2020-12-23
O brad frumos! O Tannenbaum!
Aveam degetele lipicioase şi şorţuleţul murdar. Lopăţica de plastic alb cu care întindeam pasta aceea de lipit era rigidă, mai rupeam câte o bucată din zala de hârtie colorată dar lanţul meu strâmb, purtat cu glorie pe mână, rezista totuşi până acasă. Aveam cu siguranţă două mâini stângi, mama îmi îmbunătăţea „operele de artă“ căci era specialistă în desenat găini şi copii din profil! Şi totuşi, la împodobirea bradului mă transformam în decoratoare şef!
Globurile îşi petreceau anul închise în cutii legate cu panglică, comori din sticlă suflate în culori. Pentru vârful bradului se folosea un glob spectaculos, ce glisa în ramura tânără şi uneori o îndoia sub greutatea lui, de trebuia tăiată! Cum împodobirea era un eveniment, trebuia aşteptat tata cu suportul din pivniţă, apoi cioplită tulpina, ancorat bine trupul zvelt şi iuhuuu… chiuind de nerăbdare intram în atribuţiuni!
Cutiile cu bomboane de pom erau cumpărate dinainte. Stăteau cuminţi în straturi, forme de zahăr în culori pastelate, le atârnam cu aţă de papiotă de ramuri, în cazul cel mai bun, când nu dădeam iama în ele şi supravieţuiau până în momentul decorării. Au fost ani când mama a descoperit cu stupoare că vânzătoarea ne-a dat o cutie mult prea goală! Îmi amintesc, când au apărut bomboanele de ciocolată, neapărat au trebuit cumpărate, date mamei în custodie, dar Îngerul meu păzitor a făcut ca aţa să le taie- înmuiate fiind de căldură- şi aşa, repede de tot, m-am regalat cu decorul.
Mai erau şi bomboanele acelea ovale, învelite în staniol colorat. O invenţie genială, căci se puteau mânca din pom fără să bage cineva de seamă, ambalajul rămînea frumos la locul lui!
Nu mi-au plăcut niciodată norii de vată care se presărau pe ramuri să pară ninşi, nici lumânările prinse în clips, erau atît de triste peste zi. Dar stelele colorate de plexigas cu luminiţe le iubeam. Seara le priveam strălucind în întuneric şi visam.
Pomul se cumpăra la piaţă şi preţul era după înălţime. Îmi amintesc cum stăteau aranjaţi, ca nişte suluri verzi legate cu sfoară. Taţi străbăteau oraşul trăgand sănii cu brazi. Mamele erau tot o zdroabă între cozonaci, fripturi şi sarmale. Zăpezile transformau oraşul întreg într-un derdeluş. Maşini erau puţine, motorina îngheţată, autobuzele rare. Stăpani peste Cetate, armate de copii trăgeam sănii încolo şi încoace, cu mâinile îngheţate şi ciorapii uzi, zăpada se întărea în romburi şi pătrate pe pantaloni, ne trăgeam nasul sau îl ştergeam grăbiţi cu mâneca şi porneam în viteză strigînd: Pârtieeee!!!!! Aşa ne lăsam pe spate şi puneam frână cu picioarele. Seara, ne târam greoi spre casă şi, hămesiţi, înfulecam griş cald, orez fiert în lapte dulce cu un praf de scorţişoară, lapte de pasăre, sau poate frigărui de pâine cu zahăr. Dar eu aş fi mâncat de trei ori pe zi varză a la Cluj, doar era preferata mea! Cu obraji încinşi şi trup dureros adormeam învăluiţi de aroma de cetină a pomului împodobit!
Aşa spuneau oamenii pe vremea aceea: nu e Crăciun fără miros de brad în casă! O brad frumos! O Tannenbaum! Tante îmi dădea cu linia peste degete cînd încurcam der, die, das, drept pentru care am pedepsit-o şi nu m-am mai dus la ore!
Dar cântecul acesta, primul pe care-l învăţam cu toţii încă din grădiniţă, a rămas în noi, precum veşnicia într-un copac!
Adriana Moscicki
