2015-12-03
Grădina pitită între ziduri…
O clipă se arată în lama de lumină şi dispar în negrul încăperilor. Umbre se lungesc pe zid şi se fac din ce în ce mari în murmur de psalmi, pocnet sec de rosariu, ciucurii togii joacă în mers, în tăcere. În chilii pîlpîie flacăra lumînării cînd pagina cărţii se întoarce. Din colţuri urcă iz de umezeală, aromă de ierburi şi flori. „Cîinii lui Dumnezeu“ sînt mereu de pază. Sub glugile negre stau pitite chipurile palide şi trase, ochi obosiţi, gură cumpătată la vorbit. Cerneala şi puţin pămînt s-a furişat pe sub unghiile lor. Drumul lor e măsurat în paşi, fusta albă fîlfîie cu fiecare dintre ei. Pe sub galerii şi prin coridoare ascunse se furişează, din strîmtoarea zidurilor în nemarginerea verde, precum în grădinile Edenului.
„Grădina Călugărilor“ se numea locul acesta, azi, o mare tristă de nimic cu pete de pămînt şi bitum… Aici cîntau păsările cerului, pomii îşi desfăceau ramuri, fructele se pîrguiau. Pitită între zidul incintei a 3-a şi dublura lui, Grădina hrănea trupul omului şi hrănea sufletul lui, pe unul cu roadele pămîntului, pe celălalt cu frumuseţea creaţiei divine. Nu ştim prea multe despre Dominicanii din Cetate. Hramul lor era instruit şi menirea lor a fost propovăduirea învăţăturii. Biblioteca lor era una din cele mai vechi şi bogate din oraş. Spirite riguroase şi rigide, deschise spre cunoaştere şi gîndire, Dominicanii şi-au clădit mănăstire trainică, impunătoare în incinta oraşului în anul 1474. Vechea lor mănăstire, din faţa gării, a fost transformată în leprozerie, apoi distrusă. Doar crucea, salvată după zeci de ani din glod, stă şi azi în Bisericuţa cu clopoţel… Dar vînt de schimbare a bătut în religia după 1543. Se spune că Domnicanii catolici au fost alungaţi. Şi atunci, cum se explică prezenţa Nonelor (maicilor) Dominicane mai apoi în aceeaşi locaţie? Doar erau de aceeaşi confesiune? Cu siguranţă ştim însă că după Reforma Protestantă, în 1546 oraşul vinde Grădina Călugărilor. Cui? Secole de necunoaştere ne despart de maicile Ursuline, care, la 1728 se instalează aici, schimbă faţa Bisericii, transformă fostele chilii în orfelinat şi şcoală de fete. Mă gîndesc, într-un fel e o continuare a drumului Dominicanilor, drum prin şi spre învăţătură. Pînă şi grădina şterge numele călugărilor, căci în 1845 apare ca „Nonnen Garten“. Poate creşteau acolo flori aromate şi ierburi de făcut licori, cocteiluri amare de lecuit trup bolnav, poate tufişuri verzi în sălbăticie, stăvilite doar de „cuşca“ zidurilor.
Dar azi, nimic din toate astea nu mai este. Grădina goală, mănăstirea închisă, şcoala uitată. Am privit prin ferastruica porţii şi am gîndit, poate umbrele călugărilor de altă dată, să treacă îndurerate şi tăcute, fantome triste din trecut. Ubi sunt?
Adtriana Moscicki
acuarelă de Juliana Fabritius-Dancu
