• Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2016-12-31

    A trecut anul.

    Şi-a lăsat urmele în pielea noastră şi adânc în măruntaie. Doar retroactiv, ţinând în braţe Noul An, îl categorisim pe cel vechi, căutând un termen de comparaţie. Nu ştiu dacă e bine, nu ştiu dacă ne ajută pe noi, muritorii, dar sigur ne oferă prilej de discuţie.
    Nu avem timp. Numai timpul ne poartă, ori ne pierde pe drum. Ce luăm cu noi? doar amintirea, doar simţirea… Un An nou cu sănătate, voie bună şi omenie va doresc vouă, tuturor celor ce-aţi zăbovit o clipă pe aici, prin vorbe şi amintiri!

    La mulţi ani! Ein frohes neues Jahr! Boldog uj evet! Kali chronia! Srecna nova godina! Shana tova!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2016-12-29

    o Revoluţie măsluită!

    Cu sentimente amestecate deschid ziarele acestea, păstrate neatinse de 27 de ani!

     

     

     

     

     

     

    Am amintiri din Revoluţie! arderea cărţilor Omagiu, Congresele Partidului, gloanţele zburătăcite ce ne-au vâjâit pe la urechi, statul culcat pe holul apartamentului în timp ce blocul era ciuruit, marşul pe străzile oraşului, atmosfera plină de exaltare şi patriotism naiv, camioanele cu pachete din străinătate, burniţa, zăpada, Crăciunul cu gust amar al unei execuţii grăbite şi chiar speranţa…
    Ce am devenit? cât de cinice par acum titlurile din ziar! Ce-am schimbat? Şi pentru că schimbarea vine întâi din om, cum ne-am schimbat???

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2016-12-26

    Hanuka

    Concentrată în Oraşul de jos (strada 9 mai, Constituţiei), Comunitatea evreilor din Sibiu este consemnată abia în sec. al XIX-lea, numărul ei ajungând abia la 2,7% din totatul de 49.345 locuitori conform Recensământului din 1930. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial numărul lor va creşte la 1900 de persoane cînd, deportările din Cluj şi alte localităţi Transilvănene, îi obligă să se refugieze la Sibiu. După război şi în perioada Comunistă, numărul lor scade drastic în urma plecărilor masive în Israel, Germania şi America. Doar numele multora a mai rămas înscris pe scaunele din Sinagogă ori pe pietrele funerare… Multe şi interesante sînt sărbătorile evreilor, dar cea mai veselă dintre ele este Hanuka, anul acesta celebrată chiar în ziua Crăciunului creştin!

    În Talmud Shabat 25 se pune întrebarea : Mahi Hanuka? (Ce este Hanuka?). Hanukah (în Ebr. חֲנֻכָּה sau חנוכה) se sărbătoreşte de la 25 Kislev (seară), timp de 8 zile, şi mai este numită în ivrit(ebraica) şi Hag ha-Orim (Sărbătoarea Luminilor). De Hanuka, în fiecare seară, în timpul celebrării, se aprinde câte o lumânare din setul celor nouă, un gest simbolic care aminteşte o mare minune. Hanuhah (lit. inaugurare, sfinţire a Templului) evocă reconsacrarea spirituală din Ţara Sfânta şi eliberarea de jugul străin al compromisului. Ea comemorează de fapt istoria Macabeilor în lupta lor împotriva ocupaţiei şi a politicii de elenizare forţată, pe care suveranul seleucit Antioch al IV-lea Epifanul a exercitat-o asupra Ţării Sfinte (167- 164 î Hr.). Profanarea Templului şi interzicerea exprimării religiei iudaice , sacrificiile păgâne impuse prin constrângere au stârnit atunci o răscoală, care a dus nu doar la o restaurare religioasă, ci, mai ales, la independenţa politică care să le ofere evreilor dreptul exprimării fără compromis.

    Evenimentele comemorate cu ocazia sărbătorii de Hanuka sunt relatate în prima carte a Macabeilor. Hanuka este aşadar o sărbătoare de origine postbiblica, minoră, în timpul căreia munca şi alte activităţi nu sunt interzise. Legenda spune că atunci când Judah şi oamenii lui au eliberat Ierusalimul, primul lucru pe care l-au făcut, a fost să deschidă din nou Templul, dar nu au mai găsit nimic din vechea tradiţie decât o candelă sfânta (Menorah). Evreii au curăţat templul şi au vrut să aprindă din nou Menorah, lampa sfânta, dar nu au avut la îndemână decît un vas mic cu ulei, suficient să ardă în lampă doar o singură zi. Au aprins totuşi lampa şi, ca o minune, uleiul a ars timp de 8 zile. Acesta este Miracolul pe care evreii de pretutindeni îl sărbătoresc în zilele de Hanuka. Cel mai important obiect folosit de sarbatoare, este Menorah, sfeşnicul cu 8 braţe, patru în partea stângă şi patru în partea dreapta, iar în mijlocul acestora, puţin mai înalta, se află Shamash, candela sfântă. Se spune că prima Menorah a fost sculptată dintr-o singură bucată de aur şi a avut şapte braţe, reprezentând zilele săptămânii. Menorah era luminată zilnic de către un Kohen (preot evreu). După Miracolul celor opt zile, evreii au schimbat forma Menorei, transformând-o într-un sfeşnic cu opt braţe şi candelă sfântă (shamash).
    În prima noapte de Hanuka, se aprinde prima dată Shamashul, iar cu ajutorul acesteia se aprind pe rând lumânările, în fiecare zi adăugându-se una nouă.
    În cele opt zile de Hanuka, evreii obişnuiesc să mănânce mâncăruri prăjite în ulei: clătite cu cartofi (latkes) şi gogoşi cu gem (sufganiot). Copii învârt titirezi (dreidel-sevivon) pe care sînt înscrise literele: נ ג ה פ – simbol pentru „נס גדול היה פה“ – o minune mare a fost aici!
    Hanuka este o sărbătoare a luminii şi renaşterii! În geamul caselor evreieşti candela strălucea asemeni luminilor de Advent ori a bradului împodobit, căci mereu s-au petrecut şi s-au completat!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2016-12-20

    în spiritul Crăciunului

    Atât de mult se vorbeşte în preajma sărbătorilor despre „spiritul Crăciunului“! Pentru mine Crăciunul nu este goana febrilă după cadouri şi bucate, nici ghiftuirea până la refuz. Desigur feeria beculeţelor şi a staniolului nu poate aduce decât o poleială de suprafaţă, superficială. Adevărata frumuseţe zace în noi, Oameni!.
    Mi-am amintit de Edictul de toleranţă religioasă de la Turda din anul 1568…

    „Edictul de la Turda este un decret emis în 1568 de către Dieta Transilvaniei întrunită la Turda, decret prin care a fost proclamată libertatea conştiinţei şi a toleranţei religioase pentru cetăţenii Transilvaniei. A fost promulgat de către Ioan Sigismund Zápolya, principele Transilvaniei.
    Este primul de acest fel din istoria Europei moderne!!! Originalul documentului este păstrat la Muzeul Brukenthal din Sibiu. Edictul a fost emis pentru a nu se ajunge la luptele religioase sângeroase izbucnite între catolici şi protestanţi în Europa Occidentală. Conform Editului, nici o persoană nu putea să fie dezavantajată din cauza confesiunii sale, şi nimănui nu i se putea impune o credinţă sau alta, deoarece credinţa ne vine de la Dumnezeu.
    Edictul din Turda nu precizează în particular nici o confesiune religioasă, ceea ce a purtat la conflicte intrediferite confesiuni protestante. De aceea Edictul din Târgu Mureş din 1571 condus de catolicul Bathory Istvan precizează că religiile recepte sunt cea româno-catolică, calvinistă, luterană şi unitariană, interzicând în acelaşi timp orice altă inovaţie religioasă. Libertatea religioasă a rămas oricum piatră de hotar pentru mulţi prinţi ai Transilvaniei, Bockai Istvan, Bethlem Gabor şi cei care care au urmat, respectarea acestei legi a fost criteriul supunerii nobilimii transilvane la Imperiul Austriac, Diploma Leopoldina.“ (Wikipedia)
    Desigur, azi, când mozaicul de etnii s-a împuţinat, când majoritară este confesiunea ortodoxă şi nimeni nu mai regularizează prin legi o religie sau alta, nu ar trebui ca toleranţa să fie în adn-ul Omului?
    Trei Magi călăuziţi de-o stea au pornit să caute Fiul născut întru iubire Cerească, Fiu ce se va jertfi pentru Om, din Iubire! Nu postul şi nici pupatul icoanelor nu face omul mai bun ci Iubirea şi toleranţa faţă de aproapele său, indiferent de culoarea pielii sau numele sub care îşi numeşte Dumnezeul! Pentru mine, acesta este Spiritul Crăciunului!

    Adriana Moscicki

    Întrunirea a avut loc în Biserica Catolică din Turda (Thorenburg, Torda) în 13 ianuarie 1568 – Pictură de Aladár Körösfői-Kriesch

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2016-12-16

    vedere de sus

    Peste coama luminată a copacilor, pe cerul gol, în aşteptare… Cum s-ar fi ivit ochilor noştri imaginea acoperişurilor ninse? Cu ochii deschişi, Burgul picoteşte…

    Adriana Moscicki

    Biserica Evanghelică şi clădirile din Piaţa Mică. În partea de jos se zăreşte faţada spre curte a clădirii din Piaţa Aurarilor nr.10 – fotografie de Emil Fischer din anii ’40

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2016-12-11

    roată… roată

    A treia lumânare de Advent… aşteptarea se micşorează, lumina creşte, aşa speranţa şi bucuria oamenilor. Nu se cunosc cu exactitate originile Coroanei de Advent, dar, în trecutul îndepărtat, încă păgân, în Nordul Europei, adânc în miezul iernii, oamenii aprindeau candele pe-o roată împodobită toată în ramuri verzi. Se aprindeau patru lumânari aşezate în patru direcţii, simbol pentru pământ, vânt, apă şi foc. Se celebrau rituri păgâne ce urmau să asigure continuitatea vieţii reprezentată simbolic în ramurile verzi tot timpul anului. Lumina făcliilor/lumânărilor ar fi fost speranţa în venirea vremurilor calde şi a luminii solare, iar cercul de lemn îmbodobit, un simbol al infinitului…
    În Evul Mediu, popoarele germanice au preluat acest obicei păgân şi l-au încorporat în obiceiul creştin de Advent.
    Şi, nu întâmplător, Lumina este în miezul Sărbătorilor de iarnă şi în Hanuka evreilor (de care vom vorbi când va fi vremea) căci timpul le ordona cam deodată… dar asta este o altă poveste!

    Advent fericit! Euch allen einen schönen 3 Advent!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2016-12-09

    Piaţa Aurarilor – un loc de poveste în Burgul nostru!

    Încercarea de a pătrunde în curţile interioare ale Oraşului pune în dificultate curioşii căci aici, mai mult decît oriunde, se va adeveri zicerea „casa mea – cetatea mea“!

     

     

     

     

     

     

     

    O curte, în aparenţă pustie, e totdeauna vegheta de priviri vigilente din umbra vreunei viţe, ori din înălţimea vreunui coridor şi, de prin colţuri neştiute, s-ar putea ivi un patruped ager şi viteaz! Recunosc, de multe ori mi-am vârât boticul curios prin curţile oamenilor pentru o clipă, pentru o poză furată! Am făcut-o şi aici în Piaţa Aurarilor la nr.10. Nu mai am poza, doar amintirea unor copii ce alergau vesel prin insula de iarbă… m-am retras binişor în urma unor lătrături mai degrabă umane… dar, clipa aceea, furată în soare, a fost cât un oftat şi o bucurie!
    Casa din acuarela, (aripa din curte), e ciudată, pare înjumătăţită şi, totuşi, e o imagine destul de frecventă pe la noi prin Cetate! Curtea înalta, pavată cu pietre de râu, ştia pe vremuri curgerea unui pârăiaş ce cobora din Piaţa Mare şi intra printr-o deschizătura a zidului de apărare, o traversa molcom şi ieşea prin poartă în Piaţă Aurarilor, apoi îşi vedea de drum pe strada Târgului până în 9 Mai. Şi azi se mai vede albia lui secată… La jumătatea nivelului între zidul de fortificaţie şi curtea de la nr.10 se află o terasă, sprijinită de un zid vechi, cu mici nişe şi arcade de susţinere, care ascunde ochiului curios o mica grădină, oază de linişte şi verdeaţă la umbra unui tei. Iuliana Fabritius-Dancu a avut răgazul să le zugrăvească pe îndelete. Se mai spune şi că, în casa de la nr.10, s-ar fi aflat un cuptor de topit aur… taman bine să ne infierbânteze imaginaţia.

    Adriana Moscicki

    Casă din Piaţă Aurarilor // Fingerlingsplatz nr.10 – curtea interioară / acuarelă şi desene de Juliana Frabitius-Dancu

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2016-12-04

    cum Adventul luminează paşii lui Niculae…

    În cununa de Advent licăre a doua lumânare şi prin pieţe, grămadă în argint şi aur suflate, ori mai sofisticate, cu clopoţei şi staniol învârtit, stau nuielele lui Moş Nicolae…tiptil lunecă sania cu daruri şi dulci surprize…

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    Sărbătorire fericită în casa Dumneavoastră! Să fie lumină la fereastră şi inimă bună! Euch allen einen schönen 2 Advent!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2016-12-02

    un târg uitat…

    Înşirate de-a lungul drumului, ca un miriapod cărnos, căruţele adăposteau sub coviltirul de paie coşuri, troace, catrafuse, oale, tigăi, unelte din lemn, metal sau ceramică dar, precis, şi fân pentru cai şi poate chiar trupul căruţaşului obosit…

    Cum animalele de tracţiune, caii sau boii, nu aveau voie pe lângă căruţele din strada principală, precis au fost duse undeva în Piaţa din zona Cazărmii 90 pentru perioada târgului. Poale negre de pânză se fâţâiau de colo până colo în vălmăşeală. Pălărioare mici şi fine se amestecau o clipă cu borurile largi ale pălăriilor de paie, apoi se depărtau în umbra trotoarului. Pălării simple de postav negru stăteau semeţe pe creştetul târgoveţilor şi dădeau bineaţă celor de fetru cu panglică lucioasă. Dansul pălăriilor dintr-o parte în alta a drumului o fi fost deranjat, poate, doar de fuga vreunui copil, în joacă. Azi strada cunoaşte doar zumzetul teraselor cu bere ori defilarea vreunui festival.

    Adriana Moscicki

    Târg pe Str. N.Bălcescu / Heltauergasse la sfîrşitul sec XIX

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2016-11-27

    fereastră spre Decembrie

    Doar ieri au dănţuit la ultimul bal de Sf.Katerina şi iată cum se aşează azi cuvinciosi în jurul mesei. Cununa de Advent – Adventskranz – aşteaptă cuminte, în mijlocul mesei, aprinderea luminilor, pe rând, în fiecare Duminică până la Marea Sărbătoare. Adventul (adventus-lat. venirea) este aşteptarea celor mari şi nerăbdarea celor mici. Şi pentru ca aşteptarea să fie plăcută şi nerăbdarea temperată, copiii au primit Calendarul de Advent! Ziua deschide uşita de carton colorat spre o poveste şi o supriză dulce! Ah, ce bună aşteptare! În târgul nostru pestriţ, Adventul se amestecă de minune cu postul ortodox! Fiecare casă în legea ei dar lumina şi bucuria una!
    Cum Adventul se deschide totdeauna în apropierea zilei Sf.Andrei (30 Noiembrie), poveştile se amestecă şi ele! Doar sfinţii în Calendar rămân mereu aceeaşi!

    Advent fericit tuturor! La mulţi ani celor ce poartă numele Apostolului Andrei, ciobanul şi protectorul animalelor sălbatice şi al pescarilor!

    Adriana Moscicki

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2016-11-23

    Albituri
    Cărucioare de copii,
    Ghete de tot felul,
    Vase
    Paltoane
    si multe alte articole
    bune si foarte ieftine…toate din:

    Scrinul cu comori

    Numele clădirii din Piaţa Mică 21, „Scrinul cu comori“ – „Schatzkästlein“, provine de la cel al magazinului deschis în data de 19 ctombrie 1920 de către „Reuniunea petru ocrotirea copiilor din Sibiu“ (Kinderschutzverein) în încăperea de la etaj şi a funcţionat acolo mai mult de două decenii. De fapt nu era doar un magazin, o prăvălie ci şi Casă de amanet, „Pfandleihaus“!
    Clădirea apare deja în 1370 într-un matricol bisericesc sub denumirea de „Fleischerlauben“, „Halele măcelarilor“. De-a lungul timpului, încăperea spaţioasă de la etaj (2o metri lungine, 8 metri lăţime) a fost folosită de bresla Cojocarilor / Postăvarilor ca depozit pentru mărfuri, iar în sec. 18 a funcţionat ca depozit orăşenesc pentru ovăz. În toamna anului 1765 spaţiul de la etaj a fost folosit, scurt timp, ca sală de teatru pentru Trupa de Comedianţi condusă de Gertraut Bodenburger şi în 1787 de Trupa de Actori condusă de Franz Düwald. La parter au funcţionat, multă vreme, halele Măcelarilor. Din timpul renovărilor efectuate 1787-1789 datează şi Stema oraşului de pe faţada clădirii. În 1967-1969 clădirea a fost restaurată, trecerea boltită şi cele 8 arcade au fost redeschise şi clădirea a primit înfăţişarea actuală.

    Adriana Moscicki

    Schatzkästlein / Scrinul cu comori – fotografie interbelica Fischer, / desen de Juliana Fabritius-Dancu, / pictura de Trude Schullerus – sursa foto: „Alt-Hermannstadt“

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2016-11-16

    Frappe la Arte…

    Una dintre cele mai interesante case (şi frumoasă în ochii mei!) din urbea noastră e Casa Artelor! Demult, autocare burduşite de turişti se opreau să-i deşarte pentru o vizită, exact în Piaţa Mică, în faţă Casei Artelor. De cîte ori ne-am băut frappeul (renumit pe vremuri) în umbra arcadelor, nu ne-am gândit la lunga istorie a locului! Nici prin cap nu ne-a trecut că, pereţii afumaţi de ţigările noastre s-au îmbibat de miasmele târgului de altă dată, de carne şi sânge, că sîntem de fapt în Hala măcelarilor!
    „Frappe la Arte“ era frecvent în vocabularul nostru. Acolo se ţinea Cenaclu literar (o vreme), expoziţii de artă şi fotografie (ocazional). Barul era aşezat strategic cu vedere deschisă spre Piaţă, astfel încât, de doreai, puteai să vezi fără să fii văzut, te puteai aşeza în umbra vreunui stâlp sub arcade. În apropiere s-a deschis apoi prima Rotiserie din oraş: pui la rotisor cu mujdei de usturoi! Uneori, aroma lor de piele arsă şi crocantă umplea întreagă piaţă şi se furişa deranjant pe sub nobilele arcade. Nu-mi amintesc când a dispărut barul acesta… sau poate eu nu l-am mai găsit la întoarcere, dar mi-l amintesc, aşa cum îmi amintesc toate clipele Burgului!

    Adriana Moscicki

    Piața Micăînceputul anilori 1970 – sursa foto: „Alt-Hermannstadt“

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2016-11-10

    drumul tot era veselie…

    Cred în modernizare şi înnoire, dar când văd imaginea aceasta mă cuprinde nostalgia! România era cîndva o ţară agrară şi nu cred că era o ruşine! Ţăranul se trezea cu noaptea în cap şi hrănea întâi animalul din ogradă: fierbea pentru porci cartofi şi lături, îi dezmierda cu boabe şi coceni de porumb. Toca verdeaţă orătăniilor, încălzea mîncarea rămasă de cu seară pentru câine şi doar când zarva din ogradă se potolea, omul lua sapa ori coasa şi pornea la câmp. Soarele se suia în vârful cerului, omul asudat lepăda cămaşa, sufleca pantolonii, îşi potolea setea şi, totdeauna, un fir scurs din cană îşi croia albie din colţul gurii pînă pe pieptul ars de soare. Omul ştergea fruntea cu mâneca, muierea, ştergea broboanele de pe faţă cu cârpa şi o prindea din nou ridicând cozile şi învârtind colţurile de pînză peste cap.

     

     

     

     

     

     

     

    Îmi amintesc şi dansul rotund al pălăriilor peste păşunea verde. Panglica neagră era decolorată şi prăfuită, prinsă cu poale se ridica şi se lăsa în ritmul trupului. Coasele făceau drum de flori, greblele afânau şi întorceau mirosul. Săpăliga muşca pământul. Femeile cântau şi rădeau. Drumul tot era veselie. Apoi se făcea linişte până când, spre seară, din capul satului se auzeau talăngi şi ciurda venea acasă…

    Adriana Moscicki

    Întoarcere de la câmp – femei din zona Vurpăr / Burgberg – anii ’80 – sursa foto: W.Knape

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2016-11-04

    la Conti!

    Ivit în anii de „avânt muncitoresc şi modernizare“ a urbei, dreptunghiul de ciment gri se sumeţea strategic în intersecţia Pieţei Unirii cu Calea Dumbrăvii.
    Oau, ne-am zis cu toţii atunci, un hotel nou şi modern în urbea noastră provincială!
    Urât şi fără personalitate, a intrat însă repede în limbajul nostru drep „Conti“!
    La Continental veneau grupurile cu străini, autocarele, dar şi noii cetăţeni ai RFG aflaţi în vizită, cu geamantane supra-dimensionate şi grele, burduşite de cadouri şi bunătăţi!
    La Conti era Duty-free şi bar în hol, acolo mai puteai găsi cîte un Baccardi rom, cocteiluri şi ţigări străine. În parcare stăteau Daciile colorate, lustruite şi mai nobilele Lada, ale celor ce-şi putuseră permite asemena lux, dar „defilau“ şi Mercedesuri pătrăţoase venite „de dincolo“, ba chiar şi nişte Forduri moştenite din America, de la rudele plecate la muncă şi la făcut ţuică pentru cowboy. O dată am văzut un Chevrolet lung, metalic şi impunător, a rulat încet şi cu toate geamurile deschise, în adierea unu vânt primăvăratec.

    Mai erau pe la noi în oraş VW-uri „broscuţe“ simpatice şi pârăitoare, dar atunci toată lumea visa Mercedesuri. La Conti în restaurant, chelnării învăţaseră repede obârşia muşteriilor, nasul lor fin deosebea turistul venit „de afară“, nonşalant şi sigur de sine (cu buzunarul plin) şi avea de grijă să-i servească cu zel şi carne mai moale decît cea a rudelor sărace, rămase prin oraş!
    Defapt, de nu aveai treabă în zonă, nici nu puteai trece bariera Recepţiei, erai filat şi alungat ca nu cumva să intri în legătură cu duşmanul străin!
    Dar noi eram tineri şi inocenţi. Poate visam la calmul fotoliilor din catifea şi al perdelelor grele după care se bea coniac franţuzesc şi fumegau ţigări fine în holul vechilor şi bunelor noastre hoteluri istorice. Poate ne dădeam importanţă în faţa unui Campari şi a unui Kent primit de la prieteni în barul cu mese joase şi tăcute de la Conti, adulmecând mirosuri venite din alte ţări inaccesibile atunci. Şi apoi, după multă vreme, aşa o bulibăşeală s-a făcut în mintea mea!
    Nici Conti nu mai e cum a fost, schimbat la faţă şi modernizat complet, parte dintr-o reţea ce-am frecventat-o prin alte părţi. Dar cum pot să-i spun vechiul Bulevard „Continental“ ?, asta nu înţeleg…

    Adriana Moscicki

    Hotel Continental – fotografie din anii 1970 – sursa ilustrație: Almanah 1980

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2016-10-27

    reclamă călătoare!

    Înainte de prospecte şi pliante de promovare – prezentare şi reclamă, au fost… gravurile!
    A fost odată un cârmuitor – guvernator cu spirit inovator şi deschis spre Europa. Dorind să pună Cetatea pe hartă, are o idee genială: cheamă meşteri în ale imaginilor să zugrăvească oraşul!
    Aşa se face că, în anul 1786, Samuel v. Brukenthal îl invită pe Johann Bauernfeind, cunoscut meşter tişlăr, artist şi sculptor în lemn, să făurească o serie de ilustraţii, vedute ale oraşului pentru certificate de breaslă. Se ştie doar, certificatele de breaslă se eliberau calfelor călătoare, ce lucrau temporar și în Sibiu… Prin ele călătorea numele Sibiului şi imaginea lui adunată sub o cupola cu steme şi ornamente specifice perioadei Habsburgice.
    Autorul acestor renumite vedute, Johann Bauernfeind stă scris în rândul artiştilor creatori de hărţi, planuri, vedute și imagini vechi ce au dus faima oraşului în Imperiu și Europa întreagă: Sully, S. Sardi, H.J. Schollenberger, A.L. Wirsing…

    Adriana Moscicki

    Veduta orașului Sibiu – Gravură de pe un certificat de calfă, breasla Tâmplarilor executată de Johann Bauernfeind în 1798 – sursa ilustrație: „Alt-Hermannstadt“

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2016-10-22

    Burgul meu – orasul Sibiu / Hermannstadt / Nagyszeben!

    Iată o ilustraţie idealizată a unui oraş medieval, o cetate cu turnuri, biserici şi clădiri concentrate într-un nucleu civic, înconjurat şi apărat de centuri de fortificaţii cu ziduri şi turnuri de apărare, bastioane, şi lacuri artificiale!
    Unui asemena loc i-am spus de atîtea ori „burg“ şi tot de atîtea ori mulţi cititori au ridicat o sprânceană. De ce „burg“? Doar Sibiul este oraş, cîndva o aşezare rurală, sat (Hermannsdorf) s-a dezvoltat şi a devenit oraş, aşa cum îi spune şi numele: Hermannstadt (la fel cum există şi în alte părţi denumiri de oraşe cu sufixul „stadt“ – Neustadt ori Ingolstadt). Nefiind expertă în limba germană, nu mă pot lansa în teorii lingvistice pertinente. Dar dacă „Stadt“ înseamnă oraş, spaţiu, loc, aşezare urbană şi dacă „Burg“ are înţelesul de oraş, spaţiu, loc fortificat, înconjurat de ziduri, o cetate – Burg, (cum se numeşte de fapt oraşul Cluj în limba germană „Klausenburg“, Sighişoara „Schäßburg“, Slimnic „Stolzenburg“ şi Ocna Sibiului „Salzburg“) atunci Sibiul nostru este un oraş – cetate, este şi el un „Burg“!
    Se pare că acest cuvînt provine din termenul latin „burgus“, dar rădăcinile lui etimologice sunt mult mai vechi! În limba Proto-indo-europeană (PIE) „*bʰerǵʰ-“ – înseamnă: a creşte, înalt, deal, munte!… Iar în limba Proto-germanică „burgz“ – înseamnă: castel, fort, oraş! Tot de acolo, în engleză, a derivat cuvântul burges – burg şi la fel francezul bourg! Adevărat, Sibiul a devenit (literar) un – burg – datorită Grupului literar de la Sibiu şi cântat ca atare în balade! Oricum l-am numi, locul acesta a fost de-a lungul secolelor CASĂ celor ce l-au întemeiat şi celor care l-au construit, locuit, iubit şi respectat împreună, indiferent de grai, naţionalitate ori credinţă!
    Şi în gravura aceasta, chiar dacă un pic fantezistă şi necorespunzătoare cu realitatea fotografică, putem distinge cu uşurinţă sistemul de fortificaţie al oraşului/cetate, cu zidurile şi turnurile de apărare. În această Vedută vedem râul Cibin în faţă şi cele două porţi de intrare din nord, Poarta Turnului şi Poarta Ocnei. În incinta oraşului se distinge un canal cu apă adusă din Cibin şi una din morile dispărute din cetate, iar în spatele ei, sus pe deal, Biserica Evanghelică şi Turnul Sfatului.

    Adriana Moscicki

    Veduta orașului Sibiu – gravură colorată din sec.XVII –  sursa ilustrații: „Alt-Hermannstadt“

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2016-10-19

    „Cinema mon amour“…

    Neaşteptată mişunare era în noapte pe străzile Cetăţii. În Piaţa Mare, cortul – zis nobil Full Dome – strălucea straniu ca o staţie cosmică. Festivalul Astra în plina lui desfăşurare adună lume de peste tot şi mă entuziasmez pentru interesul oamenilor! Mergeam emoţionate, Dia şi eu, zgâlţâite bine interior de filmul văzut: Cinema mon amour…
    Ştiaţi că în România erau peste 400 de cinematografe în perioada comunistă? Ştiaţi că au mai rams doar 30 în toată ţara?
    Deunăzi am vizitat şi singurul cinematograf rămas în oraş: dosit la parterul unui bloc în Hipodrom, murdar, gri şi trist… se numeşte „Arta“ şi nu mai aminteşte prin nimic de strălucirea vechiul local… eram cinci oameni în sală! Cinema mon amour… un om luptă să salveze unicul cinematograf rămas în urbe. Acolo mănâncă murături şi cartofi, repară, vopseşte, caută idei… acolo trăieşte! Angajatele – două – împart ceai şi pături temerarilor veniţi la spectacol. Am plâns şi am zâmbit amintindu-mi vânzătoarea de bilete de la Arta, care ne-a dat voie să alegem orice loc în sală… erau vândute doar două bilete! Şi Cetatea noastră e capitala Festivalurilor, de teatru, de film!
    A fost odată un cort volant (aşa cum se întâmplă şi acum de vreo două ori pe an prin oraş) un cort deasupra căruia becurile scriau APOLLO. Cinematograful „Apollo-Bioskop“ stătea bine în buricul târgului, în Piaţa Unirii // Hermannsplatz şi lumea venea să vadă minunea! Maşina de curent, „lokomobilul“ cu aburi, duduia pe afară şi producea curentul necesar proiectării filmului. Era anul 1909! Cinematograful a funcţionat din 1911 pînă în 1917 în acelaşi loc, într-o baracă de lemn, sub acelaşi nume „Apollo-Bioskop“ în proprietatea aceluiaş István Emil Tóth. În data de 15 ianuare 1917 s-a deschis primul cinematograf orăşenesc la Sibiu. În anul de graţie 2016 la „Pacea“ nu mai face nimeni coadă până în stradă. La „Arta“ nimeni nu-şi mai poartă mâna pe balustrada grea de piatră. Prin sălile mai dosite din oraş nimeni nu se cuibăreşte în scaunul de lemn în visare.
    Cinema mon amour… doar o amintire într-o seară friguroasă de Octombrie!

    Adriana Moscicki

    Cinematograful „Apollo-Bioskop“ al lui István Emil Tóth in fața fostei Cazărmi 90 din Piața Unirii // Hermannsplatz în anul 1909 (sursa foto Konrad Klein)

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2016-10-16

    o grădină pierdută de mult în uitare…

    Mi-ar fi plăcut să văd oraşul cu pieptul strâns în ziduri ca într-o platoşă, cu turnuri iţindu-se dese, iluzia unei păduri de suliţi până în cer şi porţile cu lanţuri grele şi poduri înşelătoare, cu şanţuri adânci şi ape urât mirositoare. Da, cu ochii închişi pot vedea câmpurile mlăştinoase, copacii răsfiraţi prin grădini şi zidul dospind de bălării pe dinafară.

     

     

     

     

     

     

     

     

    Era odată aici, de-a lungul zidului de apărare al incintei a IV, între Bastionul de la Poarta Turnului şi cel de la Poarta Ocnei, un val de pământ numit „Schüler Schanze“. Intra în atribuţia elevilor să apere porţiunea aceasta în caz de atac. Se ştie doar, apărarea Oraşului era în obligaţiunea meseriaşilor şi cetăţenilor împărţiţi în bresle şi concentraţi în jurul unui turn ori porţi. Elevii Gimnaziului din Sibiu aveau în custodie o bucată de teren în afară zidurilor, extra-muros, între Poarta Turnului (Sagtor) şi Poarta Ocnei (Burgertor), formată prin alipirea a două grădini.
    Una din ele aparţinuse iniţial preotului Sibian Petrus Rihelis, donată apoi de fiul acestuia, Simon, Gimnaziului din Sibiu, în anul 1660. A doua grădină, cea dintre Turnul Pielarilor şi Poarta Ocnei, aparţinuse judecătorului Bartholomäus Ruffinus, care, în 1666, o lasă moştenire Gimnaziului. Aşa se face că, prin alipirea celor două grădini, ia naştere un teren întins, iniţial cu mlaştini şi iazuri alimentate de canale artificiale din apele Cibinului, ce îngreunau avansarea şi atacul inamicilor din această direcţie. Cele două grădini au format împreună terenul ce a primit numele de „Grădina Studenţilor“. Grădina a existat timp de aproape două secole până când, din necesităţi financiare şi dorinţa de modernizare, Gimnaziul a vîndut-o, în anul 1827.
    În faţa zidurilor se ridica un val de pământ pe care se amenajează o potecă. Între poteca numită „Aleea Studenților“ şi trupul de zid al oraşului se deschideau grădini cu pomi şi fir de apă ce-l străbătea abătându-se din Cibin şi întorcându-se înapoi acolo.
    Câţi paşi or fi măsurat drumul acesta îngust, şi câte poale de rochii or fi măturat-o în plimbări galante! Ba chiar îmi imaginez tineri visători făcând în cap strategii de apărare a oraşului, ori de cucerire a vreunei mândre cu obraji proaspeţi. Poate, pe coama de pămînt au mers în paşi săltăreţi şi mici catâri cu saci de pânză în spinare şi câini jucînd veseli fanioanele din coadă. Şi când ceaţa se risipea în mijlocul zilei, pete colorate săreau în ochii privitorului şi un iz de mentă proaspătă se va fi înfiripat în nară. Asta văd cu ochii închişi şi zîmbesc, mulţumindu-i lui Böbel că s-a oprit şi aici, a pictat un turn şi a insinuat o grădină pierdută de mult în uitare…

    Adriana Moscicki

    „Turnul Pielarilor văzut dinpre str.Pulberăriei // „Lederer Turm“. În spatele turnului și al zidului de apărare se văd brazii și copacii din Grădina Studenților – pictură de Johann Böbel – Carte Poştală, dintr-un set cu picturi executate de Johann Böbel, tipărite la Întreprinderea Poligrafică Sibiu

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2016-10-13

    aşa-mi amintesc…

    Îmi amintesc trecerea uşoară a cailor în galop şi roţile silenţioase de cauciuc peste asfaltul drumului. Făceam naveta prin satele judeţului şi călătoream cu tot ce oprea în ajutor: camion, tractor, căruţă…

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    Pe vremea aceea, caii treceau saltând din ciucuri şi biciul stătea cuminte în mâna omului. Mai treceau tineri zdaveni prin sate, mânând în picioare carele, într-un raliu invizibil şi teribilist iar bătrânii ţâţâiau din dinţi dezgustaţi!
    Îmi amintesc şi căruţele clădite cu fân , sus, sus până la cer şi dâra de miros de iarbă şi bălegar ce rămânea în urmă. Şi iată, tocmai imaginea aceasta veselă a mândrelor întoarse din târg, mă umple de tristeţe!… tocmai privirea aceasta senină, înapoi, spre timpuri trecute şi, gândite acum, mult mai bune!
    Atunci poveştile cu urşi erau spuse de ciobani lăudânăndu-şi câinii şi bărbăţia, iar poveştile cu cai erau spuse prin târg! Atunci omul ştia să mângâie, să iubească om şi animal. Omul avea frica de Dumnezeu în inimă şi nu pe buze! Şi animalul avea frica omului dar şi alinarea lui!

    Adriana Moscicki

    Întoarcere din târg – ca.1980 – sursa foto: W.Knape

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2016-10-07

    o pată de culoare..

    Dacă nu mă înşeală memoria, la început, adică la începutul conştientizării propriei mele existenţe prin Burg, Hanul era alb. Apoi înflorat. Nu ştiu cînd s-a ivit învelit în rozul acela agresiv şi strigător la cer. Oamenii îl priveau oripilaţi şi vociferînd. Pentru gustul cuminte şi conservator al Burgului, culoarea era un scandal public. Apoi, în griul anilor 80, a rămas singura pată de culoare memorabilă şi veselă.
    Dacă Hanul era vizitat de turişti, directori şi secretare în deplasare, delegaţii şi alte personaje, la sfîrşit de săptămînă cădea pradă tuturor. Terasa era neîncăpătoare. Pe vremea aceea şi eu mă numărăm în gloata tinerilor cu vise şi jeanşi, a fumătorilor ilegali… În jurul Hanului se iviseră şi alte locuri mici de distracţie. În vechiul Camping se deschisese un mic restaurant, care a devenit repede popular. „La Han“ însemna de fapt: „în camping – la Durdun“ şi aşa i-a rămas numele! Acolo se hrăneau, cu pui la gril, tinerii turişti polonezi ori DDR-işti veniţi în zonă, dar şi noi, localnicii.
    Tot „La Durdun“ mîncau piloţii încercaţi în Raliu şi toate fetişcanele „groupie“ care-i urmau şi-i mîncau din ochi (pe ei)! Piloţii autohtoni erau echivalentul „stelelor“, „celebs“ din ziua de azi, toată lumea îi ştia după nume, toate frumuseţile oraşului respirau la buza lor! Peste drum, vestitul Disco cu scînduri de lemn şi mese joase în semi întuneric, era atracţia principală pentru tinerii ca noi… În Parcare soseau maşinile „tunate“ şi cele cu numere mici dar şi cele modeste şi neînsemnate care deşertau tineri ca noi. Şi nu erau multe maşinile, pe vremea aceea…
    Anost în lumina crudă a zilei, feeric şi ademenitor în întunericul comunist, mesele se lărgeau şi micşorau, fumul devenea gros şi usturător. În lumina colorată cu greu puteai desluşi fiul/fiica directorului ori medicului şi anturajul zumzăitor, ocheadele se aruncau cu uşurinţa cu care zburau şi bîrfele şoptite în întunericul prăfos. Cum Burgul nostru e doar un sat mai mare, oamenii ajungeau să se cunoască din poveşti, ori din vedere… Şi mă gîndesc acum, am fost şi atunci un spectator naiv! Am nostalgii! Dar timpul a trecut prin sită amintirile. Azi a rămas doar miezul lor frumos.
    Oraşul acela, de care vă spun, nu mai este! Oamenii s-au împrăştiat şi s-au împuţinat. Au rămas casele şi zidurile, încă… Pînă cînd, duse din lumea asta, le vor lua locul blocuri noi, oameni noi vor veni şi povestea uitată. Poate doar imaginea a ceea ce a fost să mai dăinuie în vreo colecţie istorică, în albume îngălbenite, din care vor zîmbi necunoscuţi…

    Adriana Moscicki

    Hanul Dumbrava (ca.1980)

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2016-09-30

    pierdută in Oraşul de Jos

    Oraşul de jos se întinde de-a lungul străzilor cu case joase pecetluite de porţi, într-un labirint de mirosuri şi culori ce zgîndăre nara şi privirea. „Valea Mare“ îşi purta apele pe aici, odată cu zoaiele de la curăţatul şi vopsitul pieilor, în pete de culoare, ca nişte nori mici şi concentraţi, apoi alungiţi scurgîndu-se mai departe în Cibin. Deseori, peştii pluteau cu burţile albe în sus, otrăviţi de vopsele. Oamenii adulmecau aerul cu o nară insensibilă şi roşie. Mirosul pestenţial se lăsa greu peste creştetul caselor. Meşterii muşinau încolo şi-n coace, împiedicîndu-se în şorţurile lungi de piele, cu mîinile colorate în roşu şi negru ca nişte mănuşi de bal, lungi pînă la cot. Noaptea era scurtă şi somnul concentrat. Soarele se rotea în pîntecul porţilor măsurînd timpul în tăcerea complice a lemnului. Viaţa oamenilor fără de nume se scurgea aici, între ziduri mici de ateliere, crîşme şi case deochiate, cu simţurile toate despletite şi gura slobodă, la buza unui pahar, ori la gura vreunei femei darnice în nuri şi plăcere.
    Oraşul de jos duduia ca un alambic prin care se scurgea adevărata viaţă a Cetăţii. Asa cred!

    Adriana Moscicki

    Strada Vopsitorilor / Färbergasse – acuarelă și desen de Juliana Fabritius-Dancu din anii ’50/60. În dreapta se vede podețul peste pârăiaș si poarta cu motiv solar de la casa nr.13

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2016-09-25

    copil în timp…

    Oraşul acesta de care va spun, nici nu mai există cu adevărat. Mergem mereu spre el ca spre o “ fată morgana“, ni se arată o clipă în strălucirea unei amintiri, balon de săpun ce se ridică şi se sparge cu sunet sec. Nici pietrele nu stau neclintite, pereţii curg, ochii au cataracte de praf şi păianjeni, uşile sînt strîmbe, acoperişurile sparte. Ici colo s-au făcut pămînt şi, din moartea lor tăcută, s-au născut hidoşenii în sticlă şi termopane.
    Oraşul, de care vă spun, era pestriţ şi vorbea în multe limbi, ori tăcea morocănos, ori visător, ori gînditor. Sau pur şi simplu tăcea ca piatra turnurilor, porţilor, drumului pe sub întunericul serilor reci de toamnă, pe sub ploi moţăia zgribulit.
    Dar cînd soarele zgîndărea fiecare colţ, zidurile se întindeau sub degetele lui calde de lumină. Drumul ţintuit în piatră cobora molcom la buza caselor, tărcat de umbre, frămîntat de tălpile încălţărilor. Cunosc liniştea aceea din mijlocul zilei, adînc în măruntaiele oraşului. Cunosc privirea aceea pe sub borul pălăriei şi întrebarea nerostită. Mişcă măi copile! – aruncat peste umărul tatălui şi el, ţintuit locului, stă curios dar nehotărît, să cerceteze aparatul fotografului, ori să fugă la chemarea omului. O pleoapă în nemişcare, cu mîinile strîngînd în buzunare vreun bănuţ, ori vreo bilă, ori vreo praştie meşterită de Bunu cu briceagul… stă neclintit… pentru ca, în clipa următoare, să o tulească la fugă de adevărat.
    Un băiat, cu chipiu și trupul bine prins în costumul de pînză, o privire aruncată în timp, întru veşnicie prinsă pe hîrtie, într-o zi caldă pe vremea cînd pasajul nu era decît un drum pietruit. Oraşul, de care vă spun, e doar o amintire ce urcă, balon de săpun, luceşte o clipă în lumină şi dispare…

    Adriana Moscicki

    „Strada Pempflinger / Pempflingergasse / Pempflinger-utca“

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2016-09-21

    Scări…

    Oraşul se întinsese peste colină şi oamenii urcau cu desagi în spinare, din rădăcina pînă în creştetul lui, din Oraşul de jos spre cel de sus. Cu butoaie săltînd în trapul armăsarilor, căruţele treceau în viteză graniţa nevăzută. Trepte urcă şi coboară din miezul oraşului ca dintr-un şvaiţer găurit. Porţile dădeau buzna şi deşertau tîrgoveţii prin pieţe. Şi noi le urcam, şi noi le coboram ţopăind. Cu limba bine lipită de cerul gurii şi numărînd în cap: un-doi-trei-hop, un-doi hop, hop hop! pariul cu sine era cîştigat de cîte ori scările se terminau la numărătoarea exactă.
    Frunze galbene se lipiseră pe pietre, bălţi mici se adunaseră ici-colo, ciorapii erau stropiţi cu noroi în spatele pulpelor. Uneori, ciorapii se toceau în vîrful pantofilor şi, cînd scoteam picioarele afară, degetul mare ieşea caragios din ciorap şi spuneam „am un cartof“!
    Femeile coborau şi urcau legănat, apăsat ori săltat. Tocurile ticăiau pe piatră, carnea juca pe şolduri în ritmul lor. Bărbaţii veneau serioşi şi molcomi, rumegînd cîte un gînd, cu ochii ţintiţi înainte. Bunicile se ţineau pe lîngă zid, trecînd cu palma peste cărămizi, opintindu-se şi făcînd pauze dese să-şi tragă sufletul. Şi noi, doar noi copiii aveam taine şi numărători misterioase. Uneori paşii se nimereau perfect şi zîmbet mare lăbărţea faţa. Alteori, numărătoarea era zadarnică, doar urcatul, ori coborîtul se săvîrşeau, jocul rămînea suspendat şi mîna noastră tăia aerul, enervată la culme.
    Scările se însăilează în oraş şi-l tivesc cu dinţi de piatră. În mers oamenii se depărtează ca nişte furnici mici de cerneală, trecînd necontenit în timp.

    Adriana Moscicki

    Pasajul Scărilor (ca.1980) – sursa foto: W.Knape

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2016-09-16

    vînzători de ocazie…

    Ades, la marginea şoselei, oameni cu găleţi şi coşuri pline îmbie călătorul a cumpăra din fructele pădurii, ori din roadele grădinii. Nu e nimic nou în obiceiul acesta. Drumul spre Bucureşti şi spre Mare, cunoştea puncte populare de vînzare a fructelor şi legumelor, mai ales a roşiilor de grădină. Cu cît coborai spre Sud, se adăugau vinetele şi ardeii graşi, lubeniţele şi cantalupii, apoi, pe malurile Dunării, peştii înşiraţi pe aţă.

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

     

    Trenul cu aburi intra tutuind în gara Ionesti şi, învelit într-un abur alb şi cald, făcea o pauză lungă de alimentare cu apă. Peronul se umplea de ţărani şi coşurile lor de nuiele: prune măsurate în cană, piersici de vie cu carne roşie şi aromată, nuci la grămadă, ciorchini dulci şi lipicioşi, proaspăt culeşi din vie şi, ades, umbriţi de frunze încă verzi cu vreji subţiri îmbîrligaţi, dulci-acrişori.
    Cînd conductorul îşi sufla fluiericea, tot zumzetul negustorilor se dezlipea de trupul trenului, ca un roi ce se îndreaptă spre altă scorbura şi noi treceam hurducaţi încetişor. Uneori, cu coşul gol şi bănuţii aşezaţi frumos în vreo batistă, vînzătorii aceştia îşi lăsau trupul moale pe bancă şi, preţ de o clipă, privirea le juca departe, purtată de gînd.
    Cînd am zărit fotografia aceasta, mi-am amintit privirea pierdută în reverie a vînzătorilor de fructe, clipa aceea mică de intimitate totală, departe de curiozitatea vecinilor ori a familiei.
    Iată o copilă, toată primăvară, cîntărind roadele toamnei în talerele mîinilor molatice. Ca o pasăre în agonie, ciorchinele se odihneşte în mijlocul palmei căutînd adăpost. Şi privirea aceea plecată în depărtarea unei amintiri, ori a unei dureri. Buzele ei, fruct pîrguit, poate sărutate, poate mistuite de dorinţa unui sărut, în aşteptarea atingerii, aşa cum însuşi mărul aşteaptă muşcătura cu amestec de durere şi plăcere.
    Copilă cu trupul mic ferecat în pînză, spre ce vis depărtat ochiul tău întors?

    Adriana Moscicki

    Fotografie din atelierul lui Albert Schievert (ca.1869)

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2016-09-13

    „cine-i născut în Septembrie…“

    Un nou an şcolar s-a deschis ieri, întîmpinat de amintirile altora… propriile-mi amintiri suprapuse pînă la identificare: băncile de lemn, penarele de lemn, caietele învelite în hîrtia aceea albastră-indigo, etichetele cu chenar albastru şi puţin dantelate, scrisul mamei cu numele meu, uniforma, pantofi daţi cu cremă, lustruiţi şi o teamă ce-mi strîngea inima…
    Şi, în toţi anii aceea în uniformă, ne-am dorit mereu alte modele de prin reviste, aveam capul plin cu imagini colorate şi copii liberi, alergînd în jeanşi şi helănci, cu zîmbete şi rechizite vesele. Mult mai tîrziu, în studenţie am înţeles eficienţa uniformei… mult mai tîrziu, în maturitate, am realizat adîncimea educaţiei. Şi acum ştiu, am fost copii fericiţi în culori şterse. Dar pentru mine, 15 Septembrie va rămîne veşnic Începutul unei vieţi noi, căci în ziua aceea am devenit şi Mama! Să fie un An bun pentru copiii şi nepoţii noştri şi “ cine-i născut în Septembrie, stai sus, stai sus, stai sus!“

    Adriana Moscicki

    Copii școlari din Ardeal cu Abecedare si penare din lemn, în drum spre școală

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2016-09-10

    …istorisire cu mic mister

    Nu ştiam nici de unde și nici cum a ajuns acolo. Nici acum prea nu s-a făcut lumină în capul meu, dar, de cînd am deschis ochii să privesc de jur imprejur, stătea acolo, prins în peretele gri, în latura dreaptă a intrării. Măsura în tăcere căldura şi gerul Cetăţii. Şi, chiar de nu avea treabă în Drogherie, totdeauna lumea se oprea în faţa scărilor de la intrare şi cerceta atent temperatura.

    Deunăzi am tresărit văzînd urma temometrului pe cadrul nou de lemn. Termometrul dispăruse şi nu-mi amintesc să fi părăsit vreodată peretele, nici măcar la închiderea magazinului. A doua zi l-am căutat din nou şi am fost oarecum surprinsă să-l văd la locul lui, ferecat cu un lacăt nou nouţ. Cît de mult spune asta despre vremurile noi? Nu era nici un puşti în preajmă, să se ridice pe vîrfuri, cum făceam noi odată, să caute linia argintie a mercurului… Mi-am amintit cum urcam, în alte vremi, cele trei trepte… camera dreptunghiulară avea de-a lungul ei vitrine de lemn cu sticlă, farmacistele umblau nobile, cu paşi tăcuţi, în halate albe şi scrobite, le priveam ca pe nişte divinităţi. În partea dreaptă era sectorul de ochelari, treabă mult mai serioasă decît simplele flacoane şi creme ce se vindeau în partea stîngă… sau poate doar în amintirea ochiilor mei…?

    Deşi pare că stă în acel loc de cînd ne ştim (N. Bălcescu nr 3), istoria lui îndepărtată îl trimite într-o altă casă de pe Centru, la nr 34. Cine l-a cumpărat, cine l-a mutat şi cum a ajuns în locul de azi, este, pentru mine cel puţin, o necunoscută. Şi iată cum, obiecte mici din marele oraş, duc cu ele, prin timp, în tăcere şi puţin mister, istoria locului.

    Adriana Moscicki

    În cartea de adrese din 1933 găsim la adresa: str. N.Bălcescu 32 – „Königin Mariagasse 32, Viktor Loew – Droguist“

  • Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp / Zeitreise / Időutazás

    2016-09-07

    cum se furişează Toamna în cămară…

    Septembrie întinde degete ceţoase peste dimineţile Oraşului.
    Şi mirosul s-a schimbat. Om şi cîine adulmecăm depărtările cu nări flămînde. Spre prînz, gălăgioşi, copiii se mai bucură de parc ţopăind prin ultimele zile de vacanţă. Şi pe străzi te cuprinde de jur împrejur miros de vinete coapte, de zacuscă bolborosind prin oale. Castraveţii şi gogosarii se vînd cu suta (de bucăţi) pentru murături. Puţin s-a schimbat în obiceiurile toamnei şi este bine, gîndesc. Ochiul se bucură la vederea cămării dichisite.
    Au apărut şi strugurii pe mesele pieţelor, deocamdată aduşi din import. Nu mai vin oltenii şi molodovenii cu saci, sau prea puţini. Oamenii nu-şi mai pun cămeşi înflorite să adune roadele. Nici nu-şi mai spală picioarele, să calce în ritm îndrăcit ciorchinii zemoşi pînă se scurge primul must.
    Azi se cumpără mustul „de gata“, de pe la Recaş, Jidvei şi Cotnari…
    Îmi amintesc Septembrie cu oboseala pregătirilor, cu muşte mici (beţive) în nor deasupra sacilor de struguri, cu teascul însîngerat de stropşirea strugurilor, cu borcane legate cu celofan şi fierte în dunz, apoi lăsate în pături la căldură. Şi bucuria oamenilor, adunarea vecinilor la degustări, un pic tristeţea sfîrşitului de vacanţă, dar mereu, veselia unui nou început!

    Adriana Moscicki