2020-03-11
Satele noastre fără sași: Picnic la Movile / Hundertbűcheln
Adevărat, drumul spre Movile este asfaltat dar, înainte să ajung eu aici cu povestea, m-au ajuns oamenii și amintirile. Necunoscute și multe sunt căile internetului, așa că mi-a bătut la fereastră Annemarie Edel (azi Auner), eleva din clasa a VIII, azi mamă și asistentă într-un spital din Germania. Da, mai vorbește limba română și chiar o scrie, ne-am conversat cu bucurie. Mulțumesc, Annemarie! Și m-a ajuns din urmă și râsul rostogolit al Lenuței din Movile! Cine se gândea că după 35 de ani o să o vorbim la telefon de parcă a fost ieri!?
Dar, înainte de minunile FB-ului, eu eram în drum spre Movile, într-o amiază gri și rece, traversând un sat pustiu, nici țipenie de om. De mi-aș fi amintit unde și cum, aș fi putut bate în poarta familiei Calborean, doar am mai fost acolo, ieri-alaltăieri acum zeci de ani! Am încercat să-mi imaginez pe unde o fi casa lui Hanni, ori a Hertei, ori a doamnei Lili, profesoara de română pe care mi-o amintesc mereu ronțăind din sandviciurile bine ambalate și mușcând cu poftă din măr. De data aceasta m-a ocolit norocul, nu mi-a ieșit nimeni în cale și am cutreierat ulițele sărind peste bălți, iscodind printre pietrele gardului spre Biserica ferecată. Mai că aș fi urcat pe gardul acela dar, un alt zid de apărare se zărea lipit de trupul bisericii, imposibil de escaladat. Este impunătoare Biserica fortificată din Movile și nu am vizitat-o niciodată, nici atunci când fremăta de oameni, nici în vara fierbinte când după zidurile ei te-ai fi putut răcori, nici atunci când entuziasmată de peisaj aș fi putut sălta ușor treptele turnului și, de acolo, cu palma streașină, să-mi rotesc privirea spre coline. M-au fascinat totdeauna colinele astea ignorate de majoritatea oamenilor. Poate din prea plinul imaginației mele s-au făcut, și ele, misterioase. Prea seamănă a vechi morminte (tumuli) deși mulți susțin că sunt doar fenomene geologice (alunecări de teren). Le-or fi scormonit căutători de comori, cine știe, cert este că au dat numele satului „Hundertbűcheln“ – o sută de movile.*
Omul din Noistat mă informase bine: casele săseșt sunt ferecate, unele cu obloanele închise, dar parcă umbre și ochi se zăreau în spatele lor, alergau în ritmul trecerii mele, ori poate era doar amintirea, amintirea mâinilor ce-au frecat geamul înainte de Paște, degete ce-au prins perdeaua spionând vreo vecină. Vreau să cred că ele, casele, se trezesc la viață din Primăvară până-n Toamnă, că-și deschid curțile pentru mașinile venite din Germania cu oameni senini, veseli dar nostalgici. Și mai cred că ei, oamenii, tânjesc după pita coaptă în sobă, după mărul din grădină, după mirosul fânului, după clipocitul rachiului ce picură din alambic, după bolborositul vinului din butoi, după vânturatul verzei pusă la murat. Poate e doar o speranța plină de romantism. Oamenii și-au făcut o viață nouă, se plimbă în lume, și-au schimbat gusturile, obiceiurile, au o pagină unde se pun la curent cu noutățile (http://testseite-hbln.hundertbuecheln.de/)… Nu știu, dar știu cu certitudine că: Nu iasă casa din om nici într-o viață întreagă!
Trec prin satul pustiu ca o nălucă și eu, venetică. Am mai fost aici, am mai râs și plâns pe aici. Satul era viu, plin de oameni și eu nu i-am văzut, atât de normală mi se părea prezența lor mișunând dintr-o parte în alta, la treburile câmpului, la cursa de navetă. Doar movilele sunt schimbătoare în haina lor prin anotimpuri, mereu la fel în frumusețe. Am să mă întorc când florile le vor cuprinde, când păsările se vor furișa în firele lungi de iarbă, când vântul va îngăima ceva misterios despre locul asta atât de special și necunoscut. Am să refac picnicul acela îndepărtat, așa cum pictorul îl aduce la viață din nou, în culoare.
Herta, Hanni, Lili, Lenuța am trecut prin satul vostru și mi-am amintit cu drag!
Adriana Moscicki
* legenda spune că, primii coloniști ajunși aici,c ăutând să numească noua așezare, se adunau de fiecare dată pe altă colină și sfârșeau prin a frige o oaie, fără să ajungă la o înțelegere. Au repetat obiceiul pe toate colinele din zonă și, numărând pieile de animale sacrificate, au ajuns la o sută. O femeie înțeleaptă (desigur) a propus ca acesta să fie numele locului: O sută de coline/movile: Hundertbűcheln.
