Călătorie ~ 2016,  Călătorie în timp/ Zeitreise/ Időutazás

2016-10-07

o pată de culoare..

Dacă nu mă înşeală memoria, la început, adică la începutul conştientizării propriei mele existenţe prin Burg, Hanul era alb. Apoi înflorat. Nu ştiu cînd s-a ivit învelit în rozul acela agresiv şi strigător la cer. Oamenii îl priveau oripilaţi şi vociferînd. Pentru gustul cuminte şi conservator al Burgului, culoarea era un scandal public. Apoi, în griul anilor 80, a rămas singura pată de culoare memorabilă şi veselă.
Dacă Hanul era vizitat de turişti, directori şi secretare în deplasare, delegaţii şi alte personaje, la sfîrşit de săptămînă cădea pradă tuturor. Terasa era neîncăpătoare. Pe vremea aceea şi eu mă numărăm în gloata tinerilor cu vise şi jeanşi, a fumătorilor ilegali… În jurul Hanului se iviseră şi alte locuri mici de distracţie. În vechiul Camping se deschisese un mic restaurant, care a devenit repede popular. „La Han“ însemna de fapt: „în camping – la Durdun“ şi aşa i-a rămas numele! Acolo se hrăneau, cu pui la gril, tinerii turişti polonezi ori DDR-işti veniţi în zonă, dar şi noi, localnicii.
Tot „La Durdun“ mîncau piloţii încercaţi în Raliu şi toate fetişcanele „groupie“ care-i urmau şi-i mîncau din ochi (pe ei)! Piloţii autohtoni erau echivalentul „stelelor“, „celebs“ din ziua de azi, toată lumea îi ştia după nume, toate frumuseţile oraşului respirau la buza lor! Peste drum, vestitul Disco cu scînduri de lemn şi mese joase în semi întuneric, era atracţia principală pentru tinerii ca noi… În Parcare soseau maşinile „tunate“ şi cele cu numere mici dar şi cele modeste şi neînsemnate care deşertau tineri ca noi. Şi nu erau multe maşinile, pe vremea aceea…
Anost în lumina crudă a zilei, feeric şi ademenitor în întunericul comunist, mesele se lărgeau şi micşorau, fumul devenea gros şi usturător. În lumina colorată cu greu puteai desluşi fiul/fiica directorului ori medicului şi anturajul zumzăitor, ocheadele se aruncau cu uşurinţa cu care zburau şi bîrfele şoptite în întunericul prăfos. Cum Burgul nostru e doar un sat mai mare, oamenii ajungeau să se cunoască din poveşti, ori din vedere… Şi mă gîndesc acum, am fost şi atunci un spectator naiv! Am nostalgii! Dar timpul a trecut prin sită amintirile. Azi a rămas doar miezul lor frumos.
Oraşul acela, de care vă spun, nu mai este! Oamenii s-au împrăştiat şi s-au împuţinat. Au rămas casele şi zidurile, încă… Pînă cînd, duse din lumea asta, le vor lua locul blocuri noi, oameni noi vor veni şi povestea uitată. Poate doar imaginea a ceea ce a fost să mai dăinuie în vreo colecţie istorică, în albume îngălbenite, din care vor zîmbi necunoscuţi…

Adriana Moscicki

Hanul Dumbrava (ca.1980)

Eine Antwort schreiben

Deine E-Mail-Adresse wird nicht veröffentlicht. Erforderliche Felder sind mit * markiert