La mulți ani Adriana Moscicki !
Happy Birthday ! – Alles gute zum Geburtstag ! – Boldog születésnapot ! – Bon anniversaire ! – Buon compleanno ! – יום הולדת שמח

Dragă Adriana, din adâncul sufletului meu îți doresc la mulți ani binecuvântați cu sănătate și împlinirea viselor tale. Pe drumul tău să ai parte doar de oameni care vor aduce în viața ta armonie, frumusețe și bineînțeles iubire, cel mai frumos sentiment din lume.
În urmă cu 2.840 de zile am pornit împreună într-o călătorie în cuvinte în căutarea clipelor scurse din clepsidra spartă, păstrate și ocrotite în amintirile noastre de altădată! În aceste 405 de săptămâni am avut deosebita plăcere de a citi peste 650 de articole scrise și publicate de tine pe minunata pagină „Călătorie în timp” administrată de tine.
Îți mulțumesc pentru prețioasele și fermecătoarele amintiri, sentimente, trăiri și emoții strânse și împletite într-un buchet de mirabile texte literare în proză și versuri, adevărate evocări în cuvinte aurite, împărtășite cu mine în această feerică călătorie efemeră.

cu drag, al tău fidel petrecător | vizitiul cuvintelor aurite

„De ridic ochii spre cer în albastru înfășurată sunt, ca un zbor de cocor brațele mele se înalță…”  Carpe diem! | a.m.

17

(pentru că e Octombrie)

scări…

Oraşul se întinsese peste colină şi oamenii urcau cu desagi în spinare, din rădăcină pînă în creştetul lui, din Oraşul de jos spre cel de sus. Cu butoaie săltînd în trapul armăsarilor, căruţele treceau în viteză graniţa nevăzută. Trepte urcă şi coboară din miezul oraşului ca dintr-un şvaiţer găurit. Porţile dădeau buzna şi deşertau tîrgoveţii prin pieţe. Şi noi le urcam, şi noi le coboram ţopăind. Cu limba bine lipită de cerul gurii şi numărînd în cap: un-doi-trei-hop, un-doi hop, hop hop! pariul cu sine era cîştigat de cîte ori scările se terminau la numărătoarea exactă.

Frunze galbene se lipiseră pe pietre, bălţi mici se adunaseră ici-colo, ciorapii erau stropiţi cu noroi în spatele pulpelor. Uneori, ciorapii se toceau în vîrful pantofilor şi, cînd scoteam picioarele afară, degetul mare ieşea caragios din ciorap şi spuneam „am un cartof”!
Femeile coborau şi urcau legănat, apăsat ori săltat. Tocurile ticăiau pe piatră, carnea juca pe şolduri în ritmul lor. Bărbaţii veneau serioşi şi molcomi, rumegînd cîte un gînd, cu ochii ţintiţi înainte.
Bunicile se ţineau pe lîngă zid, trecînd cu palma peste cărămizi, opintindu-se şi făcînd pauze dese să-şi tragă sufletul. Şi noi, doar noi copiii aveam taine şi numărători misterioase. Uneori paşii se nimereau perfect şi zîmbet mare lăbărţea faţa. Alteori, numărătoarea era zadarnică, doar urcatul, ori coborîtul se săvîrşeau, jocul rămînea suspendat şi mîna noastră tăia aerul, enervată la culme.
Scările se însăilează în oraş şi-l tivesc cu dinţi de piatră. În mers oamenii se depărtează ca nişte furnici mici de cerneală, trecînd necontenit în timp.

Adriana Moscicki
Pasajul Scarilor (ca.1980)

10

vînzători de ocazie…

Ades, la marginea şoselei, oameni cu găleţi şi coşuri pline îmbie călătorul a cumpăra din fructele pădurii, ori din roadele grădinii. Nu e nimic nou în obiceiul acesta. Drumul spre Bucureşti şi spre Mare, cunoştea puncte populare de vînzare a fructelor şi legumelor, mai ales a roşiilor de grădină. Cu cît coborai spre Sud, se adăugau vinetele şi ardeii graşi, lubeniţele şi cantalupii, apoi, pe malurile Dunării, peştii înşiraţi pe aţă.
Trenul cu aburi intra tutuind în gara Ionesti şi, învelit într-un abur alb şi cald, făcea o pauză lungă de alimentare cu apă. Peronul se umplea de ţărani şi coşurile lor de nuiele: prune măsurate în cană, piersici de vie cu carne roşie şi aromată, nuci la grămadă, ciorchini dulci şi lipicioşi, proaspăt culeşi din vie şi, ades, umbriţi de frunze încă verzi cu vreji subţiri îmbîrligaţi, dulci-acrişori.
Cînd conductorul îşi sufla fluiericea, tot zumzetul negustorilor se dezlipea de trupul trenului, ca un roi ce se îndreaptă spre altă scorbura şi noi treceam hurducaţi încetişor.
Uneori, cu coşul gol şi bănuţii aşezaţi frumos în vreo batistă, vînzătorii aceştia îşi lăsau trupul moale pe bancă şi, preţ de o clipă, privirea le juca departe, purtată de gînd.
Cînd am zărit fotografia aceasta, mi-am amintit privirea pierdută în reverie a vînzătorilor de fructe, clipa aceea mică de intimitate totală, departe de curiozitatea vecinilor ori a familiei.
Iată o copilă, toată primăvară, cîntărind roadele toamnei în talerele mîinilor molatice. Ca o pasăre în agonie, ciorchinele se odihneşte în mijlocul palmei căutînd adăpost. Şi privirea aceea plecată în depărtarea unei amintiri, ori a unei dureri.
Copilă cu trupul mic ferecat în pînză, spre ce vis depărtat ochiul tău întors?

Adriana Moscicki
Fotografie din atelierul lui Albert Schievert (ca.1869)

6

Scrisoare către Sara

Dragă Sara,

Am ajuns azi în Piață, în sfârșit. Știam că nu vei fi acolo, dar, vederea locului gol, m-a durut…
Da, pe tarabe e bogăție mare, piramide colorate de legume cu prețuri mari, poate mai gustoase decât în alte părți, dar nu mai au nimic în comun cu sacii de pânza și rafie pe care Oltenii îi cărau pe tren în trecut, printre care dormeau în nopțile reci și mâncau din brișcă în amiezile de Toamnă.
Sunt zile frumoase, cu dimineți umede și amiezi dogoritoare. Nu pot opri amintirea ce urcă în mine: zeci de ani de Septembrie în care, pălării de paie cu funde negre făceau umbră peste coșuri, cheltauă, cărucioare și căni de tablă zincată pline ochi de flori și legume. Of, buchetele de garofițe parfumate și diafane, ochiul-boului și dalii, cu pompon ferm și în culori fantastice! 5 lei buchetul, ori două cu 5! De câte ori oi fi cumpărat chiar de la mama ta! Doar noi știm, la primele mese din Piață (la Cibin și la Teatru), căutam Săsoicile din Neppendorf (Turnișor) și Hammersdorf (Gușterița), acolo erau grădinile din care veneau delicatese și trufandale! Acolo am învățat despre finchen – înainte să gust bulbul celebru, numit Fenicul de Veneția, acolo am cunoscut pătrunjelul creț, varza creață, varza de Bruxelles, mugurii de hamei. De acolo mâncam primii morcovi de Primăvară, fragezi si dulci, și-îi crănțăneam pe loc, necurățați!
Acum, locul acesta e plin de afine, ciuperci și cătină. Nici pălării de paie, nici vorbă săsească nu mai auzi pe aici! Doar tu, acolo, în picioare, cu zâmbet larg și căruciorul înflorat, ofereai buchete în cea mai curată limbă română! Tu, Müncheneză de atâția zeci de ani! Doar noi, cei care te-am cunoscut de aproape și înțeles, știm că nu era vorba despre bani și flori, ci despre tradiție, simbol, iubire, casă!
Te-am numit „Regina florilor” și, în ritmul grădinii tale, am măsurat Primăvara, când bulbii se întorceau frumos în straturi, și Vara, când se perindau prin cărucior buchetele alcătuite pe culori, fiecare cu vremea lui, și Toamna, cu marea pregătire a pământului, cina de rămas bun și parcarea căruciorului în bezna și răcoarea șoprului!
Anul acesta, mi s-au încurcat anotimpurile! Și tu, Sara, femeie puternică, luptătoare, care te-ai încrezut mereu doar în puterile tale, nu ai plâns și nu te-ai plâns nimănui (nici atunci când trebuia!), îmi zâmbești cuminte de pe un pat, în spital! Ai slăbit, Sara! Dar, ochii tăi măriți de suferință, poartă în ei speranța! Ești frumoasă, Sara! Chipul tău poartă urmele timpului dar, e atât de tânăr! E tinerețea inimii, care te luminează!
Am fost azi în Piață, cu gândul la tine, cu gândul la copilărie. Nu, nu trăiesc în trecut dar, eu știu, noi, cei născuți în anii ’50-60, suntem în linia întâi, carne de tun pentru timp și ultimii purtători ai amintirii Orașului! Trăim printre chipuri străine ce nu știu că orașul a fost clădit pentru căruțe, de oameni ce vorbeau (și) altă limbă! Și, atât cât suntem, atâți câți suntem, ducem cu noi iubirea și amintirea.
Iar tu -Sara- ești simbol al orașului!
Mereu în gândul și inima noastră, te așteptăm cu drag, plină de energie și sănătate!

Adriana Moscicki

5

Târgul Olarilor 2022

Două zile n-a contenit ploaia, și dacă ești Sibian, știi că soarele e prezent totdeauna în Târg! Așa intră Toamna în Cetate, printre oale și ulcele, scăpărând peste pântecele lor rotunde. Nu a fost soare plin, dar ploaia s-a domolit ca prin minune, iar Piața și-a primit vizitatorii. Numeroși turiști, colecționari, obișnuiții locului și mulți alții ajunși întâmplător, dar norocoși – zic eu. Cred că este o ediție de excepție, prin calitatea și abundență. Pe lângă ceramica, deja clasică, de Corund și Horezu, anul acesta am văzut multe creații moderne, forme elegante și culori inspirate: excepțională prezentare din Nocrich (celebră deja), Rux Sta cu micile boluri înflorate și vaze suple pentru o floare. Buchetele de flori, aricii și spiridușii glazurați s-au vândut ca buchetele din grădina Sarei! (Sibienii o cunosc bine pe Sara din Neppendorf!)
Dacă nu ați apucat să dați o tură, mai aveți mâine o ocazie, până la anul… Doar noi, așa numărăm Toamnele și anii, din Târg în Târg, totdeauna în prima săptămână din Septembrie!

Adriana Moscicki

8

Sibiul în festival

Festivaluri, concerte, târguri, expoziții, evenimentele se țin lanț în oraș, suprapunându-se și înlănțuindu-se că le-am pierdut șirul și ordinea. Nu suntem Manhattan și nici Tel-Aviv, orașe „ce nu dorm”, dar toată vânzoleala, setea de viață și defularea de după pandemie, mie-om simplu și profan-îmi par o reeditare a „anilor nebuni” 1920!
Ca și atunci, după pandemia de gripă Spaniolă, după un război, fața istoriei s-a schimbat în bine și în rău în aceeași măsură: emanciparea femeilor și a modei, modernizarea, o foame nestăvilită de viață și nou, o bucurie de a trăi și experimenta dar, în același timp, zorii unei epoci noi, în care negura recesiunii, comunismului și fascismului, a cuprins lumea!
Am fost la acest festival al „țuicii și brânzei” (Curmatură – Sibiu) pentru prima oară în viață. Mi-am imaginat munți de brânză, butoaie de țuică. Au fost câteva standuri, dar depășite cu mult de cele cu mâncare: cocoloș , mici, steakuri, frigărui , ciolane, ceaune cu tocană de berbec și porc.
Pe scenă s-au perindat ansambluri și tineri interpreți locali, spre deliciul publicului. Și, în timp ce Jiana făcea să tremure scena, Kürtöskalács sfărâia deasupra jarului, în altă parte a țării (Măciuca, jud. Vâlcea), tremura pământul sub cizma neagră a unei nunți pur „Românești”, neolegionare, cu dar și faimă. Săltau iile de bucuria uniunii pe trupurile încălzite de ideologie și mândrie națională.
Trăim vremuri noi/ vechi/ și tulburi.
Să ne ajute Dumnezeu!

Adriana Moscicki

1

Cisnădie – Heltau

Am traversat atât de des orășelul acesta, în fuga mașinii, iarna, când luminițele de Crăciun îl fac să pară o bomboană învelită în staniol, prin ploi triste de toamnă ori primăvara, când pare trist și gol, sub dogoarea verii, învăluit în lumină și multe flori. Un orășel cochet și curat, să-l cuprinzi într-o batistă. Pe vremuri, când Fabrica de covoare lucra non-stop, colcăia de nuri și tinerețe. I se spunea în fel și chip, o pepinieră de corpuri tinere și puternice. Frumoase.
Treburi administrative m-au transformat, pentru câteva ore, în turist. L-am bătut cu piciorul-nu e greu și nici mult – zeci de minute. Câini mici traversând de-o parte și alta a trotuarului, fântâna arteziană cu șprițul ei regulat, statuia lui Mihai Viteazul la mare modă și nefirească în peisaj, farmacii, terase goale, viață ascunsă în spatele porților înalte. Cafenele cu nume de „Insomnia”, „Euforia” creează, pentru o clipă, sentimentul că te afli într-o metropolă ce colcăie de viață și distracție nocturnă.
Pitit aproape de Piață și lipit de Poliția locală, se găsește un magazin „universal”, ca o peșteră a lui Ali Baba, așa cum am văzut prin shuckurile Orientale. Acolo domnește Vlada, cu plete albe pe umeri, cu puternic accent moldovenesc și foarte suspicioasă la apariția mea. Nu mi-a permis să fotografiez, ca nu cumva să o spun la Poliția din vecini, dar mi-a oferit pe loc câteva leacuri pe bază de frunze de ceapă, sub privirea protectoare a soțului personal, bărbat cu plete eminesciene și privire de poet exilat între jucării, bidoane, mături și alte mărunțișuri, toate învelite protector în pungi de plastic.
Pe strada principală, magazinele stau cu ușile deschise. Bluze înflorate și rochii de vară turcești, se decolorează trist, în soare. Un deja vu, de prin anii ’90. Rar mai auzi săsește. Doar pe la Primărie, câte un sas venit să plătească impozitul pe grădină, dintre cei care au mai păstrat un picior în țară și nu s-au desprins cu totul, din nostalgie, ori alte motive personale, străine mie.
Doar barza, singura din oraș, se întoarce punctual, în fiecare an, indiferentă și conștiinciosă la același cuib, din centru.
În spatele porților colorate, viața se scurge în rutina zilelor și nopților, închisă ochilor străini și curioși. Casele au rămas, încă, neschimbate și mute.

Adriana Moscicki

4

Sibiutiful

Nu știu cum sunteți voi, localnici ori doar în vizită pe aici, dar eu, de câte ori o iau pieptiș, din Orașul de jos spre Piața Mare, ori Mică, repet mereu, spre disperarea unora: „ce frumos e Sibiul meu”! De aceea, „Sibiutiful” îmi pare o găselniță inspirată!
Sibiutiful vă invită la un „picnic” în Piața Mare: muzică plăcută, în surdină, bere bună, altfel de mâncăruri ce merită încercate. Poate unii veți fi dezamăgiți: fără mici și fără ciolan!
Tineri tolăniți în soare, porumbei harnici prin labirintul de mese și șezlonguri și noi, în ochii lor azi „moși și babe”… Îi privesc cu nostalgia altor vremuri, zâmbesc și trec mai departe prin Orașul meu, atât de intim dar, atât de străin acum. El va rămâne Sibiutiful, chiar dacă amintirea noastră se va pierde!

Adriana Moscicki
Invitație la Street food, Sibiu 2022

5

Un text la care revin cu drag în această Duminică de Mai!

cu cinci ochi privea Perla

Sarailie inundată de sos dulce, miere și nuci, Doboș – tort cu acoperiș de zahăr ars, Joffre în ciocolată pură, Diplomat alb și fin, presărat cu pătrățele minuscule de portocală confiată, Profiterol clădit pe o piramidă de înghețată de vanilie, din care răsăreau bulbi pufoși de choux a la creme, cu lacrimi lungi de sos de ciocolată, Savarina cu trup greu de zeamă, Cafe-frappe în pahare înalte, cu pai, Eclair ușor umplut cu creme patissier și o atingere de frișcă, glazat în ciocolată, sunetul linguritelor, teama cu care, la început, orice provincial se așeza pe scaunul de catifea roșie, mesele albe, vederea „de la înălțime” spre Piață, ochiadele lungi între mândrele din Goga și flăcăii din Lazăr, crizele noastre de râs, de nestăpânit, din orele de latină și fizică, chiulind în gașcă tânără și rebelă, la Perla! Mai erau pe tejghea și borcane înalte cu bezele în tul alb și roz, pricomigdale aerisite și fine – un vis!, platouri cu fondante în rochii pastelate roz, verzui și alb, la prețul absorbitant de una sută lei kilogramul – noblesse oblige!, bomboane amandine tăvălite în pudră de cacao și sticle lungi, ce păreau mari, dar le sorbeai prea repede, cu inscripție ovală, clar Americană, în roșu, albastru și alb: Pepsi!
Niciodată n-am căutat motivul numelui localului și nimeni nu și-a bătut capul cu vreun simbol, dar, la Perla era totul în alb și roșu, elegant, inhibant (cel puțin la deschidere) și scump, căci pe vremea aceea exista o relație logică între preț și calitate.
Locul purta în pereți arome de vanilie, zahăr și scorțișoară, adieri ale trecutului, când protipendada își sorbea cafeluța, ori ciocolata fierbinte, când, doamne învăluite în mătase și dantelă, feliau delicat foietajul vienez, prăfuindu-și discret voaletele. Locul se numea simplu: Julius Boda, apoi Oscar Seiser, după numele proprietarilor și, deși și-a schimbat destinația de-a lungul timpului, a rămas impregnat cu aromă dulce și amintiri, adevărată „perlă” a orașului. Abia acum îi înțeleg pe deplin numele: perla este singura „gemă” vie, organică și sensibilă, maltratată devine mată și moare…

Adriana Moscicki
Piața Mare / Str. N. Bălcescu // Großer Ring / Heltauer Gasse
„Julius Wermescher Mode-, Schnitt- und Weisswarenhändler” & „Conditorei Julius Boda” – Foto Emil Fischer c.1900

5

„Rîde iarăşi primăvara!”

Nimic nou sub soare, doar un război ce nu ne schimbă trecutul! Reiau acest text scris acum mulți ani pentru că, încă, mi se pare relevant.
Cu un singur click putem afla azi întreaga istorie a zilei de 1 Mai. Şi vă asigur, veţi fi dezamăgiţi! În mintea noastră, ziua aceasta era încă o născocire a fanteziei comuniste! Doar parţial adevărat, căci ziua muncitorului vine tocmai de peste ocean, din marea democraţie Americană! Muncitorii s-au luptat pentru drepturi şi pentru o zi de muncă de 8 ore (1872 New York, 1886 Chicago). Din America, ideea unei zile a muncii şi solidarităţii trece oceanul şi se împrăştie în întreaga Europă. Americanii sînt, însă, cei care se dezic de ea (pentru spălarea păcatelor înăbuşirii revoltelor cu gloanţe şi morţi). Aşa se face că în America apare Labor Day – sărbătorită cu picnicuri şi bere, vara, dar fără marşuri şi manifestaţii.

În România, această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mişcarea socialistă în 1890, fiind numită „Ziua Solidarităţii Oamenilor Muncii”. După instaurarea regimului bolşevic însă, evenimentul a căpătat proporţii şi a devenit o sărbătoare care cuprindea manifestaţii de mare amploare, organizate pe bulevardele şi chiar pe stadioanele din marile oraşe.
Noi am cunoscut defilările, panourile, steagurile, ovaţiile, tribuna, fluturatul de garoafe şi de steguleţe de hîrtie prinse pe un beţigaş. Ce forfotă! Muncitorii treceau rînduri rînduri prin faţa tribunei aranjată în faţa hotelului Bulevard. Toată lumea rîdea şi glumea codificat. O ţineam pe mama de mînă, aveam balon şi steguleţ de hîrtie. Femeile purtau pardesie. Erau şi muncitori în salopete. Nu-mi amintesc cine scanda, dar ştiu cu siguranţă că adunarea trecea veselă din alte motive. La Colţul străzii toate pancardele la care asudaseră pictorii oraşului erau adunate şi urcate în camion. Pe jos zăceau steguleţele de hîrtie rupte, cozi de garoafe şi baloane dezumflate. Autobuzele se umpleau de oameni şi duduiau în sus pe Calea Dumbrăvii. Defilarea era mai de soi şi mai veselă spre pădurea Dumbrava. Acolo se înroşeau grătarele de două ori pe an de 1 Mai şi de 23 August.
După ceva vreme însă, o idee genială de a sărbători „prin muncă”, ne va lipsi de reuniunea tradiţională la mititei. Dar zilele acelea erau într-adevăr de solidariate: solidaritatea în ură şi înjurătură. Pe vremea aceea români, saşi, unguri, evrei şi ţigani aveau în comun ura împotriva comunismului şi a servililor ei reprezentanţi. Uite aşa eram o naţiune unită: defilam şi înjuram împreună! Mîncam aceeaşi mici şi beam aceeaşi bere, împreună!

Mă uit acum de jur împrejur, aici, în ziare, la televiziuni, după zeci de ani de Democraţie, toţi cei care defilau împreună şi urau împreună, acum se urăsc şi se înjură reciproc. Se nasc teorii aberante despre istoria poporului român, istoria şterge amintirea celor ce s-au împrăştiat în lume ca şi cum n-ar fi construit cetăţi şi drumuri şi săpat pămîntul. Ţiganii sînt rromi, evreii sînt responsabilii universali pentru nenorocirile lumii, saşii nu mai există, ungurii sînt doar niste venetici care trebuie să dispară, poporul român defilează prin lume plîngînd toate relele pămîntului şi plîngîndu-şi de milă.
Şi aşa, în timp, mă cuprinde nostalgia pentru defilarea aceea în care toţi erau români, mîncau aceeaşi pită semi şi beau nechezol.

Şi Un, doi, trei… cîntînd „Rîde iarăşi primăvară”… treceam rînduri, rînduri visînd!
Ştiaţi că acest imn vesel şi revoluţionar a fost compus de Ciprian Porumbescu? Era un cîntec voios, scris în 1880 şi dedicat primăverii, renaşterii naturii. Dar după 70 de ani de la creare, versurile originale (scrise de Porumbescu însuşi!) au fost schimbate şi întregul cîntec a căpătat altă conotaţie.
Şi iată cum Sărbătoarea muncii şi muncitorilor şi cîntecul de primăvară au fost furate şi s-au deghizat în mascaradă comunistă!
Ce-a mai rămas din vise, idealuri, unitate??? Amintiri… şi acelea doar disparate, înfrumuseţate de trecerea vremii sau urîţite tot de ea…

Râde iarăşi primăvara
Peste câmpuri, peste plai,
Veselia umple ţara
C-a venit Întâi de Mai!

Muncitorii au pornit
Şi-ntr-un glas s-au înfrăţit!
Şi ei azi sărbătoresc
Unu mai muncitoresc.

Înfrăţiţi azi cu ţăranii,
Muncitorii-n joc şi cânt,
Prăznui-vor în toţi anii
Libertatea pe pământ.

Peste mari şi peste ţări
Se adună pe cărări
Lumea toată în alai
Pentru al nostru Întâi de Mai.
(vesuri Maria Rantes)

Adriana Moscicki
(fotografie personala)

6

„c-a venit 1 de mai… la la la la” – mereu ne întoarcem în amintire

Am mai rămas câțiva pentru care Hanul era destinația de sfârșit de săptămâna, dar mai ales de 1 mai și 23 August. Distracțiile noastre erau simple și proletare: grătar, mici, bere, țopăială în fața scenelor de ciment pe care evoluau dansatori în costume populare, pătura întinsă pe iarbă, jocuri cu mingea, umbra deasă a stejarilor, coronițe din flori de păpădie sau lanțuri lungi din tulpinele lor, pe care ni le atârnăm la gât și deveneam regi și regine, oboseala taților ce cădeau secerați și sforăiau cu spor, sporovăitul mamelor, mătușilor și prietenelor, care se pierdea repede în urechea noastră și rămânea doar ca un zumzet îndepărtat.

Cât de mult timp a trecut și totul s-a schimbat doar la vedere, căci în profunzime, nimic nu s-a schimbat! Familiile evoluează la fel, dar în alte locuri: Jakob’s grill ori restaurante fancy, unde carnea e mai gustoasă și adusă direct la masă. Tinerii nu mai hălăduie prin campinguri și păduri, ci direct în cluburi de fițe cu vin adus „cu roaba”, șampanii scumpe și DJ de faimă.

Ziua Muncitorilor, hulită drept „sărbătoare comunistă”, a devenit în Democrație „mini-vacanța de 1 Mai”, cu hoteluri pline până la refuz și cozi interminabile în vamă. Șoselele au rămas aceleași, deși sînt străbătute de mașini de lux (spre invidia întregii Europe!). Hainele sînt de marcă, deși multe vin din „second hand”… Dar noi, învățați că sîntem „un popor harnic, bun și primitor”, am devenit harnici prin alte locuri (și nici nu-i de mirare!), am învățat să respectăm legile altor locuri – și aici lăsăm amintiri de neșters prin parcări și păduri, ne-am uitat gramatica și limba – dar nu stăpânim nici alte limbi și, puri descendenți din daci – care au făcut lumea și minunile ei (citiți cu cinism), am rămas tot îndrăgostiți de mici și bere!

„A venit 1 de Mai” la Hanul de altă dată e doar o amintire… la la la la la

Adriana Moscicki

5

„Săptămîna mare” sau săptămîna liniştită… una la români, cealaltă la saşi.

Uneori se suprapuneau şi sărbătoream cu toţii împreună. Cel mai bine era cînd urmau una după alta şi aşa se bucura Burgul de o continuă sărbătoare!
Au fost vremuri în care religia şi respectul erau în inimă şi tăcute, neimpuse de şcoli şi nici de legi. Români, saşi, unguri, evrei şi ţigani, sărbătoream împreună şi în paralel fiecare sărbătoarea celuilalt cu veselie şi inima curată. Şi nu conta în ce limbă se cîntă în biserica – deasupra același cer!
De Paști soseau pachetele din Germania şi rudele în vizită. Atunci veneau şi noile abtzibilde (Abziehbilder) ce se lipeau pe ouă, sau culorile pastel sau cele amestecate curcubeu şi şerveţelele cu iepuraşi şi ciocolata şi cafeaua Jacobs şi ţigările Ernte23 şi berea la cutie.
În ziua de Paşti lumea se îmbrăca de sărbătoare, fetele după Confirmare se mişcau mîndre de Bortenul nou nouţ. Clopotele se dezlănţuiau după săptămîna de tăcere şi soarele strălucea totdeauna pe cer. Sub Arin-ul era galben de floare şi ochiul cuprindea verde crud.
A două zi se pornea la stropit, căci Primăvara fiecare floare trebuie udată şi parfumată. La ţară se mai ţinea încă obiceiul stropitului cu apă şi sărman era cel ce trecea pe drum. În oraş băieţii plecau cu sticluţele de parfum în buzunar… eram copii şi parfumul era Maşinuţa cu un leu, sau sticluţa de Viorele. Apoi, în timp s-a transformat în Apă de Cologne 4711 sau spray Bac, Rexona şi Quikfresh.
Şi dacă în săptămînă saşilor mîncam Hanklich, în următoarea mîncam cozonaci cu nucă. Şi dacă la saşi ouăle colorate se ascundeau în iarbă, sau se atîrnau frumos în pom, în săptămîna următoare se rostogoleau în coşuri şi mîndre impodobeaua mesele noastre, ale românilor. Nimic nu umbrea bucuria acelor zile, nici magazinele goale, lipsa banilor, a maşinilor de lux, sau vilelor etajate…
Bucuria era în inima şi pe faţă, bucatele aveau gust şi noi eram cu toţii prieteni, eram cu toţii oameni.
Sărbătoarea Învierii lumina Burgul nostru medieval.
Paște – Florii-Pesah

Scriam acest text acum vreo 5 ani. Multe s-au petrecut în timp, bune și rele, doar amintirile rămân aceleași, dacă nu cumva chiar mai frumoase, prin învechire!
Vă doresc Sărbători fericite, indiferent cum se numesc ele și în ce limbă vă rugați!

Adriana Moscicki
Sibiu – Piața Mare, anii ´30

4

Suflu…

Așteptându-l pe Nepomuk în Piața Mare, Brukenthal îi arată – puțin ironic, puțin plouat – pătratul roșu în care să se așeze cuminte. Se pare că a înțeles cel mai bine gluma de 1 Aprilie (Hermannstädter Zeitung 31 Martie) și va sta singuratic, dar sobru, cu mâna întinsă, spre veșnicie.
Puțin turiști prin ploaie, câțiva refugiați Ukraineani plimbându- și câinii. Sunt oameni frumoși, cu o lumină specială în chipuri, cu speranță. Localnicii îi privesc curios, doar – doar or descoperi niște coarne, ori niște haine de lux, ceva să le dea apă la moara conspirațiilor… Dar sunt femei tinere, îmbrăcate simplu, corect. Poate pentru că simplitatea și mândria le dă acel aer special, pe care sunt atât de geloase femeile (unele) autohtone! Un suflu nou!
Pentru că exact „suflu” e cuvântul acestor zile: de la explozia bombelor, la explozia inflorescențelor de Primăvară.
Am fost și la expoziție : Suflu – Ferula Bisericii Evanghelice Sibiu. Expoziție ikebana dar cu filozofie. Puteți petrece câteva clipe de tihnă și bucurie, dacă sufletul vostru rezonează mai degrabă cu natura, decât cu umplerea burții.
Oricum, prezentarea ei (mai mult decât realizarea) este un prilej de meditație. Impecabilă. Nu cred că aș fi găsit cuvinte mai potrivite.
Se întâmplă, totuși, câte ceva în micul nostru oraș.
Chiar și ploaia a devenit un eveniment, departe de război!

Adriana Moscicki

• despre Suflu •
„Feathers on my breath. E imaginea transmisă prin cuvânt și sunet de Elizabeth Fraser în cântecul Teardrop (Massive Attack). Fraser spune că s-a lăsat inspirată de scrierile lui Gaston Bachelard, filosoful care a descris cum se țes visele din toate senzațiile semiconştiente care prind formă din experiența noastră cu aerul, vântul și spațiul vast. Bachelard a scris și despre imaginația materiei dure, a focului și a apei, dar artista visa la imponderabilitate, la adiere, și poate la iluzia levitaţiei pe care o resimțim degajându-se din povara unei oboseli extreme, cum se întâmplă în preajma nașterii și a morții.
Nu e și societatea noastră marcată de o oboseală extremă? Doi ani am respirat forțat prin textura densă a măștilor și ne-au bombardat zilnic cifrele unei odioase boli a aparatului respirator. Și fiindcă trăim concomitent în spațiul realității dure și al simbolului, această pneumo-oboseală a devenit o istovire a pneuma, a spiritului (în greaca veche). Dacă avem o pneuma colectivă, trebuie să deschidem larg o fereastră și să-i dam drumul, să se lase dusă de vânt. Avem nevoie să respirăm.
Vă propunem meditație pe tema răsuflării. Plecăm, așa cum ne îndeamnă imaginația atunci când o eliberăm din armura, de la constatările intuitive. Orice oftat ne ușurează, orice suspin invită noi emoții. Să trecem deci din vocabularul literal al procesului biologic la constelația de înțelesuri pe care o dezvăluie respirația: să visăm cu ochii deschiși la fâlfăiri de aripi, la fulgi sau puf sau zâne lăsate în voia curenților de aer (there must be an angel playing with my heart), dar și la disciplina atât de poetică a prana și pranayama, a conștiinței respirației în tehnicile yoga. Să nu visam căderi, ci plutiri. Să vedem vălătuci de abur dansând în raze de soare și dând dimensiune spațiului, stoluri aerate de pasări mișcându-se în aer ca liniile melodice într-o fugă barocă, fiecare cu ritmul și conturul ei, toate în armonie.
Și să ne amintim că plantele respiră și ele. Într-o lume echilibrată, oamenii și animalele ar fi fost în conversația ideală cu florile și copacii: ele respiră invers față noi. Dar tot respirație e, această dublă energie care menține viața și prin care pătrunde în noi spiritul. Putem face asta mergând foarte departe în timp, o călătorie de care avem urgentă nevoie după tirania prezentului bont. Să mergem, poate ajutați de formele lui William Blake, la acel moment de grație descris în Vechiul Testament, dar și în multe alte tradiții, în care duhul lui Dumnezeu se purta – plutea – pe deasupra apelor infinite. Duhul lui Dumnezeu, în ebraică ruach ha-kodesh. În care ruach înseamnă duh, dar și vânt.”
text de Anca Serbănuță, antropolg
• expoziție cu scop caritabil •

5

8 Martie…

A nins bogat peste urâțenia Lumii. Ca și cum zăpada ar putea acoperi zornăitoarea Mașină de război, urletul, plânsul, sângele. Lacrimile să fie țurțuri, sângele să fie maci culcușiți la căldură până când… Cine să știe?
Lipiți cu ochii de știri, lipiți cu urechea de marele megafon al cerului, căutând liniștea și albastrul, poate aripa obosită a unui porumbel disperat, ce caută și el, ramura uscată de măslin. Nu e vreme de sărbătoare. Doar vreme de iubire, atât. Clipe.
M-am tot gândit ce ar mai fi de spus, ce nu s-a spus. Prea mici cuvintele și prea multe.
Vă dăruiesc cuvintele Marietei. Merită să le citiți!

„Astăzi, femeile fac sfinți.
Împletesc aluat în formă de om și îl însiropează cu miere si nuci.
E Ziua Femeii.
O zi aiurea, în care multe doamne sunt nevoite să fugă de o lume răsturnată.
Altele… ajută solidar, în încercarea de a îndrepta forma lumii, cum ar face-o cu aluatul din care modeleaza sfinții.
E un alt mod de a confecționa… sfinți.
Din case vine aroma de aluat, care se coace.
Urările mele de astăzi au forma sfinților modelați de femeile ce visează.
Doresc tuturor doamnelor să aibă parte de „acasă”! Oriunde s-ar afla!
Doamne, ajută binelui, păcii și femeilor ce se roagă în aceste clipe!”
Ioniți Marieta – Iași
8 Martie de Război!

Adriana Moscicki
Foto credit Behence – Petrykivka (Ukrainian folk art)

2

>> Frohes neues Jahr <<
>> La mulți ani si fericire <<
>> Boldog új évet kívánok! <<…

Poveste de iarna

ce frumos ningea acasă pe străzi!
tata trăgea sania printre nămeţi,
cârnaţii se uscau ascultând
vinul ce bolboroseşte în butoaie,
apoi se auzeau cântări pe străzi şi de veselie cuprins
oraşul se învârtea turmentat de sus în jos
lunecând printre turnuri şi coridoare.

Adriana Moscicki

Sibiu / Hermannstadt / Nagyszeben – Parcul Cetății. Text verso: Promenada Turnului – Zwingerpromenade (carte poștală 1932 / foto Emil Fischer)

Cu aceste rânduri așternute în 31 decembrie 2014 am pornit într-o călătorie prin amintiri și clipe trăite în real, împărtășite cu toți cei care m-au însoțit pe acest drum/ hoinăreală virtuală.

Tuturor vizitatorilor și cititorilor, vă mulțumesc pentru lectură și prezența în acești 7 ani de Călătorie. Încă o iarnă ciudată încheie un an la fel de ciudat. Amintirea lui, ori poate trauma lui, se va sedimenta cândva și va urca firesc, cercuri – cercuri din adâncuri în alt an, estompată, îndulcită…

>>> La Mulţi ani 2022! <<<
An Nou fericit! Glückliches neues Jahr! Boldog Új Évet! Happy New Year! Bonne Année! שנה טובה ! vă dorește Călătorie în timp // Zeitreise // Időutazás

6

Târgul de Crăciun

M-am nimerit și eu, absolut întâmplător, la deschiderea barierei, pe un vânt tăios taman bun pentru plutirea pescărușilor locali. Porumbeii se țineau mai aproape de caldarâm, spre bucuria rarilor vizitatori.
Nu mă asteptam la mari surprize, după doi ani de pauză, dar continui să mă bucur la vederea căsuțelor, pentru toate gusturile și buzunarele. Grătarul sfârâia deja, deși abia se scria meniul, vinul bolborosea cuminte păstrându-și temeinic aromele sub capace. Desigur, acum pe-nserat totul se va învălui în sclipirile luminițelor colorate și magia se va înfăptui.
E trist un târg peste zi. Sau, poate, de la o vreme, ne lăsăm mai greu impresionanți. Doar căsuța cu vată pe băț a declanșat mecanismul acela miraculos care te întoarce instantaneu în copilărie. Și eu n-am văzut decât ligheanul de aluminiu în care ploaia de zahăr tos se transforma într-un fuior dulce, alb ori roz și se înfășura pe bețigaș, în zumzetul unui motor rudimentar. Un leu, atât costa bucuria dulce și era la îndemâna oricui. Apoi, cu degete lipicioase, cu insule dulci pe nas și obraji eram cei mai fericiți prunci.
Am zâmbit amintirii și-am promis să revin cândva.
Un domn voios se întorcea de la golf, cu crosa pe umăr. A bon entendeur!
Omul cu baloane, râzând din toată zugrăveala colorată a feței, trecea pe sub boltă, ca prin tunelul timpului.

Adriana Moscicki

4

din nou în Cămara boierului Ilie

Vremuri de pandemie. „Va fi foamete mare”, spune Ilie mângâind borcanele. La privește cu mândrie și ochii îi stralucesc asemeni unui copil în fața unei jucării noi.
S-au copt zeci de kilograme de vinete, ardei, gogoșari. Zacusca 2021, ketchup-ul, amestecul pentru ciorbe, fasolea, totul etichetat și ordonat ca soldații în pluton. Castraveții sunt murați în două feluri: cu pikant și tradițional. „Ticule, mie să-mi pui așa cum făcea Mama Chețe”! Și Ticu îi respectă dorința, alintă borcanele cu palma ca și cum și-ar fi trecut-o chiar pe obrazul fiului.
Pe „masa” improvizată se face degustarea țuicii de prune, producție 2021. „Îi numa bună” spune cu un plescăit de limbă și parcă numără deja în cap salba de mărgele la gura paharului. Mărioara apare îngrijorată „hai că se răcește ciorba, măi omule”!
„Vai ciorba de salată cu creste”, se trezește omul cu gura toată apă și umple iute sticla cu coniac – făcut în casă – din recipietul cu pompă!
Cămara boierului Ilie e cuprinsă de întuneric, așteptând zăpezi și ger să-și deșarte bunătățile pe masă. E munca unor oameni gospodari: Mărioara și Ilie, pe care îi cunoașteți deja.
Eu, voi mai trece pe aici, ne așteaptă grappa 2021!

Adriana Moscicki

3

„Strălucirea Soarelui să lumineze pe viață această casă“

S-o fi oglindit soarele în fereastră, dar, cu siguranță, veșnicul zâmbet și optimismul Sarei i-au prelungit prezența!
Aceasta este casa urmașilor acelor pionieri, muncitori, veniți din depărtări, care au desțelenit pământul, au ridicat ziduri, case, au bătătorit drumuri, au clădit un oraș cu turnuri, biserică, școli, au adus meserii și meșteri, învățați și artiști, s-au adunat ca apele de prin Saxonia, Austria și Luxemburg, au trăit, muncit și murit pentru pământ, loc, țară. Da, urmașii hulitului (din ziua de azi!) Brukenthal care au lăsat lumii moștenire un oraș monument, un muzeu, cultură și tradiție.
Nu putem cere celor fără rădăcini aici să priceapă, dar putem cere celor ce se numesc „oameni ai locului“ să-și cunoască și respecte adevărata istorie! Doar respect și bun simț!
„Să ridice piatra cel fără de păcat“!
Dar, eu voiam să vă vorbesc despre un om simplu. Un om mereu cu zâmbetul pe față! Zâmbetul nu costă nimic, dar poate oferi și primi atât de mult în schimb!
Sara n-a putut ține anotimpurile în frâu. Vremea și vremurile s-au arătat neprietenoase. Doar pământul s-a supus tăișului. Mărunțit și cumințit și-a oferit sămânța întru păstrare. Ici colo, flori răzlețe și – au ridicat corola pentru ultimul sărut al soarelui. Căruțul așteaptă supus parcarea pentru iarnă. Băncile vechi de lemn, pe care s-au odihnit de-a rândul Bunica, Mama, Copiii, Nepoții, sunt cuprinse de umbre și tăcere.
Doar Jose și Carlos – câinii Sarei – mai bântuie în sus și în jos, fericiți și nestingheriți, toată grădina.
Pălăriile stau în cui. Cuptorul a mai duduit o dată, înainte de plecare, rumenind pâinile și henclishul. Va dormi adânc o iarnă și o primăvară până când, prima flacără îl va trezi la viață.
Noi am râs, am ridicat paharele, am lins blidele și ne-am bucurat cu un om drag.
Să ne fie un an bun, normal! Să ne fie cu sănătate. Să fie asteptarea scurtă și re-întâlnirea dragă!
Drum bun, Sara! Pentru noi, nu ești doar prieten drag, ci talisman, semnul nostru de normalitate și continuitate!

Adriana Moscicki

„Ein Lebenvoller Sonnenschein soll diesem Haus beschieden sein“
„Strălucirea Soarelui să lumineze pe viață această casă“

6

Târgul Olarilor 2021

Vădit împuținat dar prompt, Târgul Olarilor s-a deschis azi, în Piața Mare. Fără noutăți ieșite din comun (uneori e bine!) dar, cu bucuria regăsirii unor meșteri pe care îi urmarim de ani buni. Măștile nu mai sunt nici ele o noutate-le-am purtat în anul precedent deja! – poate doar prețurile ne-au surprins și asta, de bună seamă explicabil prin facturile la curentul electric! (cel puțin așa s-a justificat unul dintre creatori)
Oricum ar fi, încă bucurie pentru ochi și inimă.
„Ceasul” Târgului numără anii, consecvent, imperturbabil. Nu o să desconspir la ce număr am ajuns eu! Bucuria nu cunoaște vârstă!

Adriana Moscicki
4 Septembrie 2021 – Târgul Olarilor, Sibiu-Hermannstadt

3

23 August altfel

Fanfară și majorete, tobe, unduiri vegetale, coroane de scoici și pene săltărețe și o mare de mâini cu telefoane flămânde să prindă clipa în nemurire, sau măcar până la următorul Festival. Și eu prin mulțime. Mă bucur și totuși mă strecor în margine, sub protecția măștii din piesa noastră zilnică.
Tim Burton is in town. Și mă umflu de mândrie autohtonă, chiar dacă prezența lui aici se datorează lui Purcărete! Oarecum, numele marelui regizor a devenit sinonim cu Festivalul, deci este „de-al nostru”!
În Piața Mică se nasc, din carton și lipici, replici ale clădirilor noastre. Casele au căpătat ochi umani, iriși colorați, fosforescenți în întuneric, stranii. Eye-Sibiu you! (Alexandru Cîneanu artist, expoziție). I-am privit, ne-am privit. Doar în ochiul gol, alb, ca într-o oglindă mată mi-am regasit amintirea umbrei, trecătoare… Alături (Habitus), „Kimonoul întâlnește Ia” (Iulia Gorneanu autor și mulțumiri Andreea Ciortea reprentant Sibian)! Îndrăzneață – și reușită – asociere a două spații culturale atât de diferite. Fluturi și flori zburdă cu nonșalanță din cămeșa populară pe mâneca nobilului kimono. Strălucirea borangicului nu se lasă intimidată de cea a mătăsii fine, orientale.
Undeva, departe de vânzoleala târgului și a Festivalului, o tribună de ciment învechit se lasă cuprinsă de vegetație. A cunoscut și ea entuziasmul și bucuria altor vremi, altui „festival”, popular, îmbibat în bere și mici – 23 August. Azi nu mai este decât nostalgie. Nu a sărbatorii, doar a Copilăriei – singura și cea mai curată fericire. Tânjim, chiar dacă, uneori, ne este greu să recunoaștem!

Adriana Moscicki

3

Sibiul se încinge, la propriu și la figurat.

După liniștea, nesiguranța și îngrijorarea celor doi ani trecuți, puhoaie de oameni se revarsă prin piețe și străzi. Terasele sunt neîncăpătoare, parcările pline până la refuz, șirul lung de mașini seamănă cu o omidă grasă și coaptă de soare, pufnind neputincioasă sub dogoarea neobișnuită a unui August ciudat.
Oameni transpirați, flămânzi de muzică și bere.
Se învârt drăcește fustele, scăpără încălțările.
Cântecele Munților în Piața Mare, ori în Dumbrava Sibiului alternează cu Jazz, ori muzică simfonică în Piață Huet-Tiff street festival, muzică și film. Mulțimi aleargă de colo – colo și eșuează doborâte și hămesite la terasă. Limbile pământului se încurcă, dar ce bucurie! Parcă nu suntem în România! – auzi pe ici colo și noi, autohtonii de umflăm în pene cu mândrie! Ori ne pitim în spatele obloanelor de lemn, așteptând să treacă „urgia”!
Dar nu este decât avanpremiera Festivalului de teatru, care Da!, ne-a lipsit!
Orașul vibrează, aleargă nebun după fiecare clipă de viață și bucurie până la epuizare, cu teamă să nu fie ultima! Și cald!

Adriana Moscicki

3

amiază de Vară

Nu mai e nimic din ce știam odată. Chiar și anotimpurile au devenit spontane. Te trezești dimineața în Primăvară și te culci Toamna pe înserat. Într-o amiază de Vară, acum câteva zile desigur, am schimbat rutina câmpului vecin cu o plimbare prin sate. Foarte firesc am ajuns în Sibiel. Satul mut și închis ca-ntr-o coajă de nucă, Biserica scotea apă din toți porii (cu ajutorul dezumidificatorului!). Turiștii se înghesuie mai degrabă la Expoziția de icoane apoi pornesc în trombă spre alte locuri, mai animate. Bine fac, mi-am zis, bucuroasă că nimeni nu vede și aude hărmălaia din cer, zarva de sub streșini. Se construiește, se repară, se vânează, se hrănesc pui lacomi cu ciocuri mari deschise ca niște pâlnii, pe care alunecă insecte grase, încă zbârnăind din aripi. Cerul tot cadrilat de tăierea nemiloasă a ciocului și aripii, escadroanele de vânători se lansau vertical și cădeau în picaj, razant și neînfricați pe lângă urechile mele nemișcate. Echipele de constructori se buluceau în baltă pentru aprovizionare, sub privirea atentă a motanului portocaliu. Nu prea știu să mă bucur decât foarte vocal, așa că, profitând de singurătate și de telefon -ca de un alibi- am făcut-o din plin! Doar nimic mai normal decât să vezi oameni vorbind singuri pe stradă!

Nu contează pe ce podeț vei fi trecut pârâul, drumuri ce se sugușeză, ocolișuri, grădini, te întorc totdeauna la șosea. Sunt poate 40 de ani că nu am văzut atât de multe rândunele la un loc. Pe sub streșini, cuiburi vechi și cuiburi noi, doar o înșirare de puncte de nămol, pe case vechi, ori case noi văruite în culori vesele. Nu poți trece cu vederea multele case noi, mândre, mașinile (bune) parcate în umbra gardului. Căruțele au rămas decor la marginea pârâului, ori sus pe culme, în grădini cu iarbă grasă și flori. Ici colo, case uitate de timp și om își poartă cicatricile cu măreție și rana singurătății lor le face mai frumoase, cred.
Sibielul e un sat binecuvântat, m-am gândit, doar e păzit de icoane și rândunici.

Adriana Moscicki

2

Sărbători…

Învățături din cărți vechi, pilde, povești, toate vorbesc despre iubire, empatie. Cea de zi cu zi. Cea pe care, uneori, o numim Sărbătoare.
Vederea cerului in fiecare dimineață, cantecul păsărilor, bucuria unui ram înflorit, blândețea unei atingeri, clipa de fericire pe care o simțim abia la trecerea ei.
Poate azi, mai mult decât oricând, Povestea este despre Iubire/ ahava –אהבה., suferință, sacrificiu, empatie, pe care mulți am uitat-o in goana cumpărăturilor. Să nu fie Mielul sacrificat doar o friptură rumenită. Nici ouăle înroșite doar un decor.
Burțile noastre să nu se umple doar de mâncare.
Gânduri bune si sănătate va doresc tuturor azi și în fiecare zi! Iubire pentru om, animal, pământ, viață!
Paște fericit!

Adriana Moscicki
(fotografie personală, Muzeul Israel, Ierusalim, Ahava – iubire)

3

Oshiana!

Palmsonntag – Duminica Floriilor
Căţărat pe coline, Ierusalimul se zăreşte de departe alb şi strălucitor. Departe de orice imagine construită în cap, Cetatea înghite, în marele ei bazar, om călător. Ascuns printre dughene e „Drumul durerii” (Via dolorosa), tocită şi ferecată în aur şi argint stă culmea Golgotei. Palmierii răsar pe marginea trotuarului, ascunzătoare şi hrană păsărilor cerului.

În Duminica Floriilor/ PalmSonntag, pe spinarea măgarului, urca în cetate Mîntuitorul Isus. Întîmpinat cu frunze de palmier/ finic în cîntări osanale: Oshiana! הושיעה נא! Salvează-ne!
Vechii evrei întîmpinau Sucotul/ Sărbătoarea colibelor (Tabernacule) cu mănuchi din cele 4 specii de plante: lulav/ finic, etrog/ citric, mirt şi salcie, fiecare în parte purtînd un simbol şi împreună cinstind numele Domnului.
Aceeaşi evrei, sau o parte din ei, îl însoţesc pe Fiul Domnului cu frunzele de lulav/ palmier/ finic, recunoscîndu-l ca Salvator. Erau zorii unei ere noi, a unei noi religii.
În viaţa evreilor palmierul juca un rol important: frunzele dau umbră şi sînt acoperiş de colibă, fructele sînt hrană, copacul ţine pămîntul bine închegat. Imaginea ramurilor este imprimată pe monezi.
Sărbătoarea Floriilor era cunoscută local, de comunitatea creştinilor din Ierusalim. S-a răspîndit apoi în lume prin gura pelerinilor credincioşi, luînd drumul, Egiptului, Constantinopolului, Europei.

Noii credincioşi nu mai puteau ieşi cu ramuri de palmier, dar trebuiau să se adapteze climei locale şi să folosească plante locale. Salcia este alegerea cea mai bună: ea se găseşte în buchetul iniţial al evreilor, alături de palmier/ finic. Salcia creşte pretutindeni şi este simbol al perpetuării/ nemuririi şi rezistenţei. Plante diferite servesc aceluiaşi scop în acelaşi ritual: palmier şi salcie, una la catolici/ evanghelici – PalmSonntag, alta la ortodocşi – Duminica Floriilor.
Numărători/ calendare şi egouri diferite fac ca ziua asta să se întîmple la date diferite. Esenţa ei este aceeaşi, Dumnezeul şi Mîntuitorul doar unul, numele lui ivit din acelaş cuvînt: הושיעה– oshia-salvare, Moshia / Mesia!

Azi se sărbătoreşte Duminica Palmierilor/ Floriilor/ Palmsonntag.
În comunitatea catolică/ evanghelică este o zi specială. Deja din anul 1793 se hotăreşte in Cetatea Sibiului ca singura dată în care să aibă loc Confirmarea, eveniment major în viaţa unui tînăr: intrarea lui în comunitate!
Pe vremuri, în ziua aceasta, fuste infoiate, panglici colorate si rîu de bortene în catifea ar fi umplut pieţele Burgului.
La mulți ani Oamenilor cu nume de flori!

Adriana Moscicki

2

Pesah – Passover-פסח

Ieşirea evreilor din Egipt, transformarea lor din sclavi în oameni liberi, se sărbătoreşte în fiecare an în ziua 15 a lunii Nisan (după calendarul evreiesc).
Sărbătoarea este precedată de îndelungi pregătiri, curăţenie, gătitul bucatelor şi vinderea simbolică a „hameţului” (a cerealelor), căci în toată săptămâna de Sărbătoare, evreii nu vor mânca şi bea nimic produs din cereale (pâine, făină, orez -la ashkenazi- bere, votcă etc). Se spune că, la plecarea în grabă din Egipt, oamenii au luat aluatul de pâine necopt, l-au pus în bocceluţe şi pe drum, acesta s-a turtit şi uscat şi asta a fost pâinea lor de fugari.
Întreaga „poveste” (istorie) a ieşirii din Egipt este relatată de Cartea ce se citeşte în noaptea de sărbătoare (Hagadah LePesah-Povestea Exodului) şi care este, de fapt, esenţialul ceremoniei. Cartea este presărată cu povestiri şi cântece care însoţesc mâncarea tradiţională, pentru că, în noaptea acesta se mănâncă ierburi amare, picior de miel fript (sau pui), ou fiert, carpas (rădăcina de păstârnac-pătrunjel), haroset (o pastă dulce din mere, smochine, curmale şi vin), hrean cu sfeclă şi pască (matza). Toate sunt aranjate pe o farfurie specială folosită doar cu acest prilej. Bineînţeles, fiecare din ele este un simbol şi se mănâncă într-un anumit moment al povestirii.
„Cu ce se deosebeşte noaptea aceasta de alte nopţi”? – (Ma nishtana) – este întrebarea pusă în cântec, pe care îl interpretează, de obicei, cel mai mic participant la masă.
Răspunsul este: pentru că în toate nopţile mâncăm pâine, doar în noaptea această matza (pască), pentru că mâncăm doar ierburi amare, pentru că le înmuiem nu o dată, ci de două ori în apă cu sare, pentru că în noaptea asta, mâncăm aşezaţi cu toţii în jurul mesei.
Povestea Exodului este lungă şi complexă… citirea ei durează toată noaptea şi se îndeplineşte conform tradiţiei în casele religioase. Ateii, deşi au transformat Layla Seder (noaptea de Passover) într-un prilej de a se întâlni cu familia, păstrează totuşi simbolurile sărbătorii: farfuria specială, mâncărurile şi cântecele.
חג פסח שמח!
Cu urarea de Hag Pesah Sameah… ne îndreptăm spre sărbătorile Pascale!

Adriana Moscicki

2

Mărțișor

Prin trupul pădurii trec poteci, ca artere. Pulsând sub tropăitul pașilor, sub silențioasa atingere de lăbuțe, ori lipăitul vreunei păsări curioase, traiectoria lor nu este niciodată dreaptă, fără de greș, ci sinuoasă, împletită în ritmul vreunei codițe vesele, a țopăitului năzdrăvan. Poveștile pașilor pe alei se deapănă în ritmul bucuriei, ori a gândului. Uneori punctate de tăceri, ori de absențe.
Umbrele se desfac în dantele vechi, precum amintirile. Am văzut și umbre jucăușe, neastâmpărate, zgândărite de un soare nou pe cerul curat.
Umbre de primăvară, prin Muzeu, m-au însoțit într-o zi fără cusur: oamenii păreau că zâmbesc, pe sub măști, mieii sugeau cu sârg din țâța mamei, măgărușul rumega cu capul peste gard, curios, pisicile își ondulau cozile pe sub uluci, păsările își regăsiseră cântecul. Să fie doar Primăvara, ori magia copacului în care au răsărit mărțișoare?
Eu știu, este, poate, singurul spațiu îngrădit în care domnește armonia și poveștile nu au murit: în muzeu!
Primăvară cu speranță și bucurie, vă doresc tuturor!

Adriana Moscicki
fotografii personale Muzeul Tehnicii populare/ Astra Sibiu

3

„Carne lavare”

Când se gată slana în pod şi frigul înşelător, omul e subit cuprins de nerăbdarea primăverii. Dintr-o dată, cu optimism și noi dorințe clocotind în sânge simte nevoia să iasă din tipare, să spargă rutina zilei!
Şi dacă aşa, ca în poveste, ar putea fi, pentru o zi, Rege, Prinţesă, Balerină, Cavaler?… Şi dacă doar pentru o zi ar putea fi Clownul ce râde spunând adevăruri, Nebunul ce biciuieşte în cuvânt? Şi dacă pentru o zi toate barierele între clase sociale şi genuri ar fi anulate şi fiecare poate fi orice doreşte şi spune ce doreşte? Ar fi haos? Sau ar fi Carnaval, Fastnacht, Fasching, Purim (carnavalul evreiesc)?
Istoria acestui festival cu măşti ne trimite undeva în Evul mediu când, la multitudinea de Curţi domneşti, înainte de Lăsata Secului, pentru o zi, toate legile erau suspendate, oamenii chefuiau şi îndrăzneau să spună adevăruri din viaţă dar şi să imite, pentru o zi, viaţa altora.
Originea latină, cuvîntului Carneval derivă din expresia „carne lavare” – intrarea în perioada de post înainte de sărbătorile Pascale: carnevale, carnivale.
Carnavalul din Veneţia este cea mai veche manifestare de acest gen din lume şi de acolo s-a împrăştiat în celelate ţări catolice şi, prin colonizare, a ajuns chiar în America (Mardi Gras).
Cuvântul „Fasching” datează din secolul 13 şi vine din germanul „vaschang” – Fastenschang (ultima servire de băuturi alcoolice înainte de post!)
Alt termen folosit pentru Carnaval, Fastnacht – este întîlnit în Nordul Bavariei, în Baden-Würtemberg și în Elveția. Deși la origine se referă la Ajunul postului, numele încorporează termenul Fasen = sălbatic, a prosti / a fi prostit, a fi batjocorit! Noaptea de Fastnacht – devine astfel una în care putem fi nebunatici și batjocoritori! Exemplul cel mai edificator este Elveția – unde Fastnacht a devenit o noapte a pamfeltului politic! Orașul Basel (Bale) este capitala Fastnachtului Elvețian! Începînd cu ora 4 dimineața, grupuri de măști (împărțite în gilde și având o anumită temă), defilează în sunetul tobelor și al flautelor. Din carele alegorice se aruncă bomboane, mărgele și fructe.
…
Fără carne şi fără băutură pentru 40 de zile!!! – eh, iată un motiv suficient de bun să ne bucurăm într-un festival cu măşti!
Luna Februarie era, şi în vremea copilăriei mele, lună de carnaval. Pe vremuri, măştile si costumele le confecționam singuri acasă şi ne mândream cu creaţiile noastre unice!
Să ne bucurăm de fiecare clipă, şi azi… cu sau fără măşti!

Adriana Moscicki
…
„Costumat la fotograf“ Hermann von Brukenthal – Atelier Theodor/Tivadar Glatz (*10 Decembrie 1818 Viena – † 3 Aprilie 1871 Sibiu)

1

Bobotează

De atîtea ori am privit apele Iordanului şi spectacolul botezului că, amintirea dimineţilor îngheţate de acasă, s-a estompat in capul meu!
Cum stau acum numărînd somnii enormi ce înoată liniştit în Iordan, nutriile ce-l traversează de la un mal la celălalt, cetele de peştişori mici ce te ciupesc uşor de degete deîndată ce coborî scările în apă, ştiu că am în faţa mea un rîu plin de viaţă.. Forfotă continuă, oamenii lăcrimează, aparatele aruncă bliţuri în cele patru zări, sticlele de plastic se umplu cu repeziciune, autocare vin şi pleacă, limbile se încurcă precum la Turnul Babilonului!
Grupuri, grupuri, credincioșii coboară scările cu evlavie, unii intră în extaz, alţii, îmbrăcăţi în cămăşi albe, primesc botezul prin scufundare în apele limpezi ale Iordanului. Cu chitări şi feţele îmbujorate îl cîntă toţi pe Isus şi pe Ioan Botezătorul.
La radio şi televizor se vorbeşte de“ marea furtună „ce va veni, ger, vînt şi ploi. Iarnă locală. Mama îmi spune „la noi e ger şi zăpadă mare, dar e aşa de frumos“…
Iubesc Iarna cu zăpada. Am în cap scîrţîitul ei ingheţat, în nări mirosul de motorină al autobuzului dimineaţa devreme. Îmi amintesc o iarnă cu zeci de grade sub minus. Motorina îngheţa în motor, matahala pe patru roţi nu se urnea din loc. Totdeauna plecarea, ori sosirea la destinație, la școlile din Mărginime, era o aventură și o surpriză.
Pînă la autogară mergeam pe jos. Era linişte, aburii respiraţiei rămîneau o clipă suspendaţi în aer şi, în lumina chioară a becurilor, zăpada sclipea rece şi indiferentă. Doar chiciura învîrtea crengile copacilor în vrajă albă şi frumuseţe nebună. Privirea căuta doar potecă prin nămeţi, fularul se umezea peste gură în respiraţie şi visam plaje albe şi albastru nesfîrşit.
Cîteva zile de aşteptare ţineau tot poporul în casă. După „marea ghiftuire“ de Crăciun, oamenii-şi trăgeau puţin sufletul pînă la venitul Popii cu Botezul. Şi Popa apărea nonşalant şi în fugă, cu căldăruşa de apă şi legătura de busuioc smotocit, arunca în grabă stropi binecuvîntători peste gazde, cîntînd zgîrcit și rapid în trecerea pe la alte case… „În Iordan botezîndu-te tu Doamne“.. ramînea ca un ecou pe străzi. Cantorul primea bănuţii cu mare sîrguinţă și îi făcea să dispară urgent, cu măiestria unui magician. Enoriașii zîmbeau eliberați și mândri: gata, casa primenită putea se înalțe fumul cîrnaţilor prăjiți și clipocirea paharelor cu țuică și vin.
Bucuria se scurgea dintr-o zi în alta. Fetele moțăiau cu busuiocul sub pernă, cu un ochi în vis, cu unul mijit în așteptare.
În Mărginime, la horă și pe ulițe, fetele puneau pantofi noi, făcuți la comandă, plătiți cu bani grei și păziți cu străjnicie să nu fie copiați, să poată scoate „mode“.
Flăcăii cu numele Ion aveau parte de un botez rece în rîu. Doar cei destoinici şi cei harnici aduceau crucea la mal.
Nu știu cît s-au schimbat obiceiurile în ani. Enoriașii se înghesuie și azi pentru apa fermecată , doar sticla de Sicola e înlocuită de peturi cu capac și etichetă. Moțul de busuioc a rămas doar în vreo casă bătrână, sub icoană.
Se spune că jivinele pământului vor capătă grai în miezul nopții, dar eu știu, puțini vor fi cei ce-l vor auzi și înțelege.
La mulți ani Ioni și Ioane!

Adriana Moscicki

foto: Copii citind din Sfânta Scriptură // Foto: Theodor Glatz, cca 1865

1

„unde sunt zăpezile de altă dată…“

topite în ani, amintiri pe hârtie.
Imaginea lor ne bântuie, nălucă născută din ape adânci, limpezite în timp.
Bubuituri răzlețe în depărtare, încercări neizbutite să alunge anul – spre disperarea câinilor înspăimântați. Liniște și vânt. Nori grei se învârt pe cerul trist. O iarnă ciudată încheie un an la fel de ciudat. Amintirea lui, ori poate trauma lui, se va sedimenta cândva și va urca firesc, cercuri – cercuri din adâncuri în alt an, estompată, îndulcită…
La Mulţi ani! An Nou fericit! Glückliches neues Jahr! Boldog Új Évet! שנה טובה! Guten Rutsch! Happy New Year! Bonne Année!
2021!
Adriana Moscicki

2

Tuturor vizitatorilor și cititorilor, vă mulțumesc pentru lectură și prezența în 6 ani de Călătorie.
An Nou cu sănătate, noroc și voie bună! La mulți ani! Frohes Neues Jahr! Boldog uj evet!
Adriana Moscicki

8