, prelaţi cucernici, prinţi şi frumoase domniţe înfofolite în catifea şi dantele, manşoane de blană şi pălării cu voalete, chipuri surprinse în goana cailor, zdruncinăturile drumului, atacul hoţilor la drumul mare şi toate amintiri din filme şi cărţi.

     

     

     

     

     

     

     

    Eu n-am fost decît în căruţa trasă de boi şi plină de coceni de porumbi, legănată. Am fost şi în căruţa zglobie trasă de cai, prin copilărie şi apoi, mult mai tîrziu prin sate amestecate cu saşi, români şi ţigani. Diligenţele, însă, au fost decorul poveştilor din copilăria mea şi realitatea altora. Şi, într-o clipă de visare, am putea vedea Cetatea noastră rotundă, dichisită cu turnuri, încinsă de ziduri, din depărtare chemarea ei susurata la urechea călătorului, şi ea toată, poate doar loc de pierzanie şi plăcere. Desigur, trenă de miros amestecat s-o fi ridicat deasupra acoperişurilor ochioase şi, insinuată pe drum în nara călătorului, să-l fi ameţit şi vrăjit…

    Diligenţa din Viena şi Budapesta sosea o dată pe lună în Cetate, încărcată cu pachete şi călători. Fiecare pasager avea dreptul la cel mult 25 de kg, excesul se plătea scump, exact aşa cum facem şi noi azi… la avion! Pentru confortul călătorilor, diligenţele dispuneau de fotolii tapetate, cu arcuri flexibile pentru atenuarea zdruncinăturilor. Diligenţele erau trase de 4 cai, mînaţi de şeful surugiu ce trona din înălţimea băncii de lemn în faţa caroseriei. Alături stătea un însoţitor ajutător. Numărul călătorilor varia între 6 şi 8 persoane şi, mă gîndesc, puteau deveni adevăraţi prieteni ori duşmani pe viaţă în intimitatea unei asemenea călătorii. Opt zile rămînea diligenţa în Cetate, călătorii se împrăştiau pe la hanuri, familii ori casele lor. Alţii le luau locul la întoarcere şi alte poveşti se năşteau în diligenţa plecată la drum…

    Adriana Moscicki

    sursa grafică: „Alt-Hermannstadt“

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2016-06-07

    „Poza vorbeşte de la sine, nu trebuie să adaug nimica…“

    De cîte ori am privit imaginea aceasta şi gîndul mi-a zburat spre amintirea unui chip, bărbat cu ţigarea lipită în colţul buzelor, fumegînd, cu privirea tăind valurile de nicotină.
    Şi m-am gîndit la Casablanca. Apoi am văzut atîtea zîmbete lărgite pe sub mustaţă şi am zîmbit! Bărbaţii aceştia de meserii diferite, încorsetaţi în hainele sobre de armată, par mai de grabă actori într-o scenă de film, într-o vară liniştită şi destinsă, şi nu într-un război înglodit în noroi, sînge şi moarte.
    „Poza vorbeşte de la sine, nu trebuie să adaug nimica…“ îi scrie Hans Günter Pankiewicz surorii sale Grete în Cetatea Sibiului.

    Adriana Moscicki

    Carte Poştală trimisă de fratele Gretei, Hans Günter Pankiewicz în 1915

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2016-06-04

    ţăranii noştri…unde sînt?

    da cînd se ducea ea, ploaia, atunci să fi auzit adierea molcomă a vîntului şi fâşăitul coasei prin iarbă, sfârâitul fusului şi jocul firului născut între buricele degetelor…iar fluierul cînta vesel despre cer şi păsările lui măiestre, despre mioare şi munte… şi din toate podoabele pămîntului pe cojocul mirelui, în ochii miresei, cunună de bucurie frunţile lor!… parcă a fost ieri…

    Adriana Moscicki

    desene colorate din colectia caligrafica Leonhard 1816, Lexiconul saşilor din Transilvania

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

    2016-06-01

    gînd de Iunie

    Ce era iunie pentru noi? Copii şi cireşe, legaţi cumva în culoarea din obraji, buze, cravată. De Ziua Copilului ni se vindeau cărţi poştale Unicef cu reproduceri de artă sau desene făcute de copii din toată lumea, ni se vorbea despre foamete şi lipsuri, război şi moarte. Cum tot ce ni se spunea oficial, pe vremea aceea ne părea propagandă, căpătasem reflexul de a astupa metaforic urechile şi zîmbeam cu subînţeles. Doar imaginea lui Audrey Hepburn, ca un înger în alb-negru îmbrăţişînd copiii Africii, ne-a rămas oarecum neatinsă. Au trecut multe veri de atunci. Nu ne mai înfioară apropierea vreunei vacanţe de vară, încă mai păstrez undeva Cărţi poştale Unicef, doar emoţia cireşelor mă cuprinde şi o mare tristeţe… Copiii lumii săraci, abuzaţi sexual şi exploataţi, hămesiţi şi strămutaţi, morţi în războaie şi înecaţi, hrană muştelor şi peştilor, vînduţi, spintecaţi, împuşcaţi… ori ei înşişi deveniţi purtători de armă, ochi de moarte, carne de război…
    Din trecut şi din noi, imaginea unor prunci frumoşi şi liniştiţi… Întotdeauna am avut un codru de pîine, ori o bucată de mămăligă, dorinţele ne erau simple, bucuriile ne măsurau zilele. Gîndul zilei de azi se învîrte în jurul aceluiaşi cuvînt: pace! Şi azi ştiu, are atîtea înţelesuri…

    Adriana Moscicki

    Mame cu copii premiati – „Dela expozitia de copii din Poiana 27 octombrie 1908“ – Fotografie de Emil Fischer (sursa foto: Adrian-Silvan Ionescu)