2019-11-08
Noiembrie
E o toamnă ciudată. Rafale de vânt împrăștie ploaia caldă de Noiembrie. În depărtare stau nori cu ugere grele, deasupra Ocnei și nu-și deșartă povara lăptoasă. În trecut, ploaia venea totdeauna de acolo și mai departe, de la Cluj, totdeauna punctuală. Cerul gri, pământul învelit în ierburi mari, uscate și foșnitoare, adăpost vremelnic pentru câinii nimănui. Sirenele sună totdeauna Miercuri dimineața și trezesc în mine amintiri îndepărtate, pline de teamă și stomac dureros. Aici, nici câinii nu dau doi bani pe ele că, altfel, și-ar fi arcuit gâtlejul însoțindu-le zgomotos.
Departe de fierbințeala orașului, timpul se scurge ca pe o insulă, cu vârtejuri de aer și nori schimbători. Doar acolo, în vâjâiala mașinilor, peste râuri de asfalt, se agită tineri nonșalanți cu fețe vesele și frizuri la modă, trec în tăcere fețe pe care le-am cunoscut-poate-odată, acum străine și detașate că, uneori, mă simt atât de străină de locul acesta pe care-l numesc „al meu“! Cum au pus stăpânire toți străinii aceștia pe „orașul meu“, mă întreb uneori deși, știu că am lipsit jumătate de viață din el și l-am pierdut oarecum, sau poate el m-a pierdut pe mine, rătăcită și înfloritoare departe, în alt cadru senin și permisibil, în care doar calitățile primează și nu înrudirea cu oameni, cu orașul.
Dar, de câte ori urc pieptiș strada aceasta, mă opresc, fotografiez inutil (cred că am făcut sute de fotografii) și-mi spun, cu voce tare: ce frumos e orașul meu!
Adriana Moscicki
